Uneori, duminica e o zi în care poți fi cine vrei și chiar cine nici nu te gândești că ai putea fi. Într-una dintre duminicile trecute s-a întâmplat să fiu Ludovic al XIV-lea și, timp de aproape două ore, am urmărit premiera lui Tartuffe de Molière, dintr-un jilț din mijlocul Sălii Amza Pellea a TNC Marin Sorescu. Înainte de a mă instala, mă târcolea gândul dacă regizorul Kincses Elemér a rezolvat diferența de 347 de ani de la prima reprezentație a piesei, ce a avut loc chiar în fața suveranului francez, într-o luni, 12 mai. Și, dacă da, cum a făcut-o.

Conștientă că, dincolo de puterea convenției lui comme s’il était, așa cum eu nu sunt, de fapt, Ludovic al XIV-lea, nici sala mare a Naționalului craiovean nu e tocmai Versailles, am tot pendulat între două stări. Pe de o parte, teama că va fi o punere în scenă a unei piese clasice prin care textul e mai degrabă smuls trecutului decât transpus în prezent, așa cum se mai întâmplă la TNC Marin Sorescu, atunci când regizorul nu este Purcărete. Pe de altă parte, speranța să mă bucur de o reprezentație după care să nu rămân cu amintirea încercării de a da formă, ci cu gustul (a se citi emoția estetică), de preferință sărat, al unui spectacol cu miez. Altfel spus, urma să degust o trufă sau să fiu victima unei/unor trufe?

Apoi a bătut gongul. Clasic, firește, adică de trei ori. Și-n fața ochilor a-nceput să se desfacă o lume și pestriță, și unitară, și îndrăzneață, și cuminte. N-a fost vorba despre nimic călduț, ci doar despre doze potrivite, aceasta fiind linia urmată și regizoral, și scenografic, și la nivel de decor, și actoricește. Nimic genial, totul măsurat și asamblat corect, probabil pentru a fi satisfăcută și nevoia de nuanță și viteză a trăitorului în secolul XXI, și nevoia de sens livrat limpede a spectatorului din orice timp.

Mai întâi au fost cuvintele, adică textul. Traducerea, pardon, Mesdames et Messieurs, tălmăcirea realizată de către Romulus Vulpescu este, cu siguranță, o trufă dintre cele mai rare și gustoase, căci are și claritate, și farmec, și jocuri de cuvinte, și finețuri. Bref, traducerea a oferit un text în care jocul accentelor e pe cât de riguros în a respecta originalul, pe atât de creativ în a-l scutura de greutățile cu care timpul tasează limba și limbajul unui clasic.

Iar textul a fost corect spus de actori, chiar dacă pe alocuri recitat, prin trecerea sa în act. Mă refer la Adela Minae, în rolul Marianei, ezitantă, la nivel de metodă de trăire a personajului și de căutare a efectului comic, între exagerarea tușelor de caracter și menținerea unei subtilități care să insinueze inocența. Adela Minae a pendulat între forțarea corporalității și a vocii și, respectiv, manifestările fluide ale acestora. Ștefan Cepoi, a cărui expresivitate dramatică mă atinsese în Ce mai taci, Gary?, a fost de data aceasta mai degrabă liniar decât sursă de tensiune oscilantă, așa cum cerea personajul Damis. În ce-l privește pe Dragoș Măceșanu, alt actor din frontul tinerilor, care l-a jucat pe Valère, am rămas cu gustul unui miez de nucă verde nedecojit până la capăt, amărelile din prestația sa venind din străduința de a fi buf cu orice preț. Chiar cu prețul de a-și scrânti vreo gleznă când își face intrările intempestive în scenă. Sau să fie de vină exclusiv scenografia semnată de Klara Labancz? Dacă ar vina scenografiei, nu-mi explic de ce în rest nu prea au fost sincope și învălmășeli.

Dincolo de aceste accente/detalii, care nu cred să fie tocmai fleacuri, mi-a plăcut, dintre tineri, Raluca Păun. Dorine pe care a construit-o a reușit să-mi intre pe sub piele, cu stridențe cu tot, grație faptului că Raluca nu doar și-a jucat personajul, ci s-a și jucat, din când în când, cu el, experimentând, la nivel de mimică și gestică, accente noi.

Desigur, au fost și „cazuri” în care textul a fost mai mult decât spus. Mă refer de astă dată la „garda veche”: Natașa Raab în rolul Elmirei și Tamara Popescu în rolul Doamnei Pernelle. Și au mai fost cele două „cazuri” în care „a juca” și „a se juca de-a și cu” s-au complementarizat într-atât încât am și uitat că există o distincție între ele. Cazuri care chiar oferă spre degustare trufe ce nu înșală așteptările, ba sunt chiar mai proaspete, ca textură și gust, decât sperasem. Este vorba de cine alții decât Ilie Gheorghe, în rolul lui Orgon și, firește, Tartuffe, „un porc”, vorba Doamnei Pernelle (după regula că pentru a descoperi o trufă e nevoie de un rât de porc), autor de trufe, înveterat și recidivist, îmbrăcat în și de Valentin Mihali.

