Sunt oameni care emană energii și pe lângă care nu poți trece fără să te simți curentat. Procesul poate avea loc și de la distanță sau chiar prin intermediul peliculei, cazul unor actori de film care umplu scena, deși nu apar în prim-plan). Petre Țuțea facea parte dintre ei. Ajutat de un trup masiv, de o voce puternică, de privirea pătrunzătoare și de un tremor al capului oblige interlocutorul să observe că în raza vizuală a intrat cineva făcut dintr-un aluat special, în care pe lângă carne și oase, Geniul creator a suflat și duh.
Auzisem de el înainte de a-l cunoaște, șușotindu-se, mai în glumă, mai în serios, că printre pământenii respiratori de ceață comunistă ar exista ”un Socrate roman”, apreciat chiar de Emil Cioran și de Mircea Eliade (ultiimi doi fiind pentru studenții generației mele ceva ce nu se există, ca în anecdota ardeleanului care a văzut girafa la grădina zoologică).
La începutul anilor 70, în redacția revistei ”Tribuna României”, unde mă transferasem de la revista Flacăra ca să scap de indicațiile prețioase ale lui Adrian Păunescu, devenit ziarist agitat și propagandist după un excellent debut în poezie), a apărut un bătrân impunător, sprijinându-și parcă mâinile puternce în șapca ponosită pe care o mototolea calm. Biroul în care intrase era dotat generos cu mobilă stil, greoaie, cred Bidermaer. A cerut să vorbească cu redactorul șef Paul Anghel (coincidență de nume, nu eram rude), pe un ton de de voievod: poruncea. A înaintând târșindu-și picioarele obosite încălțate în niște pantofi și mai obosiți. După ce a intrat la șef, m-am uitat în jur, am privit-o pe secretară și am încercat să mă dumiresc dacă văzusem sau nu vreun profet evreu, vreun senator roman, cronicar român din evul mediu întârziat sau un pustnic din Țara de dincolo de negură (expresie fericită a unui mare prozator). N-am apucat să mă dumiresc, ușa s-a deschis, Paul Anghel a dat cu ochii de mine și m-a invitat în birou. M-a prezentat oaspetelui, apoi mi-a făcut semn discre să-l scap de musafirul neanunțat. Domnule Țuțea, a zis, îmi pare tare rău ca nu putem sta de vorbă acum, dar mergeți cu prietenul meu (nu eram prieteni) și mâncați o ciorba caldă undeva, că vremea frumoasă…
Petre Țuțea și ciorba era o apropiere care m-a șocat, pe vremea aceea credeam, în naivitatea mea, că gânditorii nu mănâncă, oricum nu ciorbă… Dar am mâncat ciorbă, la un restaurant dintr-un intrând care pornea din Calea Victoriei. Până atunci însă, aveam să tremur de câteva ori, luat de furtunile tunetului din voce lui Petre Țuțea, care, abia ieșit în stradă, începuse discursul. Despre ce? Despre români, ruși, comuniști, trădători, lichele, neisprăviți, pușcării, marea închisoare a spiritului care este țara noastră și, imediat, despre politica dezastruoasă a marilor puteri ale gogoloiului pământesc!
Toate bune și frumoase, numai că noi treceam prin fața ambasadelor de pe Bulevardul Dacia, cu milițieni la poartă, în uniform, și cu trecători cu ochi albaștri și costume de culoarea gri-petrol (mai exista industrie petrolieră națională, încă n-o vânduse Dinu Patriciu cazacilor, sau ce-or fi).
Care era stilul lui Petre Țuțea? Direct, clar, scurt și cuprinzător, ca un ordin de front. Pornea într-o direcție și ajungea în alta. Prima propoziție părea un mare adevăr, iar următoarea o aberație. Sau invers. Abia după vreo zece fraze începeau să se lege și să pricepi cam care ar fi concluzia. Între timp, el schimbase unghiul de vedere și intrai în ceață, deși totul păruse de o logică impecabilă. Din pricina asta, dar și din alte pricini, mulți o luau razna când povesteau despre ce vorbiseră ei cu Țuțea (o prostie, cu Țuțea nu se vorbea, vorbea el, tu doar trebuia să asculți, dacă voiai să te alegi cu ceva, să-l contrazici oricum nu se putea, fiindcă nu-ți dădea mâna, adică nu te ajutau cunoștințele): reținuseră numai o parte, cea care le convenise lor sau doar ce pricepuseră. Marin Preda, de pildă, un lucid de felul lui, venind odată vorba de poetul Gheorghe Pituț, pe care îl lăudasem pentru nu știu ce, mi-a retezat-o scurt: ”lasă-mă, monșer, cu pădurosu ăsta de Pituț că nu are multă minte”. Am încercat să-i îndulcesc opinia, la care Preda:” Păi cum, monșer, vine Pituț la mine, eu îl întreb ce mai e nou, iar el îmi spune că dacă vrem să facem ceva în cultură trebuie să-l ascultăm pe Țuțea! Cum să-l ascultăm pe Țuțea, s-a mirat Preda, Țuțea o dată ridică în cer comuniștii, altădată dă cu ei de pământ, iar Pituț îmi spune mie că Țuțea e salvarea Românie!”
Cam așa era Țuțea. Pe lângă noi a trecut o mașină cu număr de înmatriculare mic. Țuțea s-a oprit, s-a uita după ea, apoi zice, cât îl ținea gura, și-l ținea:
- Mor de dragul lui Niculae Ceaușescu ăsta! Îmi vine să-l pup de drag ce-mi e ( e bine, gândesc eu, vorbește să-l audă milițienii). Se duce prin toate țările, se pupă cu toți negroteii ăia șefi de stat prin Africa și le bagă pe gât produsele românești, face rost de valută, să nu mai depindă de muscali.
