• Octavian Dărmănescu, Diversiuni lirice, Editura Filos, Mioveni, 2012, 271 pagini.

Joi 5 iulie [2012], în Sala de conferințe a Bibliotecii Județene „Dinicu Golescu” Argeș, Editura „Filos” a ieșit la rampă cu primul său volum, lucrarea de pamflete a filologului Octavian Dărmănescu. Am avut parte de o lansare discretă, cu un prezidiu pe măsură: Iulia Ciucă, din partea Bibliotecii; poeta Magda Grigore; Ionuț Trandafirescu, editorul și, evident, autorul.
Octavian Dărmănescu (cu „meseria” de muzeograf la Biserica Domnească din Pitești) este absolvent al Facultății de Litere și a debutat cu volumul de cronici literare Convertirea prin literatură (2007). Iar în 2008 și-a finalizat masterul în literatură cu lucrarea Damian Stănoiu – dicționar de personaje.
Volumul este precedat de un manifest „indie” și are o postfață, semnată de piteșteanul de origine Siviu Man. Colaboratul acestui eveniment a fost Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Argeș.
Magda Grigore a prezentat pe larg volumul colegului său piteștean de „litere”, colecția de pamflete fiind dedicată memoriei dramaturgului Theodor Mazilu. Într-un timp extrem de scurt, după propria mărturisire, a citit atentă aceste Diversiuni... cu „nume de oximoron” și a umplut câteva pagini de notițe, cu o conștiinciozitate care m-a dezarmat.
Apoi l-a comparat cu scriitorul Haruki Murakami (Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă), precizând că o astfel de scriiere este amprenta unei „tinereți care lasă urme”. Autorul s-a „apărat” cu două texte din volum, citind despre artistul (de rang 2) și despre scriitorul cu cei 3 „n” (nehotărât, neinspirat și neinsprăvit).
Alexandru Mărchidan a intervenit din public, comparându-l cu scriitorul Octavian Paler. Octavian Dărmănescu nu construiește imagini iluzorii; ele au o finalitate, un rost, adeseori neașteptat pentru cititor.
Să revenim la Diversiuni... Autorul dovedește o prospețime vădit umoristică („sexul merge dincolo de cimitir”, „lui vodă i s-a fumat loboda în care se plimba”, „puștoaicele sunt sănătoase, nu mai prezintă nicio pată de cultură” ș.a.).
Pamfletele sunt formulate pe 6 capitole „englezești” (intitulate de la one la six), urmărite de fatidicul 13 (la număr) de teme, exceptând cap. 5 (five) cu doar 7. Per ansamblu, 71, toate finalizate cu o scurtă maximă, traduse în limba greacă; majoritatea inspirate din inspida realitate.
Aflăm de exemplu că sintagma „Moartea miroase a garoafe” este „Ο ΘΆΝΑΤΟΣ ΜΨΡΙΖΕΙ ΣΑΝ ΓΑΡΙΦΑΛΑ”. Sper că am grafiat corect. Nici autorul, nici traducătorul (Ionuț Trandafirescu) nu ne avertizează dacă este vorba de greaca veche (elina) sau de una mai recentă.
Octavian D. „taie” fin ca dr. House, le știe pe toate precum Mafalda (de la „manele pe patru voci” la nemurire) și, totuși, nu apare salvator ca ciobanul de la Maglavit, trezit dintr-un vis fumat cu „iarbă”... Și, pe deasupra, nu este un moralist cu „cerul înstelat deasupra”, este asemenea unui copil care vrea să repare jucaria numită lume, cu două mâini... stângi – nu ne referim în niciun caz la scriitură, care merită toată aprecierea!
Autorul expune și se expune ca putătorul de personna din Antichitate și nu dorește (și nu primește) laurii rezervați celor cu „gura mare” (pardon, cu elocință) gata să impresioneze generația MTV.
