În afară că a vânat căprioare, bizoni și alte animale pe care le-a şi pictat în peșterile de prin Franța, că a mâncat mere pădurețe până i s-au scripețit dinții, este greu de știut ce-o fi făcut homo sapiens înainte de ultimii 3-4 mii de ani dinainte de Hristos. După ce a stat zeci de mii de ani ascuns sub streașina umbroasă a codrilor cu râuri line, homo sapiens s-a trezit ca dintr-un somn al conștiinței și s-a decis să iasă pe colnic la luminiș să se apuce serios de agricultură. A gângurit mai întâi pe limba păsărească pe care o deprinsese în livada edenică și în câteva mii de ani a ajuns să scrie în limbaj electronic coduri de reprogramare ale propriei minți. Fără a lăsa să se înțeleagă faptul că lumea ar fi fost creată acum câteva mii de ani așa cum mai cred astăzi mulți oameni cu școală, totuşi ceva spectacular, miraculos, divin, ori ieșit din comun a trebuit să se întâmple cu inteligența și mintea omenească în ultimii 2-3% din istoria celor 100,000 de ani de când se spune că omul ar fi intrat în lupta de gherilă pentru supravieţuire şi supremație, în urcușul său spre culmile pleşuve ale încrengăturii zoologice şi ale piramidei gastronomice. Un salt intelectual uriaş, nu evoluţie de melc molâu, darvinian. Este de necontestat faptul că procesul de emancipare al speciei s-a accelerat în ultima sută de ani și a prins viteze amețitoare şi ameninţătoare în ultimile decenii. Invenţiile şi inovaţiile tehnologice, mai ales cele din domeniul electronic şi informaţional din ultimii 5 ani depăşesc pe cele din ultimii 50 de ani. Credem sau nu în ideea saltului biologic miraculos, dar procesul evolutiv darvinist, al metamorfozelor formelor, pare totuși prea lent, depăşit, şi însăşi în nevoie de adaptare la mediul virtual, accelerat. Cel puțin în ceea ce privește evoluția conștiinței, a inteligenței și a facultăților intelectuale ale omului. La nivelul conștiinței, despre care se știe atât de puțin deocamdată, se va produce probabil curând adevăratul „șoc al viitorului”. Fiindcă, din păcate, evoluţia spectaculară la nivelul inteligenţei şi al gândirii abstracte, tehnice şi pragmatice este eclipsată de involuţia morală și spirituală, de desensibilizarea sufletească a fiinţei umane. Fără o revoluție sau trezire morală, omul are putea deveni suprainteligent, dar o ființă sau mai bine zis un robot ori un cyborg cu înfățișare de om, dar fără suflet și viață lăuntrică, adică „ne-om”, fiinţă cu suflet şi spirit anti-uman.

Acum când după atâtea lupte sociale, politice și economice în multe părți din lume s-a ajuns așa cum ne-am visat în paradisul îmbuibării consumatoriste, când am supus mediul înconjurător şi suntem pe cale să-l şi distrugem, spre ce fel de supravieţuire şi adaptare la mediu se îndreaptă totuşi omul? Nu pare prea plauzibil deocamdată însă, dar prin producții cinematografice de mare anvergură, prin cărți „best seller”, prin mass-media, prin „inocentele” comics books și „cartoons” cu monștri și extra-tereștri și eroi cu puteri demiurgice, mesianice, copiii şi cei tineri sunt într-un mod subtil pregătiți mental, cultural și sufletește de apropiata apariție pe scena acestei lumi a cyborg-ului meta-uman, meta-inteligent, a cyborgizaţiei postumane, „excelsior” spre „singularitate”, spre „telos” spiritual, spre punctul Omega, via „Deus ex machina”. Cyborgul este un hibrid bionic, jumătate om, jumătate robot, parte natură, parte cultură tehnică, bastard dintre cibernetică și organismul viu creat de tehno-știință. Prin inginerie genetică, farmacologie, nanotehnologie, suprainteligență artificială se încearcă deja să se schimbe radical caracteristicile ființei și ale conștiinței omenești prin integrarea acestora în „noosfera” spațiului-minte. Numai dacă utopia demiurgică, înalțarea Prometeului postuman, nu va crea o lume semănând mai mult cu un azil neurotic, sanatoriu de convalescenți suferind de boli bio-electronice, precum în coșmarele din ficțiunile cu „zambies”. Numai dacă scenariul final al acestei ispite faustice nu va fi scris de scenaristi profesioniști sci-fi. Numai dacă însuși acest suprainteligent demiurg creat după chipul și asemănarea omenească și îmbunătățit cibernetic nu s-ar infesta la un moment dat, aleatoriu, prin hazard cu vreun vierme electronic, cu vreun „glitch” în programare și ar cere pământenilor să i se aducă drept jertfă în fiecare zi câte șapte fecioare precum pretindea în antichitate minotaurul cel orb al istoriei și al mitologiilor.

