I. Globuri de sens dintr-un volum semnat de Ioan Prăjișteanu

Tema cărții, de ascendență modernă, trădează o latență postmodernă a interpretării lumii – privită din optica fizicii cosmologice, a sensurilor orbiculare, planeta rotundă, se pare să dea de înțeles poetul Prăjișteanu, poate avea oriunde un axis mundi, astfel fiind detronată ideea modernității elitiste a centrismului pe o planetă sferică ce își are centrul oriunde, chiar și în spiritul eului singular. Din sferele înalte ale macrocosmului ești invitat în orbicularul sinelui poetic în care un fir de nisip supune unor chinuri creatoare scoica eului devorator de sensuri existențiale. Așa apar perlele perfect rotunde, lipsite de baroc, prin moartea scoicii. La finele lecturii circulare din Ioan Prăjișteanu, constați mânuirea artistică a cuvintelor ce exprimă tăcerea, o tăcere a existențialului și a nefiirii heideggeriene, chiar o perfecțiune a răului imperfect - moartea. Am „trăit” alături de text expresii ale unor pasiuni individuale intense, oroarea sacră în fața infinitului și a zădărniciei sferiforme a lucrurilor.
Volumul de versuri „Prizonierul cercului”(Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011), se pare, poate fi citit în mai multe feluri. Una din lecturi este însă cea stereometrică, acel miraj spațial al posibilităților diverse. Dacă lumea e o sferă și „un cerc e drumul” ca o „constantă indisolubilă”, chiar dacă „fără întoarcere”, atunci și lectura lor e posibilă doar geometric, panoramic, cu o laxitate a perceperii spațiale, cu „ochii roată”, vorba poporului. „Cercul care se strânge” în jurul prizonierului său nu e decât clipa de diamant a acestuia, chiar dacă sub eterna întrebare a „fiirii”, fie că se întâmplă în cercul unei tăceri la Odesa, fie în „roua sângerie” a singurătăților și în „stropii reci pe frunze și crengi uscate” sau chiar în „ștreangul la gât” al timpului. „Unghiurile ascuțite” ale existenței umane, se pare că sparg perfecțiunea sferică, astfel încât înțelegi „că nici măcar nu ești închis în acest cerc”. „Singuri construim cercuri, singuri ziduri... singuri”, adică singur ne inventăm perfecțiuni, divinități, raiuri, rotunjimea tentantă a „mărului din rai”...
Perfecțiunea imperfecțiunii e viața noastră ca o „încăpere rotundă” din care se vede cercul solar după o noapte când „în jurul casei încingeau hore nălucile”. E ochiul care ar putea „să ardă”, „ochiul acoperit cu palma” din care va izvorî „lacrima de azur”, norul în care înfășori copilăria, pomii în jurul cărora te înfășori, chinul nestatornic din îmbrățișări, privirea lui Vivaldi dând „ocol camerei” și copiii ascunși într-un cuib, chiar și o minge uitată ce cade, portocalele oferite părinților dincolo de zidul acestei lumi, scorbura în care dormi învelit în frunze ca într-o matrice maternă și inima ce se zbenguie printre boabe de struguri.
Dar eul liric constată cu uluire că nici zeii „nu le pot cuprinde pe toate”, nu pot cunoaște simetria perfecțiunii circulare. Însă „ochii de piatră” ai zeilor pot fi edenici ca niște „ochi de fluture”, doar dacă mama le-ar săruta „lumina ochilor”, dar zeii au alte nașteri, deloc materne! Unicul cosmos perfect este „firul de nisip” cu o circularitate perfect închisă, în care nu încape nici un prizonier, e sfera pustiului uman, a haosului de până la creație, a increatului suficient sieși, a plinătății sale și a lumii din jur... Cercul și elipsa își caută plinul ca și eul poetic „prejmuit ca o grădină”, tentat de plin, perfect și săvârșit.
Volumul dat va ajunge cu siguranță să populeze minți, nopți de lectură, rafturi, depinde de cei care vor pune mâna pe el. Știm că e riscant să atribuim nemurire unor texte literare, nici nu o vom face, dar foarte detașat vom constata un spirit în pas cu timpul, o poezie vie, suficient de emancipată de metafore uzate poetic și o scriitură ce scapă receptării comune ca picătura de argint viu. Simbolul cercului, absolvește cosmic poemele de o interpretare pastelată a facerii poeziei, presupunând acel cerebral „poiein” antic. Căci Ioan Prăjișteanu comite texte într-un mod cumva cerebral, ca pe adevărate exerciții intelectuale, fapt reverberant pentru cititorul format după 2000.


