În aceeași zi în care președintele României ne-a stupefiat cu afirmația că Regele Mihai a fost un „trădător” și „slugă la ruși”, 22 iunie, Andrei Pleșu a publicat, în cotidianul „Adevărul”, editorialul „O nedumerire”, care se referea la Doina Cornea. Articolul a trecut relativ neobservat, fiindcă i-a luat fața, în limbaj gazetăresc, tsunami-ul de revoltă provocat de vorbele imunde ale președintelui.
În respectivul text, Pleșu a simțit nevoia să-i dea o lecție Doinei Cornea. Ca de la un ilustru profesor la un elev merituos, dar recalcitrant. De unde a pornit totul? De la o declarație a celebrei dizidente, care îi mulțumea lui Adrian Sobaru pentru gestul său. Doina Cornea a afirmat: “Forme extreme de protest nu se fac decât față de oameni sensibili, la a căror iubire se poate apela. Era teoria lui Gandhi și el a izbândit. Onorate domnule Sobaru, țin să vă spun că gestul dumneavoastră din Parlament m-a impresionat profund. Am înțeles de la început că era un protest transpersonal în interesul majorității românilor loviți de măsurile aberante ale guvernanților actuali. Era un gest de sacrificiu personal în interesul celorlalți. La fel am prețuit și explicațiile pe care le-ați dat ieri apreciind mai ales faptul că nu ați cedat în fața unor sfătuitori – obedienți, oportuniști și aroganți – obișnuiți să trăiască în minciună. Vă mulțumesc pentru lecția pe care ne-ați dat-o tuturor”. Merită să reamintesc că Pleșu, după ce Adrian Sobaru s-a aruncat de la balconul Parlamentului, a scris în „Adevărul” din 28 decembrie 2010 : „Dincolo însă de ceea ce poate fi „psihanalizabil” în comportamentul lui Adrian Sobaru, el are cel puțin două dimensiuni contra-productive: 1. Mută o problemă economică și politică foarte serioasă în registrul psihologiei. O fundătură națională devine, astfel, un „caz” particular, cu un relativizant subton de derizoriu și patologie privată. 2. Sugerează un „model” al protestului care nu aduce soluții, ci întreține, doar, o stare de culpabilitate difuză și de disperare inarticulată. Nici problema personală a omului, nici problema țării nu se rezolvă prin scurte puseuri autodistructiv.”
În acea perioadă, am subliniat într-un material faptul că șeful de la „Dilema veche” încerca să bagatelizeze eroismul lui Sobaru, susținând din vârful buzelor, într-un limbaj alambicat, că electricianul de la TVR n-ar fi chiar în regulă cu capul.
În editorialul de acum din „Adevărul”, eseistul zice: „A existat un moment, înainte de 1989, în care doamna Doina Cornea a spălat obrazul întregii națiuni. A avut curajul rarisim de a spune „nu” unui regim care își trata oponenții fără menajamente. În amintirea acelui episod, doamna Cornea merită admirația noastră definitivă și respectul nostru necondiționat.” Aș adăuga doar: n-a fost „un moment”, protestul profesoarei de la Cluj împotriva regimului comunist a durat între 1982 – 1989. Pleșu continuă cu „Dar nu e prima dată când mă văd obligat să deosebesc între anvergura supraomenească a posturii eroice și omenescul, uneori preaomenesc, al istoriei cotidiene. Ambele se pot întâlni în țarcul aceleiași personalități. Faptul de a fi fost, într-un ceas al vieții, la înălțime nu e o garanție de infailibilitate în orice domeniu și pe termen nelimitat. De aceea, idolatria nu e indicată. Iar când știi că vocea ta contează enorm, când ești conștient de greutatea simbolică a intervențiilor tale, trebuie să te gândești de o sută de ori înainte de a te manifesta public. Spun toate astea, după ce am citit un text al doamnei Cornea adresat lui Adrian Sobaru. Adrian Sobaru este și el un personaj care binemerită cel puțin compasiunea noastră.” Mă simt „obligat”, vorba celui înainte citat, să evidențiez că Doina Cornea s-a referit tocmai la un „domeniu” la care se pricepe: protestul împotriva unui regim cu derapaje grave. De asemenea, mă simt „obligat” să taxez ca o măgărie cuvintele lui Pleșu.
Diferența dintre Doina Cornea și Andrei Pleșu e că doamna căreia ține să-i administreze lecții Pleșu este un exemplu de rectitudine morală, pe când omul Pleșu este și el un exemplu, însă al nerușinării colaborării cu toate guvernele de după 1989, al compromisului ca mod de viață. Pentru cei ce nu știu, ca să se vadă cine și cui dă lecții despre cum se luptă împotriva unui sistem, o să vă dau ocazia să lecturați o un fragment dintr-o scrisoare a lui Pleșu către Nicolae Ceaușescu: „ Am intrat în Partidul Comunist Român la vârsta de 19 ani (1968) și, atât pe linie obștească (CA ORGANIZATOR DE GRUPÃ DE PARTID), cât și pe line profesională (ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei de Științe Sociale și Politice și apoi ca lector universitar la Facultatea de Arte Plastice “N. Grigorescu”) m-am străduit, în ciuda unei sănătăți precare (care mă obligă să stau, de câțiva ani, sub constantă supraveghere medicală), să fac totul pentru a fi la înălțimea exigențelor epocii noastre, ale politicii noastre din ultimii ani.
