Mărturisirea colaborării cu Securitatea a marelui poet Ioan Es Pop, pe cât a fost de surprinzătoare, pe atât este de apreciat. Dacă nimeni nu se aștepta ca scriitorul să fi fost turnător, recunoașterea pactului cu instituția opresivă comunistă, din proprie inițiativă, neșantajat, este albul aruncat peste negrul scos la suprafață din hârtoapele trecutului. Desigur, Pop a greșit, a fost laș, însă a reușit să-și înfrângă lașitatea și să se elibereze. „Sentimente de vinovăție am avut de când mă știu, pentru greșeli reale sau imaginare. Slăbiciuni pe care comunitatea din satul meu nu le privea cu ochi buni, inadaptări pe care aceeași comunitate le sancționa prin batjocură, iar familia prin pedepse corporale, ratări și eșecuri timpurii m-au făcut să amân orice dezvăluire asupra a ceea ce făceam, fie că era bine, fie rău.”, recunoaște poetul în textul „De acum încolo, te vei numi Marton“, publicat în „România literară”.
Îl cunosc pe Ioan, am fost colegi la săptămânalul „Zig-zag” în anii 90, am și băut împreună, am și bârfit împreună. În aceea vreme eram surprins, când toți își dădeau cu părerea despre orice în presă, că Pop se mulțumea cu o slujbă de corector, foarte prost plătită. I-am și spus-o, dacă nu mă înșel, l-am acuzat că este mototol, că n-are conștiința valorii sale. Era la începutul traseului literar. Eram contrariat și i-am găsit justificări în timiditatea sa, în aerul de om de la țară amețit de un mare oraș. Citind zilele trecute „De acum încolo, te vei numi Marton“, am început să văd altfel lucrurile. Și nu cred că mă înșel. Ioan se temea, îmi dau seama, nu voia să iasă în față, însă până la urmă talentul său literar l-a impus în prim-plan. Trăia cu spaima că o să-i fie deconspirate turnătoriile. O spaimă care-i balasta gesturile.
Pop spune: „Prima vinovăție devastatoare a fost corigența din clasa a șasea la limba română. Cum o vară întreagă am tot amânat să-i anunț pe ai mei, care poate că m-ar fi ajutat să mă îndrept cât de cât, în toamnă am fost declarat repetent, cu media 2,93. Vă puteți închipui ce a urmat. A doua greșeală capitală am făcut-o pe la începutul anului doi de facultate, adică prin 1981, la Baia Mare. O poveste sentimentală care s-a sfârșit prost. Mi-a produs o rușine și o disperare cumplite și iarăși am amânat să le spun alor mei la timp de ce urma să mă fac vinovat. Pe acest fond de vulnerabilitate și derută, a apărut domnul maior. Lucram, după-amiezele, la revista „Nord”, pe atunci publicație a studenților băimăreni, din pasiune pentru poezie, în primul rând.” Să recunoști asemenea penibilități nu-i de ici de colo, e o trecere sfâșietoare peste barierele fricii, din exasperarea adunată în straturi apăsătoare, care a devenit insuportabilă. Seamănă cu o sinucidere, dar și cu o renaștere. O renaștere prin pârjolul adevărului. Continui sa-l citez pe poet, cu pasajul în care descrie momentul în care a devenit informator al Securității: „ M-a dus (maiorul de Securitate- n.m. A.P.) într-o garsonieră care îi servea, probabil, drept loc de întâlnire și cu alții ca mine. Acolo, m-a așezat la o masă și mi-a pus în față o hârtie, despre care în scurt timp am aflat că se numește angajament. În plus, mi-a spus că aveam nevoie de un nume de cod și mi-a cerut să-mi inventez unul. I-am răspuns că nu am nici o idee. M-a întrebat în ce lună sunt născut. I-am răspuns că în martie. „Atunci, de acum încolo, te vei numi Marton. Scrie-l.” Acela a fost angajamentul. După care m-a lăsat să plec. N-aș putea să vă descriu spaima, descurajarea și dezgustul cu care m-am privit de atunci. Dârdâiam de remușcare și de greață. Știam că răul începuse și că nu voi avea curajul să-l înfrunt.” Maramureșeanul nostru susține că nu-și aduce aminte câte informări a scris, dar că „la un moment dat domnul maior mi-a dat niște bani, pe care i-am băut în seara aceleiași zile la una dintre bodegile din oraș, sperând ca a doua zi să nu mă mai trezesc.”
Am urmărit cu atenție ce a apărut în presă după ce Pop și-a recunoscut vina. Comentariile i-au fost favorabile, în general. S-a apreciat că totul a pornit de la el, că este o premieră în lumea literară. Cam la fel cum ți-ar intra în casă un extraterestru și ți-ar cere umil un pahar cu apă. Poți să-l refuzi după momentul de stupoare și să-l lovești cu un par, deși arată odios?
Mărturisirea lui Ioan Es Pop poate să constituie un exemplu pentru scriitori.