Imaginația de coșmar „dystropiana” sau profeția apocaliptică n-ar trebui să ne întunece viziunea ori să altereze radical atitudinea și felul cum percepem rolul tehnologiei ca atare. Tehnologia a schimbat în bine viața omului, a facut-o mai confortabilă, mai ușoară. Dar limitele dintre om și mașină trebuie însă stabilite înainte ca politica și cultura tehnologică să devină ideologie prin care să se monitorizeze și să se controleze omul din pântec până la mormânt, din „womb to tomb”. Democrația transumană „cyborg” ar putea alege între cine este cetățean „in vivo” și cine este doar „chattel”, adică proprietate (in rem), o dilema bio-politică și bio-etică esențială și îngrijorătoare. După legile democrațtiei transumane „cyborg” grefate prin impulsuri electronice pe tablele virtuale numai cei considerați că au personalitate sunt considerați proprietari pe propriului trup, pe propriul genom, îmbunătățit DNA. Numai acești „cyborgi” aleși sunt considerați „persoane” ori „cetățeni” și li se dă dreptul intelectual de a obţine patente pe cei considerați simpli indivizi, non-cetățeni. Deja se propune legislativ, nu este un produs utopic al imaginaţiei, ca însăși regulile și procedurile acordării de patente pentru anumite gene să fie modificate făcându-se de acum clar diferența între persoane și non-persoane, între „humanzee” și „humanuse”.

Se ignoră astfel faptul că libertatea este un dar divin, un ideal pentru care s-au sacrificat prea mulți dintre cei drepți. Jertfa supremă, preţul în sânge plătit de înaintaşi, măcar acesta s-ar cuveni să fie luat în consideraţie, atunci când votam prin tăcere să se treacă la instaurarea politică a dictaturii tehnologice. Dacă o anumită metodă de amplificare a inteligenței, de modificare genetică a progeniturilor umane devin posibile, atunci o nouă clasă de bogați și săraci în IQ devine inevitabilă. Cine totuși hotărăște din genele cui copiii vor beneficia de îmbunătățire bio-tehnologică sau nano-tehnologică, cine va fi sortit să rămână doar uman și cine postuman? La faimoasa teorie hegeliană a progresului „teză, antiteză, sinteză”, cyborgizația metaumană, metainteligența, adaugă a patra treaptă a piramidei creșterii și anume „proteza”, adică sporul de eficiență produs cu ajutorul ultrainteligenței artificiale, prin interconecția neurologică a creierelor omenești recordate la www, la resursele nanotehnologice, prin conștiința globală, integrată, prin funcțiile demiurge ale „creierului planetar”, computer suprainteligent cu voință, supraorganizat și cu un înalt nivel de complexitate, capabil să ia decizii importante privind direcția și soarta lumii.

La un anumit stadiu al evoluției cyborg-ului metauman selecția naturală ar putea fi accelerată prin crearea în laborator a ființelor hibride asamblate din părți organice și anorganice, o entitate bio-electronică radical diferită de persoana umană. Nu este clar întradevăr cât de înțelept este ca omul natural să devină un apendice neputincios dominat de tehnologia pe care o crează, dacă este necesar ca „homo sapiens” să iasă din istorie prin crearea de el însuși a unei culturi postumane bazată pe sinteza între „homo faber” (artizan), „homo loquax” (lingvistic) și „homo tehnologicus”. Dispariția lui „homo sapiens” din istorie, de pe scara evoluției, unde însăși conceptul de om devine discutabil prin înlocuirea acestuia cu un prototip nou în care omenescul își pierde identitatea, este transformat radical la toate nivelurile ființei și ale conștiinţei, ar avea consecințe drastice nu numai pentru om dar și pentru viața pe pământ.