- Da, murmur eu.
- Când am ieșit din pușcărie, i-am trimis un memoriu în 64 de puncte, în care i-am explicat, pe limba lui de prost, să înțelegă și el, principiile de guvernare ale unui stat național. Le-a priceput. Le aplică punct cu punct. Face el ce nu am reușit să facem noi, legionarii!
Încerc să-i sugerez un alt subiect de discuție.
- Am auzit, zic, că ați făcut cerere să intrați în Uniunea Scriitorilor. V-au primit?
- Nu, zice el indiferent, apoi închide ochii, îi tremură puțin capul, și prinde subiectul. Continuă calm. Nu voiam să intru, a insistat Fănuș Neagu. Ce să caut eu acolo, eu sunt scriitor? Nu sunt (râde). Am fost înalt funcționar public al statului roman! (subliniază fiecare silabă, vrea să-mi intre bine în cap, asta ar fi cam ajunctul faraonului Tutancamon). Eu am în lucru un tratat de metafizică, în care voi demonstra eul absolut, inconfundabil cu omul slugă al lui Marx și-l voi pune la colț pe Voltaire și pe iluminiști, care au fost niște răzvrătiți nu împotriva bisericii, cum credeau ei, ci împotriva lui Dumnezeu, Spiritul Ab-solut!... Coboară cu picioarele pe pământ: Fănuș mi-a băgat prostia asta în cap, că dacă intru în Uniune voi avea pensie mai mare, nu 600 de lei ca acum, eu care am fost... S-a opus Mcovescu. Nu sunt supărat pe el. El a fost de mic communist, iar eu de dreapta, trebuia să-i stârpim de-atunci, nu să-i lăsăm să bolșevizeze Ro-mâ-nia! Când am să-l întâlnesc pe Macovescu, am să-i spun (intra în literatura științifico-fantastică, nu avea unde să-l întâlnească pe G. Macovescu, dar nu avea importanță): Mă , Mac, am auzit că nu ai vrut să mă primești în Uniunea Scriitorilor. Să știi că ai făcut o mare prostie. Macovescule, eu și cu tine ar trebui să ne susținem unul pe altul, că nici tu nici eu nu suntem scriitori!
Într-o seara, eram la masa scriitorilor cu soția și apare și domnul Țuțea. Îl invit, se ajează pe scaun, aruncă o privire în jur, accepta să mănânce și să be ce comandasem și noi: doi crenvuști și o stică de bere. După un minut începe elogiul poporului roman și aprecieri la adresa politicii de natalitate a partidului. Soția mea (poeta Eugenia Miulescu), nu-l cunoaște bine și are chef de conversații, vrea să … nuanțeze:
- Nu e normal, domnule Țuțea, zice ea, să fie obligate femeile să facă mulți copii, din moment ce nu avem cum să-i creștem ca lumea…
- Trebuie să ajungem ra-pid, dar ra-pid, la o populație de 40 de milioane de locuitori, să luăm controlul în Balcani, să fim statul cel mai puternic din Estul Europei și să fim o stavilă de netrecut în expansiunea rusească. Această ciumă trebuie stârpită, fiindcă unde se culcă vaca bolșevică, trei sute de ani nu mai crește iarbă!
Poeta nu are cunoștințe de geopolitică, știe doar că e nevoie de hrană ca să crești copiii.
- Și e greu să crești un copil? se miră sincer Țuțea.
- E greu, o țărancă de la colectiv primește un kg. de grâu la ziua de muncă…
- Doamnă, i-o retează Țuțea, în Elveția, o vacă primește 200 de kg. de boabe pe zi, dar n-are conștiință națională!... Femeia româncă nu are nicio suferință în postura ei de mamă: atinci când simte că e grea, pentru ea e floare la ureche, fiindcă are sentimental că poartă în pântec un zeu!
Ne mai întâlnim încă o dată și încă o dată. De sute de ori. Subiectul este același: destinul poporului roman în context planetar. Ajunge la afirmația:
Întrucât toate popoarele au îmbătrânit, unele fiindcă nu și-au cunoscut rolul în istorie, altele că și-au consumat energia, iar unele dintre el s-au dedat civilizației stomacului, singurul popor care va dăinui în eternitate este poporul roman!”
- Domnule Petre Țuțea, reușesc eu să-l întrerup, vă rog frumos, mai găsiți un popor, că ne plictisim numai noi între noi…
- N-am cum, zice el, nu pot să renunț, e limpede ca lumina zilei. Doar poporul roman e etern.
- Nu vă cred, zic eu pe un ton neutru.
- Nu mă crezi? Se miră el? Cum de nu-ți dai seama de etenitatea poporului roman? Toate popoarele se schibă, numai noi suntem proști ca piatra. Pământul se dezintegrează, de piatră nu se prinde nimic, pot să vină puhoaiele, apare Soarele și piatra e uscată, rămâne tot cum a fost!
- Râde în hohote. Îi place de nu mai poate că i-a ieșit afirmația cu eternitatea.
Un astfel de om a fost ținut în închisoare. Până în 1989 a trăit dintr-o pensie de mizerie, de fapt ajutor din partea Fondului literar al Uniunii Scriitorilor. După 1989, televiziunea s-a năpustit pe el. Dădea bine pe sticlă. Nu mai era Petre Țuțea cel adevărat. Era doar o umbră. Dar umbra vârfului Omul poate declanșa furtuni în depresiunea Carpaților sau poate aduce răcoare zilelor fierbinți din câmpia Dunării.