nori albi destrămați -
bătrâna albăstrește
cearșafuri vechi

Cristina-Monica Moldoveanu



Îmi place să insist asupra imaginilor pentru a descoperi aproape senzorial firele în care ele se despletesc pentru a se reîmpleti într-o țesătură simbolică ce le reunește.

Norii albi destrămați dau cerului un aspect scămoșat. Seninul e mai pregnant cînd albul norilor este bine conturat și, uneori, aurit de lumina soarelui aflat în spatele lor. Iar albastrul e mai adînc în contrast cu albul lor coagulat. Destrămarea norilor însă spălăcește vopseaua cerului.

Pentru a înțelege ideea a ceea ce face bătrîna trebuie să ne întoarcem în vremea ei și să aflăm ce este albăstreala. Este vorba de o substanță de culoare albstru-indigo care era folosită pentru albirea rufelor. Strămoșul unor produse de genul tide-ului din reclamele de azi.

Folosind jocul de cuvinte în care albăstrește stă pentru albește, joc de cuvinte pe care uzul l-a erodat, autorul ne atrage atenția asupra sensului simbolic pe care i-l atribuie aici lui albăstrește. Albind cearșafurile îngălbenite, bătrîna ar vrea să recupereze, într-un anume fel, miraculos, albastrul cerului spălăcit, seninătatea din vremea cînd așternuturile imaculate erau în lada de zestre. E o activitate demodată, dar numai ea mai deține puterea magică de a însenina spiritul înălbind cearșafuri.

stejar desfrunzit -
o veveriță ronțăie
luna plină

Cezar F. Ciobîcă

Există o unitate evidentă de intenții între cele două imagini. Este ca și cum stejarul desfrunzit ar fi realizat scenografia pentru evoluția scenică fantastică a veveriței. Organizarea spațiului scenic este semnificativă pentru a surprinde nuanțat momentul și locul acțiunii. Se pare că toamna nu este doar decorul unor banale întîmplări din viața necuvîntătoarelor, ci și rampa de lansare pentru scene fabuloase care împărtășesc, fără cuvinte, celor care le văd cu ochii minții, tîlcuri nebănuite.

vântul toamnei
deschizând toate porțile -
niciun oaspete...

Valeria Tamaș

Opoziția de înțeles între cele două părți ale poemului, aparenta descuiere primitoare a porților și certitudinea faptului că niciun oaspete nu trece prin ele, zădărnicește speranțele ospitaliere. Vîntul este autorul ambelor fapte, el zgîlțîie și face porțile să se zbată în balamale, el a gonit toți oaspeții potențiali din peisajul pustiit. Toamna se concentrează în ființa lui și iradiază tristețe peste întreaga lume. Un kigo perfect realizat prin punerea în valoare a stihiei care este vîntul.

Aniversare -
în fereastră-mi bat numai
frunzele toamnei

Cristina Ailoaei

Și poemul de mai sus, într-o manieră mai intimistă, țintește aceeași expansiune a toamnei într-un spațiu acum mai accentuat sufletesc. Acutizată de momentul aniversar, absența oaspeților așteptați, face ca zbaterea frunzelor în vîntul toamnei să găsească o ființă mai sensibilizată la tristețea pe care ele o spovedesc. Numai este cuvîntul care concentrează energia emoțională a poemului. El spune, decent, discret, că așteptările sînt contrariate. Tristețea are surdina concrescută.

(haiku-urile comentate sînt cele premiate la etapa a 202-a a concursului săptămînal desfășurat pe Romanian Haiku)