Vă rog, stimate tovarășe Secretar General, să nu luați raportul de activitate de mai sus drept o lipsă de modestie. El e bilanțul firesc de muncă al oricărui român care vrea să-și servească țara cum se cuvine. În lumina acestui bilanț, veți înțelege cât pot fi de mâhnit să constat că, dintr-o dată, în urma unei împrejurări pe care nu o pot socoti decât accidentală, sunt pus în afara partidului ca “sectant” și destituit din învățământ și cercetare.
Am avut, într-adevăr, ghinionul de a participa, cu doi ani în urmă, la o conferință (incluzând o parte teoretică și una practică), ce a avut loc la Institutul de Psihologie și Pedagogie pe tema “meditației transcendentale”. Conferința – la care m-am dus pe linia unei firești curiozități intelectuale – mi s-a părut neinteresantă sub raport științific, drept care nu am mai frecventat nici una din urmările ei, mai mult chiar: am avut ocazia, la scurt timp după aceea, să aduc la cunoștința unui lucrător al Ministerului de Interne opiniile mele critice privind “meditația transcendentală”. În rezumat, fapta de care sunt făcut vinovat se reduce la audierea unei conferințe publice, organizată într-un cadru perfect oficial, o conferință despre care nu aveam motive să cred că s-ar desfășura fără aprobările de rigoare. Cât despre chestionarul pe care l-am completat – ca toți cei de față – în timpul conferinței, el nu se referea decât la date strict medicale și nu cuprindea nici un angajament de nuanță politică sau religioasă, care să contrazică adeziunile mele reale la Statutul PCR și la Constituția țării. Am fost lămurit, ulterior, că “meditația transcendentală”, ca organizație internațională, implică unele aspecte profund negative, de care însă nu puteam avea cunoștință acum doi ani, ca urmare a unui singur contact cu reprezentantul ei. Admițând că pot fi sancționat, totuși, pentru o momentană lipsă de vigilență, mi se pare, în același timp, greu de acceptat că sancțiunea să aibă caracterul unei condamnări atât de drastice, ducând nu numai la totala mea discreditare politică, cât și la descalificarea mea profesională. Între culpa mea reală și consecințele ei imediate e o uriașă disproporție care, în spiritul echității cu care ne-a obișnuit conducerea noastră de partid și de stat, nu poate să fie corectată. Rănit sufletește de spulberarea într-o clipă a atâtor ani de eforturi entuziaste, și de anularea tuturor proiectelor mele de viitor (legitime de 33 ani) apelez, tovarășe Secretar General, la dreapta dumneavoastră judecată și la înțelegerea dumneavoastră omenească, rugându-vă să dispuneți rediscutarea cazului meu, în datele lui obiective. Vă asigur că tot ce-mi doresc e să-mi dovedesc în continuare, ca și până acum, buna credință în loialitatea față de țară, participând la procesul de afirmare a valorilor noastre în plan universal.
Vă mulțumesc,
Andrei Gabriel Pleșu
25 mai 1982”
Ca măgăria să fie împinsă la extrem, în „O nedumerire”, eseistul îi dă înainte:„A fost comparat cu Liviu Babeș(n.m. Alexandru Petria- Adrian Sobaru). Din respect pentru cel care s-a sacrificat, în martie 1989, la Brașov, aș fi ceva mai rezervat. Liviu Babeș nu putea visa să intre în sala Marii Adunări Naționale în timpul unui discurs al lui Ceaușescu, nici să fie filmat în timp ce își dădea foc, nici să ajungă apoi invitat de succes în studiourile de televiziune. De moartea lui n-au aflat decât ascultătorii Europei Libere. El alesese să protesteze prin sinucidere, într-un moment în care alte forme de protest radical erau imposibile. Contextele celor două gesturi nu pot fi comparate, dacă avem o minimă bună-credință.(…) Doina Cornea nu s-a sinucis, ci a ales un alt mod de luptă, care constituie cu adevărat o lecție”. Oare Liviu Babeș nu s-ar fi sinucis într-un alt loc dacă avea ocazia? N-ar fi vrut ca impactul jertfei sale să fie maximizat, în fața unor ziariști? Bineînțeles că da. În ce privește aserțiunea nerușinată cu sinuciderea Doinei Cornea nu spun nimic, ca să nu-mi crească tensiunea.
„Cine se aseamănă se adună”, e o zicală din popor. Așa-i și cu Pleșu și Băsescu, „obișnuiți să trăiască în minciună”, ca să utilizez formularea Doinei Cornea, care au reușit performanța să fie măgari în aceeași zi.
Text apărut pe Agenția de Carte