Tradatorii nostri sunt mai buni
Grupul pentru Dialog Social si Societatea de Maine
La sfârșitul anilor optzeci scriitorii puteau fi grupați cu destulă ușurință în câteva categorii, prin raportarea lor la politica oficială a singurului partid de guvernământ: cei care susțineau fățiș ideologia comunistă și cei care, în diverse forme, o respingeau. De-a lungul celor patru decenii de dictatură trecuseră pe sub faldurile steagului roșu, sărutându-l cu lacrimi sincere sau făcând cu ochiul spre invizibili observatori cu presupusă conștiință: M. R. Paraschivescu, Mihai Beniuc, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Radu Boureanu, Demostene Botez, Szemler Ferenc, Cicerone Theodorescu, Miron Radu Paraschivescu, Mihu Dragomir, Dan Deșliu, Ion Bănuță, Emil Giurgiuca, Victor Tulbure, Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Dan Deșliu, Nina Cassian, Al. Andrițoiu, Aurel Rău, Ion Horea, Ion Brad, Tiberiu Utan etc.
Lista ar putea umple pagini întregi. Unii fuseseră de stânga și înainte de ocupația sovietică (M. R. Paraschivescu, Eugen Jebeleanu), câțiva de dreapta, chiar legionari sau doar cu simpatii pentru cămașa verde (Ion Barbu, Ion Potopin, Virgil Carianopol).
Cu timpul însă, pe măsură ce N. Ceaușescu aluneca (sau se înălța) cu disperare spre golul dictaturii personale, cei mai mulți au bătut în retragere, refuzând să mai susțină propaganda deșănțată și practicând o dizidență mocnită, cu rare și târzii răbufniri (Geo Bogza, Dan Deșliu). Nemulțumirea unora nu era împotriva regimului, ci se datora faptului că nu se mai aflau ei la masa bucatelor: nu li se mai publicau cu ușurință volumele mediocre sau nu mai avea autoritate la reviste ori nu mai fuseseră aleși în organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor.
Au rămas consecvenți pe baricadele propagandei roșii până în decembrie 1989: Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Ion Dodu Bălan, Ion Brad, Nicolae Dan Fruntelată, Dumitru Bălăieț, Ilie Purcaru.
Revoluția îl găsise însă pe scriitorul român pe un soclu de marmoră, cititorii de literatură aveau prefernțele lor, concretizate în cumpărarea volumelor care nu elogiau marile realizări ale socialismului, ba chiar reușeau să scrie despre adevărata realitate și nu despre ficțiunile potemkiniste. Grație postului de radio “Europa liberă”, românii erau la curent cu scrierile disidente ale lui Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Octavian Paler, Ion Caraion, Paul Goma (între timp ultimii doi stabiliți în străinătate). Suspiciunea morții lui Marin Preda, care ar fi fost asasint în urma romanelor “Delirul” și „Cel mai iubit dintre pământeni” – ambele anticomuniste și tipărite în tiraje consistente – contribuise și ea la încrederea oamenilor de rând că scriitorii încearcă, iar uneori chiar reușesc, să spună adevărul.
În ziua fugii dictatorului, primul care anunță la televiziunea română victoria demonstranților împotriva regimului comunist este poetul Mircea Dinescu, popularizat insistent mai înainte de “Europa liberă”, cu lecturi repetate ale opiniilor lui anticeușiste publicate de unele reviste din Occident.
În aceeași seară, câteva zeci de scriitori se strâng la sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei cu gândul să o rupă cu trecutul comunist al breslei și să ia măsuri de trecere de partea revoluției. Octavian Paler și Eugen Simion sunt lideri de opinie, poziție la care contribuise din plin postul de radio de la Munchen. Hotărâseră, înainte de a începe ședința, să-l înlăture pe D. R. Popescu, președintele Uniunii Scriitorilor, ales în urmă cu câțiva ani, cu binecuvântarea conducerii de partid, în timp ce scriitorii l-ar fi vrut președinte în continuare pe George Macovescu, fost comunist ilegalist, dar care, vezi Doamne, ar fi știut să susțină cu mai multă autoritate prestigiul breslei...
