poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4750 .



Eugenia Miulescu, poeta Învierii
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PetreAnghel ]

2010-12-02  |     | 




Poeta debutează la Editura Junimea în anul 1981, cu volumul Cetatea făgăduinței, câștigând concursul de debut pentru poezie din anul 1981. Trei ani mai târziu, sub redactarea lui Mircea Ciobanu, editura Cartea Românească îi publică volumul Cântec înainte de cină. În 1993 publică Posibila trecere. Urmează volumele Timp fără istorie, 1998, și Apocalipsa orașului, 2000, ambele la editura Viață și Sănătate.
Cum ușor se observă chiar din denumirea volumelor, poeta nu se sfiește să facă trimiteri la vocabule biblice. De altfel, mesajul ei nu e doar exprimat într-o formă conceptual-sensibilă, ci și declarativ-creștin:
De vrei să fii tu cel dintâi alesul
Privește-mă și strigă-mă pe nume –
Lumină-nelumină, vânt, nevânt
Îți voi răspunde ca o apă lină
Care-n adâncuri zbate și cioplește
Din valuri nevăzute sfânta cină.

Încrezătoare în cea de a doua venire, poeta privește trecerea timpului, veacul ca pe o „clipă strivită-ntre pleoape”. Singurele speranțe sunt legate de transcendența crucii:
Peste pustiul din vreme
Caut o piatră și-o cruce de lemn.
(Iisus zisese: Cine iubește pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Cine nu-și ia crucea lui și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine.)
Porunca iubirii aproapelui sună în urechi ca o obsesie, dar ea, deși dătătoare de viață, se naște din iubirea de la Golgota:
Pentru vina
De-a fi iubit aproapele
În numele adevărului
Vei rămâne să sapi în fântâni
Ca să ne stingem setea. (În sală).

Spre deosebire de majoritatea poeților religioși care transcriu, e drept nu cu puțin talent, dogme sau ecouri ale dogmelor, Eugenia Miulescu este, poate pe urmele lui Arghezi, obsedată de aflarea certitudinilor și privește în propria-i ființă căutând explicații pentru ceea ce este, fiind interesată de trecut și de ziua ce va să vie:
Sunt prinsul
Propriei mele răscruci.
Nimic, nici o ploaie nu poate să șteargă
Urmele păgâne.
Răsăritul și apusul
Plâng în palmele mele –
Nu pot să aleg
Calea ce duce
La tine.

În „Cântec înainte de cină”, scrie Florin Lăiu, „nu numai textul ei ci și întregul subtext vibrau de sensibilitate, de iubire purificatoare și de trăiri inspirate din cărțile sacre...Dezinvoltă, fără trac, dar emoționantă, poezia ei este, uneori, vie și duioasă ca un vers din Cântarea Cântărilor, alteori aspră ca o jelanie a lui Ieremia.” De Cântarea cântărilor, de pildă, se leagă poemul iată-mă:
Iată-mă, am venit
Alungă ceața
(Nevăzutului ochi),
Mi-am uns picioarele
Măcinate de drum),
Deschide pleoapa
Vântul mă alungă
Cu toate poftele
(Nestatornicei firi).
În Apocalipsa orașului, volum de maturitate artistică, prezența divinului este atotcuprinzătoare, poezia a devenit o rugă șoptită:
Dă-mi ochiul tău, Învățătorule,
Să văd prin el
Lumina lumii.
Dă-mi mâna ta
Cu răni nevindecate
Să prind de colțuri
Cerul înstelat
Ca-ntr-o oglindă
Chipul să și-l văd.

