Închipuie-ți că vidul nu este nulul absolut, fiind destinat să te formeze din miliarde, trilioanele de atomi care se adună să te reprezinte, să te determine să te framânți, să te vrei pe tine însuți, să te naști din nimic ca să iubești forma în care ești, să fii uimit de forțele și energiile care te împresoară să exiști îmboldindu-te spre exterior prin ceea ce constați târziu că ți-a călauzit nucleele și electronii. Ce sunt aceste componente și în ce măsură se lasă controlate? Cine le împinge în alcătuirea noastră? Dacă am avea vreo influență asupra lor, ne-am vindeca de toate relele pământului făurind un Panaceu?

Am conceput cândva în mintea mea că unele fragmente m-au iluminat, că în sclipirea lor am văzut cum timpul mi-a reprezentat străfulgerarea unui ciob ce m-a străpuns pentru a crede sau a ști că în prezentul vuietos sau viitorul zbuciumat, ceea ce urmează poate dovedi clipei veșnicia, iar nimicul nu poate izbândi, fiindcă însemnul acesta există imprimat în carnea sufletului meu.

Viața mea persistă într-o altfel de lumină la începutul ei, iar finalul este un nou început în care atomii tind să se reconfigureze într-un loc în care încheierea nu există atunci când viziunea n-o percepi la mine sau la tine, la cei dragi, la restul lumii mele. Viața continuă să fie dincolo de ceea ce sunt, fiind de-o simplitate imperceptibilă inteligenței mele.

Poate copiii văd uneori această vitalitate imaginativă pe care însăși trăirea m-a determinat să o cred. E prea amară simplitatea mea...