În sală este prezent și eroul zilei, poetul Mircea Dinescu, obosit după lungile tracasări din timpul arestării la domiciliu, dar și din pricina apariției de la televiziune, unde fusese personajul principal al scenei regizate de Sergiu Nicolaescu și de actorul Ion Caramitru, pentru transmitera în direct, în premieră mondială, a unei revoluții care începea cu memorabile cuvinte ale poetului: Am învins! Știrea că am învins a produs o vie impresie în rândul unei populații de peste două zeci de milioane de români, ea era clară și corectă, mai târziu însă, a devenit destul de ambiguă, fiindcă nu se știe (?) nici până acum dacă au învins sutele de mii de demonstranți anticomuniști sau doar câțiva, care au orchestrat schimbarea unui grup oligarhic cu altul.
În Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor e însă liniște, se discută pe grupuri, destul de bine organizate, grupuri de interse, dar și de de simpatii reciproce. Înainte de a fi debarcat, D. R. Popescu simte pulsul sălii și cere să i se primească demisia. Se ridică în picioare, afirmând că funcția pentru care a fost ales nu mai poate fi îndeplinită de el în noile condiții create. Vrea să părăsească întrunirea, dar Eugen Simion, Octavian Paler și alții insistă să rămână în sală, argumentând că el este, totuși, scriitor, chiar dacă nu va mai fi președinte! (mai târziu Eugen Simion, devenit președintele Academiei Române îl va lua pe lângă el pe D. R. Popescu, ca director al editurii Academiei, dar nu vor rămâne prietenii nedespărțiți fiindcă nu acceptă sau nu poate să publice toate volumele inițiate de mai marele nemuritorilor). Suava Ana Blandiana - și ea disidentă – propune ca funcția de președinte să fie preluată provizoriu de... domnul George Macovescu. Propunerea nu primește prea multe adeziuni. Dar este în mijlocul scriitorilor chiar eroul revoluției, Mircea Dinescu, spre care se îndreaptă privirile tuturor, așa că nu ar fi cel mai potrivit să fie chiar el stindardul nu doar al revoluției, ci chiar al scriitorilor?, întreabă mirându-se Paler. Ba da, răspunde scriitorimea în corpore, poetul obosit zice că nu-i trebuie lui așa ceva, că e nedormit de câteva nopți, că ar fi bine să fie lăsat să se odihnească, dar până la urmă acceptă, ce era să facă? Dulce măr e-împărățirea, a zis un poet (citat din memorie personală!). Odată rezolvată problema noului voevod al literaturii, se rezolvă și preluarea publicațiilor, evident provizoriu, că nimic nu este mai trainic în Estul Europei decât provizoratul: Octavian Paler va prelua România Literară, Ana Blandiana, Aurel Dragoș Munteanu, Petre Anghel se vor ocupa de revista Luceafărul. Viața Românească fiind revistă lunară rămâne să fie condusă de Mihai Șora, Cezar Baltag. Se pronunță și alte nume, noul președinte pleacă, nu mai consemnează nimeni nimic, lumea este obosită, afară încep să se audă primele împușcături, scriitorii se retrag fără entuziasm la casele lor, alții rămân să comenteze noile nemulțumiri produse deja de transformările revoluționare.
Revoluția se face însă la Televiziuna Română Liberă, nu la Uniunea Scriitorilor. Acolo se află de câteva ore Ion Iliescu și apropiații lui care au primit responsabilități precise. Șeful Televiziunii și al Radioului este, de câteva ore, un scriitor, Aurel Dragoș Munteanu, așa că acesta nu mai este intersat de publicația tinerilor scriitori Luceafărul. Dan Marțian, fostul adjunct al lui Iliescu din timpul când acesta era secretar cu propaganda comunistă la Comitetul Central, se ocupă acum cu... organizarea propagandei, Silviu Brucan, fost redactor șef al Scânteii, se ocupă de toate, Nicolae Manolescu se ocupă de Gogu Rădulescu să nu-l sfâșie revoluționarii, contraamiralul Cico Dumitrescu se ocupă cu lansarea zvonurilor, pe care le va difuza Teodor Brateș. Imediat după miezul nopții acesta va transmite: Din Sibiu ni se comunică acum că armata nu mai are muniție. Trupele de securitate continuă să atace unitățile militare. Toate unitățile militare din jur să se ducă să dea ajutor acestor oameni care apără onoarea națională! Se trage, de la spitalul județean, de către trupele de securitate împotriva armatei noastre, care este acum, cu adevărat, armata poporului!
