"Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul față de celelalte făpturi.Prin miciună, ajungem la adevăr. Sunt om fiindcă știu să mint.Nici un adevăr n-a fost rostit fără să se fi mințit în prealabil de cel puțin paisprezece ori, sau poate de o sută paisprezece ori și asta ne face cinste într-o anumită măsură; dar noi, noi nu suntem în stare nici măcar să scornim o minciună din capul nostru! Să minți cu originalitate este aproape mai bine decât să repeți adevărul spus de un altul; în primul caz ești om, în cel de-al doilea- papagal! Adevărul n-are să fugă dar viața o poți băga în mormânt”

Dmitri Prokofici Razumihin

Întrucât nu avem de-a face cu enunțarea unui principiu machiavelic sau a unei răstălmăciri a cunoscutului adagiu cartezian, enunțat cu acel entuziasm slav neaoș de una din vocile cele mai sincere ale fascinantului roman dostoievskian, eu elimin alternativa cunoscutului proverb „fă-te frate cu dracul până treci puntea”.
Nu aspectul practic e vizat aici și nici o moștenire profundă, atavică, darwiniană .
„Scânteia divină” a conștiinței rămîne, în unicitatea sa, prezentă sui generis, deși în inevitabilul proces al existenței, al supraviețuirii, urmează același arhetip atunci când tinde să nesocotească beneficul imbold initial (desi, de cele mai multe ori nimeni nu e profet în țara lui) de a da ascultare Legii
E ceva ce nu a fost dobândit!
Oricât de multe pilde, alegorii sau speculații a generat, înainte chiar de constituirea moralei, apariția minciunii este socotită în „Crimă și pedeapsă” drept ceva spontan, comun tuturor semenilor, încă de la cele mai fragede vârste.
S-a stabilit deja cât de „perfizi” manipulatori pot fi copiii, în special bebelușii, pentru a-și atinge dorințele (a fi în centrul atenției, dar, precumpănitor, o stare de confort)
Adevărul este ceva complementar...care, paradoxal, coexistă nu cu simpla negare a sa, ori cu denaturarea, ci chiar se împlinește prin opusul său: a minți în virtutea unui scop nobil, a menaja pe cineva apropiat, ori a tăinui fapte care, date la iveală prematur, deși cât se poate de adevărate, mai mult ar dăuna decât ar sluji deținătorilor lor.
În mare, ar fi vorba de secrete de stat, spionajul tehnologic atât de actual...dar și de o anumită ierarhie ce nu permite decât nivelelor superioare, presupuse a fi cele mai capabile, selecționate cu grijă, puterea de a lua decizii; aceeași schemă piramidală –până la Dumnezeu te mănâncă sfinții!
O minciună nu este întotdeauna ceva rău...există minciuni „adevărate” (true lies) inevitabile: barza, Moș Crăciun, Zâna Dințișorilor, peștișorul de aur... Desigur, se poate aluneca și către posibilitatea extrem de rizibilă a blondei deștepte (de la Drept! )
Și toată gama, cu variații asemănătoare lungimilor de undă ale spectrului luminii provine din același filon!
Însă, numai această dezvoltare ar fi constituit, presupun, un roman cu totul autonom și Dostoievski a amintit numai în trecăt nucleul acesteia.
Dacă stau să mă gândesc mai bine, Volatire, cu al său „Candide” în care își propune să rezolve dilema de înspăimântătoare proporții „Cum este posibilă apariția răului în cea mai bună dintre lumi? ” nu a compus decât o carte subțirică, aproape pauperă ca volum –nu contest calitatea esenței, dar...parcă nici pe jumătate atât de profundă ca acele rânduri citate, care răscolesc cititorul.
Un mic amănunt...chiar dacă un geniu de talia unui Munchausen, neîntrecut, (Bodelaire spunea că suprema viclenie a diavolului este să ne convingă că nu există) așadar cineva sau ceva pentru care utopia nu mai are secrete, tot singur s-ar simți, în sinea lui, neînțeles, nefericit, știind că, dacă toți ceilalți cred, fără excepție, toate acele scorneli ale sale totnu e suficient câtă vreme el știe că sunt false...și atunci singurul remediu ar fi autosugestia, caz în care minciuna se pierde...dar nu devine Adevăr.