Ar fi tragic dacă în războiul nevăzut, invizibil al tehnologiilor viața, inteligența cum le știm s-ar stinge catastrofic, apocaliptic. Ce vrea practic omul, ce caută, unde vrea să ajungă, de ce se expune la riscul autodistrugerii de dragul sau mândria cunoașterii luciferice, faustice? Ce demon îl mână spre abisul ontologic? Omul se crede Dumnezeu, dar precum Frankenstein s-ar putea și nu este exclus ca în ultima instanță să nu creeze un geniu așa cum își propune și își imaginează, ci un monstru a-moral ori i-moral, anti-uman. Mințile electronizate, hibrizii tehnologizați sunt mai mult roboți cu puțină empatie și sens critic moral, deci cu potențial de a cauza răul nenecesar fără remușcări de conștiință. Geniile intelectuale nu sunt atât de cunoscute ca fiind dotate totodată și având la inimă și sensibilitatea, simpatia, empatia și interesul pentru lumea aceasta. Fără o dimensiune morală, fără responsabilitate civică, riscul este luat în numele mulțimii între timp preocupate, fascinate și hipnotizate de celelalte beneficii ale creativității tehnologice: internet, drons, tiparit 3-D, telefonul inteligent...

Progresul ştiinţific şi tehnologic este inevitabil, dar poate fi controlat. Deocamdată computerele nu au conştiință, dar din păcate nici toți oamenii nu au o conștiință, sau cel puțin așa ne manifestăm sau lăsăm să se înțeleagă. Computerele nu pot distinge esențialul de neesențial, nu au încă inteligență morală și emoțională, ceea ce în mare parte constituie quitesența, rațiunea de a fi a persoanei umane. Dar nici noi nu avem astfel de calități și de virtuți, sau dacă le avem nu avem câte ne-ar trebui. Dar stând prea mult timp aproape, cipsurile și neuronii, între cele două sisteme inteligibile, cel omenesc și cel cibernautic, la un moment dat, la împlinirea vremii, s-ar putea produce schimburi compensatorii, poziționale, osmotice, după principiul vaselor comunicante. Computerele s-ar putea să se umanizeze iar omul să se computerizeze.
„Cyborgizaţia”, ingineria eugenică, și tehnotranscedentală sunt însă hotărâte să demoleze „misterioasele uși ale imposibilului”. Nu există însă nici o garanție că nanotehnologia, suprainteligența artificială, tehnologia genetică nu ar putea fi folosite și de minți cu puține scrupule morale și fără empatie. Ori că monștrii din eprubetă sau din silozurile cercetării și ale experimentării științifice nu încep accidental să se reproducă la scara apocaliptică, globală. Tehnologia genetică, neurotehnologiile viitorului ar putea la nevoie produce soldați de tip robot, copii cuminți și ascultători precum cațelușii de lapte dresați, cetățeni model reprogramați în litera și spiritul corectitudinii politice, toți aceștia aspiranți ieniceri și mercenari la curtea stăpânului transumanist.

Cei care în ultimă instanță decid dacă un experiment care implică astfel de risc contiunuă, nu sunt politicienii, judecătorii, înțelepții satului sau ai tribului, ci bineînțeles experții ştiinţifici şi tehnici în domeniu. Dar mulți din acești experți geniali în materie științifică și tehologică au o viziune politică de tunel, arogantă, radical înclinată în favoarea cercetării și a progresului științific chiar atunci când se pune și problema asumarii unor riscuri având drept consecințe cruciale pentru existența omului ca atare.

Cunoștințele tehnice și tehnologice înseamnă putere. Cine nu are tehnologie n-are putere. Dar puterea tehnologiei nu este garantată în textul sacru ori al vreunei constituții democratice ori seculare, ori în tablele morale ale poruncilor cerești. Puterea tehnologiei acţionează din umbră, ascunsă întratât de bine că este ignorată de majoritatea oamenilor care îi văd doar partea luminoasă a feței mercuriale. „Volens nolens”, ne dăm sau nu seama, tehnologia a alterat deja rutina vieții, felul nostru de a fi, de a gândi, de a ne comporta, de a înțelege lumea și pe noi înșine. Tehnologia a devenit un factor indispensabil al existenței, atât psihologic, filozofic cît și pragmatic, economic, informațional, cultural, medical.

Toţi suntem însă fascinați de binefacerile și promisiunile raiului tehnologic. Fără o direcție clară nu pare înțelept să ne afundăm în adâncimi ori să ne înălțăm în lumi din care nu mai știm cum să ieșim. Curiozitatea, entuziasmul pentru descoperire, pentru a găsi ceva nou dincolo de orizonturile prudenței ne poate costa, mai ales că de fapt noi nu prea știm unde mergem, unde vrem să ajungem, ori dacă mergem fară să ne întrebăm încotro s-a putea ca odată să ajungem acolo și să nu ne prea convină. Festina lente. Să ne grăbim totuși încet!