La ora 14, căpitanul de rangul I (în rezervă!), Emil Cico Dumitrescu, se adresase din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarășul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăși, să ne organizăm”. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateș: “Ion Iliescu e fiul unui revoluționar, unui patriot, el însuși patriot.”) Ion Iliescu era însă deja la televiziune, în biroul lui Petre Constantin, directorul general, înconjurat de generalui Militaru și alți viitori emanați. Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45. Apoi, printre știri alarmante, Ioan Grigorescu, absolvent al institutului de literatură Maxim Gorki din Moscova, vorbește despre orice pe post, în așteptarea altor diversiunii. Diversiunile se produceau chiar în televiziune, unde funcționau două studiori, studioul 4 și studioul 5, care nu comunicau între ele, deși sunt două încăperi una lângă alta. Theodor Brateș va declara mai târziu: „Nici nu auzeam ce se spunea în „5”. Ulterior am văzut că acolo erau anumite orientări pe care eu nu le-aș fi agreat dacă ar fi fost în studioul 4. Mă refer la intervențiile lui Militaru și ale lui Brucan. Acolo, bănuiesc, erau Dinescu și Caramitru la comandă.” În altă încăpere, aproape de emisie, era Pavel Câmpeanu, fost ilegalist comunist.
Încet-încet, tovarășii se recrupează, la preț fiind din nou unii proletcultiști, foști agenți sovietici sau apropiații acestora. Ion Iliescu devine președintele C.P.U.N., Petre Roman, fiul ilegalistului Walter Roman, devine prim-ministru, Silviu Brucan e vicepreședinte. La cererea lui Silviu Brucan, Aurel Dragoș Munteanu îl aduce pe Eugen Preda direct al Radioului (saitul instituție precizează numirea lui pe 1 aprilie, dar el a condus fără hârtie imediat după revoluție; mai înainte, chiar în timp ce se împușcau oameni la Timișoara, el vorbea despre prestigiul internațional al tovarășului N.C.)
La începutul anului 1990, după modelul fostelor partide istorice - Partidul Național Liberal, P.N T., P. Social Democrat - care au cerut intrarea în legalitate, societatea românească a încercat să se organizeze. Au apărut partide de toate felurile, unele neavând nimic de-a face cu ideologia, altele, ca Partidul Democrat Agrar, inițiat chiar de cei care conduceau țara prin Frontul Salvarii Nationale, el însuși înregistrat ca partid la 6 februarie 1990, prin transformarea Consiliului Frontului Salvării Naționale, organ provizoriu al puterii de stat rezultat după revoluția română din decembrie a anului precedent. Un istoric literar glumeț și cinic, Ștefan (Ștrul) Cazimir, a inființat Partidul Liber-Schimbist, ca să-și bată joc de iluziile alegătorului român, iar inițiatorul chiar a devinit parlamentar în legislatura 1990-1992 a Camerei Deputaților.
Un drup de intelectuali, în frunte cu A. Pleșu și G. Liiceanu, - la inițiativa lui Silviu Brucan - a inființat, în luna ianuarie, Grupul pentru Dialog Social. Cum cei doi se formaseră la umbra filosofului C. Noica, grupul a fost perceput ca având orientare de dreapta, „mulți dintre ei dizidenți ai regimului comunist”, cum se vor autodefini mai târziu.
Din perspectiva contactelor pe care, în anii dinaintea revoluției, le-au avut unii intelectuali ca Alin Teodorescu, Ana Blandiana, Mircea Zaciu, Augustin Buzura cu Zigu Ornea, Silviu Brucan, Alexandru Paleologu, iar prin unii din ei, cu Gogu Radulescu și cu renăscînda masonerie româna, scrie Dan Culcer, merită să fie cercetate de aproape condițiile înființării Grupului de Dialog Social. Și deci, implicit, rolul care i s-a dat în tranziție, (de cine și pentru ce?) limitele dintre inițiativele independente și acțiunile politice individuale ale membrilor sau acțiunea “coerente”, adică cea de grup. Pe baza unor interviuri cu principalii actanți, câți mai trăiesc. Ar fi interesantă marturia unor actori secundari, desigur. In ce mod s-au întrepătruns interesele și ideologiile Fundației culturale (Buzura) și cele al Fundației Soros, ale G.D.S. Si ce raport există între toți aceștia și fundația lui Andrei Pleșu, revista “Dilema” și “Centrul de știință și cultură Colegiul Noua Europa”…”
Pavel Câmpeanu, prezent la televiziune lângă biroul lui Theodor Brateș, va deveni membru marcant al Grupului pentru Dialog Social (a se observa denumirea: este vorba de un grup, nu o asociație, platformă sau mișcare, ci de adevărate elite). La moartea lui Pavel Câmpeanu, “politologul” Alin Teodorescu va scrie: “Grupul pentru Dialog Social a aflat cu multă tristețe de moartea colegului nostru, Pavel Câmpeanu. Remarcabil sociolog, inițiatorul unor prime sondaje de opinie publică independente după 1989, Pavel Câmpeanu a fost unul dintre cei mai sagace critici ai regimului Ceausescu, impotriva căruia a publicat în străinatate lucrări încă dinainte de 1989.” La Câmpeanu acasă, dl. Alin Teodorescu (fost informator al securității și viitor senator P.S.D.) îi cunoscuse “cercul lui intim de prieteni, unde îi găseai pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și Sorin Vieru, dar și pe N . S. Dumitru și Tache Brucan.” Din G.D.S., înființat la sugestia lui Silviu Brucan, vor face parte și alții, desconspirați ulterior ca informatori sau chiar ofițeri sub acoperire.