Când a intrat pe scenă Ilie Gheorghe (fascinantul Harpagon din Avarul regizat de Bocsárdi), tot spațiul de joc s-a umplut dintr-o dată. Cum necum, n-a fost vorba despre o saturare, căci Valentin Mihali și-a făcut loc, cu prisosință, pentru ca atât fiecare în parte, cât și împreună (mai ales în secvența cu amândoi cocoțați pe masă), să facă un tur de forță în care grația și-a păstrat, la rându-i, locul. După Caligula lui Bocsárdi, în care Mihali face un Helicon ce reușește să nu se lase întru totul eclipsat de Caligula – în care Leoveanu pur și simplu strălucește –, așteptam un rol principal pentru Mihali. Și iată că a venit. Pe picioare puternice, la momentul potrivit. Mai mult nu se cade să spun, altfel aș aluneca din punctarea magiei în povestirea ascuțitelor, gravelor și circumflexelor ei.

De altfel, Orgon și Tartuffe sunt accentuați, prin diferență, și de costume, concepute, în cazul lor, fără extravaganța sau detaliile de grotesc prezente în costumele celorlalte personaje. Un detaliu care în cazul meu a produs efect comic, pentru că a știut cum și cât să valorizeze kitsch-ul, a fost șarpele desenat pe spatele lui Tartuffe, element-surpriză dezvelit când te-aștepți mai puțin. Abia apoi au venit și bulinele de pe chiloți, pe fond roșu, pentru a închide bucla. Sau pentru a capta atenția exact în momentul în care Tartuffe, demascat, e nevoit să-și ia coada între picioare și să încerce imposibilul – ștergerea urmelor trufelor sale date-n vileag.

Știut fiind că la fel de importantă ca miza pusă pe costume este miza pusă pe decor, dincolo de simplitatea acestuia din urmă – pe jumătate elegant, pe jumătate ironic – rămâne în memorie marele perete cu ușă ce desparte spațiul de joc de camera lui Tartuffe. N-o vezi, dar o ghicești acolo, în spatele unui soi de oglindă întunecată, în care reflexia apare mereu distorsionată. Ideea este sugestivă, iar realizarea ei plastică și respectă opinia clasicilor că teatrul este o oglindă a vieții. Dar la fel de validă e și întrebarea de ce în mai toate spectacolele din ultima vreme sunt prezente oglinzi sau suprafețe care reflectă asemenea unei oglinzi. Să fie refren, manieră, modă? Chiar e absolut necesar ca publicul să fie ajutat să se vadă la propriu, pentru a fi adus, fără să se deplaseze, în spațiul de joc? Sau folosirea unor asemenea elemente de decor a devenit deja o soluție la îndemână, chiar dacă, lucru iarăși știut, nu este o soluție la fel de potrivită pentru orice fel de spectacol.

O soluție, nu știu în ce măsură voluntară (dar nu asta importă, ci efectul său), pe care am apreciat-o în mod deosebit a fost cea din scena în care apare, în rolul Domnului Loial, Valeriu Dogaru, ale cărui ținută și dicție, o voi repeta de fiecare dată când e necesar, au fost aproape fără reproș. Omenește de aproape. Jocul de lumini creat de reflectoare și de lanternele de pe scenă, ce retezau corpurile și potențau chipurile, deformându-le, a proiectat pe unul dintre pereții laterali ai sălii un joc de umbre parcă puse cu mâna în cele mai potrivite cu putință locuri și măsuri, cu cele mai nimerite mișcări, pentru a fixa o întreagă simbolistică a corespondențelor.

Aproape că rămăsesem cu ochii pe pereți, când a și venit finalul. S-a făcut lumină, la propriu și la figurat, echivocul s-a risipit, Tartuffe a fost înhățat. Și, ce să vezi, echivocul s-a reinstalat, prin insinuare, odată cu șoapta repetată a tuturor celorlalte personaje „Trăiască suveranul!”. Iar dacă cineva îmi spunea, la impresiile de după, că regizorul nu prea a rezolvat, cu acest final, concesia lui Molière, cuvântul concesie fiind folosit în sens de supușenie, compromis cu puterea, eu aș spune că finalul a presupus, printre altele, și ideea spectatorului suveran, deja clasicizată. Și spun asta, ca spectator către care personajele au șoptit în cor, cu gâturile lungite și privirile țintuite undeva deasupra, după ce au trecut, totuși, prin noi toți, cei din sală.

O discuție mai amplă cu privire la replica „Trăiască suveranul!”, ce nu apare în finele textului lui Molière (așa cum, pe de altă parte, Kincses Elemér renunță, printre altele, la personajul Cléante), ar presupune ceva mai mult decât o recenzie a premierei, ca spectacol de teatru. Ar presupune o critică a textului piesei și a subtextului său, raportată la contextul istoric și politic. Cert este, însă, că Molière însuși încheie petiția prezentată lui Ludovic al XIV-lea în vederea jucării primei reprezentații a lui Tartuffe spunând că „îmi este de ajuns să-mi pun interesele în mâinile Majestății Voastre și aștept cu respect de la ea tot ce-i va plăcea să ordone cu privire la asta”.

Trecută și prin mine, premiera lui Tartuffe mă face să mai spun, comparând cu o anume premieră din stagiunea trecută, că totu-i bine când se începe cu bine, căci Tartuffe, cu trufele și… trufele sale, a adus pe scenă o farsă, fără să fie, ca spectacol, o farsă. Și rămâne, somme toute, un început de stagiune 2011-2012 curat.

(text apărut în Revista Mozaicul nr. 9/2011)