După cum spune și Pavel creștinilor corinteni: Și voi, prin El, sunteți în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: "Cine se laudă, să se laude în Domnul."
În partea întâi din Timp fără istorie criticul și istoricul literar Paul Dugneanu vede afirmându-se înainte de orice configurarea spațiului confesional, „al chemării, deși uneori în ipoteza interogativă, și al vocației religioase: Te chem / e prea devreme, spune nebunul / e prea târziu, spune scepticul. / Tu ce spui, Doamne?” Și continuă: Întâlnim aici aspirația spre curățenie sufletească și înălțare spirituală (Drumul spre tine), neliniștea și speranța în cunoașterea recunoașterii divine(promisiune), ispita dulce și durerea vinovăției(Eva), tulburarea sufletească și rugăciunea în stil psalmic (Dă mâna ta), ca și, în clipe de iluminare, comuniunea, aproape mistică, din excepționalele poezii Ecou peste timp și urmele pașilor, amintind de extazele Teresei de Avilla.”
Curgerea clipei din volumul Apocalipsa orașului este schița unui drum care pornește din cuvântul Scripturii care luminează locașul sfânt în care există totul, „somn și lumină” și inima poetei „prinsă-n reverul veșmântului divin.” Întrucât în departele ei nu se mai aude decât aripa unei bune speranțe, ea se îndreaptă „acolo / spre coasta ce-ai rupt-o pentru zidirea-ndoielii.” Elena Petrescu e de părere că “tandrețea, sensibilitatea, gingășia sunt trăsăturile cele mai frecvente ale liricii feminine. Eugenia Miulescu cultivă pe lângă aceasta sentimental evlaviei, al pioșeniei și al sfioșeniei la apropierea de Divinitate. Cu eleganță și venerație, cu reverență și profundă iubire, deschide cămara sufletului pentru a face loc oaspetelui ceresc (Invitație, Dar de Moș Crăciun), pentru că prezența Lui printre noi e un prilej de sfântă sărbătoare. Pentru că, iată, poeta crede că “a venit vremea / să sângerăm / pentru aproapele nostru/așa cum făcut-a de mult, fratele nostru Isus.
În fața mea multe porți
Se află deschise.
Vreau să ghicesc, după ultima rugă
Și ultimul semn făcut cu dreaptă gândire:
Care e ușa cea strâmtă.

Sursa este vizibilă, poeta nu face nici un efort să nu fie deconspirată: ”Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află. Nu! Mi-a răspuns.
Un ochi din fereastră
Încearcă să intri pe poarta cea strâmtă
Cât este lumină-n odaie.

Într-un alt poem trimiterile sunt spre Vechiul Testament, la episodul din pustie, când Moise va scoate apă din stâncă, lovind-o cu toiagul, la porunca lui Iehova, pentru a da mulțimii de băut:
Aspră poruncă
și grea:
pururea rătăcitor
printre drumuri să fie
și apă din piatră
cu pumnul să bea.

În timp ce episodul vânzării pentru 30 de arginți din Evanghelii dă naștere următoarelor versuri:
Vânzarea fusese demult
Plănuită,
Paharul demult
Umplut pentru rugă.
Ava, îmlinească-se voia
Din lăuntrul cuvântului.
Da, era scris în Cuvânt și o repetase chiar Domnul în prezența apostolilor. Iar când s-a apropiat ceasul și paharul fusese umplut, chiar la Cina cea de taină El le-a zis: "Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela Mă va vinde. Negreșit, Fiul omului Se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului.”

Sunt numeroși poeții (din fericire) care se inspiră din Cartea Sfântă, dar nimei mai mult decât Eugenia Miulescu nu și-a declamat sifuranța în înviere: ”Mă strig/ Și-mi răspunde/ Recunoscându-mă/ Nu eu./ Ci bunul Dumnezeu: ești aici.//
Pe urmele lui Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Mircea Ciobanu și ale altor hrănitori din slova sfântă, poeta percepe dumnezeirea ca pe ”persona” :
Pe scaunul din dreapta mesei
E locul Tău. Așează-Te pe el
Nu socoti că vrednicia-mi este strâmtă.
Sfârșitul lumii, privit de oameni ca o catastrofă și nu ca o descoperire a marii veniri, cum ar fi corect, este văzut de Eugenia Miulescu ca în parabola secerătorului. Dar poemul nu este o transcriere versificată, ci o traducere a adâncului sens:
Și dacă ai venit
Pământul să-l cutreieri
Să seceri grâul bun
Să strângi toată recolta,
Vezi, că într-un colț,
La dreapta Ta,
M-am cuibărit și eu
Pe-o margine de stea.

După o copilărie și o tinerețe marcate de nedreptățile regimului totalitar (tatăl chiabur, mecanic de aviație pe frontul din Vest, condamnat la închisoare opt ani pentru deținere de aur, fost primar legionar), Eugenia Miulescu își găsește împăcare în credință, scriind incantații și ode mântuirii:
Sunt singură după gratiile lumii
Păzind cu ochii depărtările albastre
Vino, oprește-mi risipirea, prea-îndurătorulr,
Mă cheamă la ceruri, Mântuitorule.
Debutând târziu, odată cu optzeciștii, poezia Eugeniei Miulescu nu are nimic de-a face cu destructivismul, cinismul, ruperea de ritmuri și de sensuri. Poezia ei curge calm ca râurile izvorîtoare din grădina edenică, udă inimile iubitoare de creștere și înviorează spiritul.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!