Necunoscând biografia reală a membrilor G.D.S. și, probabil din frustrare, că nu a fost invitat de grup, Petre Anghel, și el apropiat al lui C. Noica, a constituit la 30 ianuarie 1990, Asociația “Societatea de Mîine”, o asociație cu caracter nepatrimonial și apolitic, care să susțină “aplicarea principiilor democratice în toate domeniile vieții politice, economice, sociale și culturale”. Conform statutului, asociația „va respinge orice formă de dictatura (de stânga sau de dreapta) în societatea românească. Putea deveni membru al Asociației orice cetățean care aderă la statut și nu a săvârșit fapte ce intră sub incidența legii morale. Sunt strânse destul de anevoie 25 de semnături necesare constituirii – mulți temându-se încă de semnarea unor adeziuni, dar promițând verbal sprijinul lor. Printre semnatari, tineri studenți (Vlad Pavlovici, Eugen. Al. Pann, Alina Pogaceanu, Cristian Liviu), pictori (Marcel Chitac, fără legatură cu generalul chimist), redactori de la radioteleviziune (Ștefan Dumitrescu), muzicieni (Iosif Sava), anticari (Corneliu Beda), profesori (Eugenia Miulescu), ingineri (Tanase Aron, Mihai Râbu), tineri univerisari (Coman Lupu). Mai toți, prieteni și cunoscuți ai inițiatorului, sediul declarat al asociației fiind locuința lui.
Este propus ca președinte Eugen Simion, care acceptă cu greu funcția, având visuri mai mari; secretarul asociatiei este Petre Anghel. Criticul și istoricul Mircea Zaciu, care a aderat formal, propune denumirea „Societatea de mîine”, dupa modelul unei reviste de stânga, apărută în Transilvania în perioada interbelică, sub conducerea lui Ion Clopoțel. Curând aderă formal, aduși de E. Simion, scriitori importanți, care nu vor însă să semneze adeziuni: A. Buzura, Marin Sorescu, N. Manolescu, V. Cristea, Al. Piru, Marin Mincu.
La o întâlnire organizată de preșetintele asociației la sediul Uniunii Scriitorilor, vin mai mulți scriitori care fac propuneri de obiective, denumiri ale asociatiei, se vor implicați activ, dar rămân dezamagiți aflând că societatea are deja un statut și este înregistrată oficial. La sfârșitul sedinței, apare trimisul oficial al guvernului Petre Roman, purtătorul de cuvânt (sau consilier) Cristian Unteanu (tot nume de împrumut?), anunțându-ne discret că primul ministru Petre Roman a trimis un automobil și invită conducerea asociației la guvern. Dau curs invitației Eugen Simion, Nicolae Manolescu și Petre Anghel. Primul ministru comunică jovial că domnul președinte Ion Iliescu este încântat că asociația a reușit să adune un grup de intelectuali și de scriitori militanți, o veche dorință a domniei sale, care vrea să sprijine cultura, nu cum a făcut predesorul lui, care a ... și care a... E. Simion și N. Manolescu, care se cunoșteau cu Petre Roman, încep să deapene amintiri legate de întâlnirilor lor din străinatate, iar Cristian Unteanu insistă să spunem de ce avem nevoie. Petre Anghel solicită un sediu pentru întâlnirea membrilor și acces la o tipografie, pentru a edita o revistă a asociației. Cristian Unteanu întreabă de ce fonduri bănești este nevoie, iar P.A. secretarul asociației, refuză, precizând că asociația este nepolitică și neguvernamentală, va sprijini procesul de democratizare, dar nu va susține necondiționat niciun guvern, ci doar va aprecia inițiativele care vor părea benefice dezvoltării țării.