Pamfletarul Octavian iubește dihotomiile, gen una caldă, una rece („nu vrem goluri, vrem fasole!”, „ea e multă, tu ești scund”, „predispus să trăiască pe picior mare, omul are ciorapii prea scurți”, „timpul trece, secretarele rămân”, „televiziunea e un malaxor mecanizat, surd, care ridică curve și coboară sfinți”), gen câmpu-i alb, oile-s negre („vremuri de dulce, dulciuri de post”, „vremuri apuse, cu alți copaci”, „timpul este invizibil, pe el nu îl latră niciun câine”, „cola și mentol”, „moartea e inventivă, mereu nouă și cochetă”, „nu te îmbrăca de la sehaș, că visezi nemțește” etc.). Asemenea unui Caragiale, „scrofulos la meserie”, privind ca un „ninja” neaoș, gata să-i execute pe amicii de la birtul comunal, oferă (și) un manifest indie, amintind de stilul de muzică cu același nume, la modă în anii ’80.
Acest manifest este strecurat și în text, ca mina antipersonal, ce așteaptă să fie atinsă, ca să declare război („miliardele de iubiri interzise lucrează indi-rect și topesc ghețarii”).
Poetul Octavian oferă toată muzicalitatea alfabetului (de la ADN la CNP) limitat al generației june, greu de respirat. Cultural vorbind, tinerii cunosc de la Greuceanu la... Guță, trecând prin Gerovital; „la puștiul recent terminarea propoziției este un mister, începerea ei o interjecție”.
Cinicul Octavian știe că totul este relativ („nici măcar kilul nu mai e kil, ci opt sute de grame”, „pământul e pe terminate, ca timpul”, „sufletul nu are chiar acele 21 de grame”), chiar și morala, prințipurile (bărbatul „care întreabă obraznic la carmangerie «cât aveți pieptul, doamnă?», românache „nu mai pupă țara, nici partidul, ci se pupă singur și face avere”...).
Umoristul Octavian tratează teme mari, savante pe alocuri (spațiul, timpul, destinul, entropia!) cu o notă ironică („elev tocilar călare pe Gazeta Matematică”, „timpul și spațiul, amorezați ca în filmele indiene”). De remarcat definițiile voit incorecte (politically incorect, cum sună la modă): „neurochirurgii ne explică așezat că nu avem suflet”, „sufletul, acel fâs prețios pe care nimeni nu l-a văzut”, „doar o viață ai de murit”, „microbistul este un monument al informației”, „numai somnul este sincer”, „destinul e imprevizil ca pantera roz”, „găinile noastre se ouă de două ori pe zi”, „copii înțărcați cu Cola”, „vrăjitoarea Portocala vindecă boli de picioare”, „nu poți juca la infinit lapte gros cu universul”, „ateii nu pot gândi moartea până la capăt decât afară, la aer, pe balcon”, ori „Gorbaciov era triplu agent, lucra și pentru soacră, și pentru el, și pentru nevastă” ș.a.
Umorul este o treabă serioasă, altfel autorul nu s-ar fi murdărit de atâta cerneală tipografică, doar de dragul de a nu se face de râs! Nouă ne rămâne să recunoaștem (aproape) resemnați: cititul, ca și scrisul este o activitate intelectuală. În rest, ne putem întoarce la „3d-ul cotidian”, unde adevărul e la un click distanță (vezi atotcunoscătorul GoogleTM).
Unele pamflete încep abrupt, Octavian punând etichete („fricosul trăiește absurb”, „sluga nu e sinceră cu ea decât la beție”), altele au descrieri echilibrate, mai dulci: „carieristul arată mai bine din profil”, „timpul face atmosferă, ca imperfectul în proza scrisă”, „viața e ca stewardesa, frumoasă”, „copacii noștri se tem cel mai mult de furtuni, de omizi și de primarii P.S.D.”, „activiștii mesianici”, „Alice în Þara Manelelor”, „blogărimea ortodoxă”. Nu e de neglijat latura religioasă, bine camuflată în ironie („Moș Gerilă s-a pierdut prin nămeți ca Solomon prin cedrii Libanului”, „de sânul lui Avraam ne despart doar optzeci de kilograme de carne”, „bogdaproste, Doamne”).
Reiterez frumoasele cuvinte ale lui Siviu Man (din postfață): „Dărmănescu nu a scris o carte, ci a descris (...) cu fidelitatea unui ziarist în accidente rutiere – o bolgie”, iar „bolgia lui Dărmănescu nu este utopică, ci poartă numele și are chipul vremurilor noastre”.
Așadar, o lansare caldă, tăcută și... discretă; ceea ce găsim destul de rar astăzi!