II. Cercul Văz-Duhului: lecturi celeste cu poeme semnate de Ioan Prăjișteanu

Scriitura ce iese de sub mâna poetului Ioan Prăjișteanu poate fi calificată drept una care te absolvește de utilizarea obligatorie a unui jargon specific analizei literare. Poemele lecturate te fac să faci poezie și acesta e poate meritul lor suprem. „Poeme producătoare de poeme”, iată cum am numi volumul „Prizonierul cercului”.
Poemele anunță faptul că mâna care scrie poate să atingă culmea artei sale poetice doar prin definirea în timp și în spațiu a existențialului poetic. Poetul Ioan Prăjișteanu „s-a îmbătat” de fiirea întru lumină și Eros. Lumina edenică a iubirii și lumina pasiunii ce vine de la flacăra iadului – iată metafora latentă a întregului volum. Imaginile artistice sunt simboluri netrucate, trăite la maxim de personajul liric. Scriitura lui Ioan Prăjișteanu trădează o singulară pasiune de a percepe propria viață cumva în două dimensiuni: cea celestă și cea telurică, o dihotomie existențială firească pentru o entitate poetică de înger coborât de sus și de înger căzut în păcatul zborului spre înalturi.
Microcosmosul poetic al lui Ioan Prăjișteanu răzbate spre marele univers prin „ferestrele zăbrelite” ale cotidianului. Un soare ce se „târăște” nu e în stare să rupă aripile zborului în bătaia Verbului, a vorbelor „cu ciocul ascuțit”, acele mâini ce „a rugă se înălțau spre cer”, chiar dacă „păsări și suflete cu o aripă frântă încremenesc în zbor”.
Dimensiunea celestă este „la o margine de cer” unde „se nasc îngerii fără aripi”, de a căror non-aripă se prinde „clipa efemeră”. Zborul este o stare a cerescului, condiția planării dincolo de gravitație. El e însoțit de tăceri și liniști, condiția sine qua non a plutirii în eter. „Ca un fluture, liniștea zbura în jurul meu” – iată starea ideală a Văz-Duhului, a clipei oprite în nespus, neauzit, nevăzut de „fluturii nevăzători”, în „zgomotul razei” căzânde. Cântecul este și el o scară ce duce la cer într-o lume în care „privighetoarea își înalță trilul la stele”, încât „luna în liră plutitoare se transformă”.
Teluricul este îmbrăcat într-un „aer ce arde”, unul ce te provoacă la „erezia desprinderii de gravitație”, iar razele orbesc pe oricine încearcă a le prinde într-o lume în care „liliecii vânează vise” și în care zborul poate avea și un revers când cineva „de la etajul treisprezece cade în gol” sau „pe cărările Olimpului zeii ies la plimbare” spre a dăinui în „doi ochi de piatră”. Dar există și un teluric de basm, unul care știe să se convertească în dimensiuni ale Înaltului unde „un cal înaripat și-a prins coama în colțul unei stele” sau peștii sunt tentați „să ne fure aerul”, „aerul viitoarei furtuni”. Unicul rău incalculabil este însă trecerea timpului. Se pare că poetul Prăjișteanu dă de înțeles că timpul nu e decât o ficțiune, una personală, dar tot el conchide poetic că ajungi a renunța la a renunța la existență. Tot ce îți rămâne este să trăiești, căci viața e afacerea ta cu tine și cu restul lumii, sub bolta spațiului și a timpului.
Așteptarea este dimensiunea viețuirii terestre, în care imperativul „nu mă părăsiți, păsărilor” este, se pare, speranța finală. Sângele, „pasăre plutind” într-un „zbor fără aripi, fără un punct de vedere”, acest „sânge, pasăre rănită” mereu tânjește la zbor, așa încât vezi „poeți străvezii ca un abur”. Eul liric, acest „fiu al zăpezii”, își proiectează trecutul „într-un nor de uitare”, acoperindu-și ochii „cu scame de nor”, așteptând „mușcătura soarelui” și știind că „doar mâine vom fi printre stele”, dacă nu se vor grăbi ele a se desprinde de pe cer.
Nu vom cădea în păcatul unei ieftine idealizări a poetului, nu vom exclama exaltați retorisme laudative, ne vom limita la a mărturisi o plăcere a întâlnirii cu textul prăjiștenian, o plăcere cerebrală a lecturii. Fața și reversul poeticului, celestul și teluricul, ca o hartă a dăinuirii întru poezie, sunt punctul forte al scriiturii prăjiștenieine dar și al omului Ioan Prăjișteanu!