Curând se rapartizează asociației un sediu impozant: cladirea din Bd. Aviatorilor nr. 86 (actualul sediu al Partidului National Liberal), foarte apropiată de locuința președintelui Ion Iliescu.
În primul numar al revistei Avantpost, mai 1990, semnează: Eugen Simion („Incotro? Societatea de mâine”, Mircea Zaciu („O mare forță de adaptare”, interviu realizat de P.A.), Augustin Buzura, Valeriu Cristea „Rezistența literaturii”), Ov. S. Crohmălniceanu („Pentru ce e de dorit să vorbească specialiștii”), Marin Sorescu („Călăul cu șapte mâini și vicima c-un singur cap”- poezie interzisă de fosta cenzură), Andrei Grigor „Ce viitor are detenția?”), Mircea Nedelciu („Ce va mai fi Uniunea Scriitorilor în societatea de mâine”), Petre Anghel („Contestatari și incompetenți”), Sorin Preda („Tomi și ai săi”, „Adăpostul de hârtie”), Hanibal Stanciulescu („Utopii”), Gabriel Rusu („Mărirea și decăderea gazetarului”), Mircea Cărtarescu (“O previziune. Poezia”), Coman Lupu („Pluripatism”, „Vizavi”), Andrei Grigor („Ce viitor are detenția?”), Catalin Zamfir („Scenarii-teamă și scenarii-speranță), Prof. N. Cristescu („Gânduri pentru viitorul învățământului românesc”), Andreea Vlădescu („Școala de azi și școala viitorului”), Dan Mihai Constantinescu (“Tânărul inginer”).
Sub genericul “A patra putere în stat” se fac nuanțări legate de modul în care clasa intelectualilori a reacționat în fața dictaturii. Pen¬tru că mulți, de voie sau de nevoie, din nepricepere, rea credință, ignoranță ori oportunism au spus da de-a lungul anilor, în mod firesc și necesar, au apărut și indivizi care au spus nu dictaturii. In diferite forme. In gura mare (câțiva), pe șoptite sau în sinea lor. Atitudine laudabilă. Demnă, plina de curaj, bărbăteasca. Morala și pilduitoare.
Se încearcă diferențieri ale atitudinilor pe care le-au avut scriitori în peroada dictaturii. Se atrage atenția asupra efectelor manipulării prin presă și se dă exemplu redarea, pe postul de televiziune, a contestării lui Ceaușescu la un congres al partidului de către ilegalistul Constantin Pârvulescu, fără partea a doua a intervențiilor, când Popescu-Puțuri, Leonte Rautu și George Macovescu, vechi cominterniști, au pledat în favoarea dictatorului, făcând astfel ineficient gestul, în plan concret și imediat, al bătrânului comunist. Ceea ce înseamnă că și după 1989 se încerca menținerea “imaginii curate” a oamenilor de bine Leonte Răutu și George Macovescu, în realitate cominterniști.
O altă formă de rezistență a scriitorilor asupra căreia atrage atenția revista este contestarea sistemul dictatorial prin neacceptarea indicațiilor date de partid și, mai ales, se subliniază meritul celor care, prin scrisul lor, prin mijloacele proprii, s-au ocupat de valorile perene, umane și umanitariste, ale culturii românești.
Se contestă, apoi, meritele gălăgioșilor, al revoluționarilor de carton și al celor care nu sunt capabili să realizeze ceva: “Au fost indivizi care nu și-au găsit locul sub soare, nu le-a plăcut nimeni și nimic și au considerat că pot devenin personalități fiind împotriva a tot. Unii dintre ei au fost (sau spun ei că au fost) în primele rânduri chiar în zilele de 21-22 decembrie. Câțiva chiar au pătruns în primele clipe în sediul, iatacul, bârlogut dictatorilor și s-au urcat cu picioarele pe „masa de lucru” a președintelui. Convinși că ce zisese propaganda oficială („țara, biroul de lucru al președintelui”) este chiar adevărat, au început a vorbi în numele țării. Departe de noi gândul de a contesta sau a nu aprecia cum se cuvine pe adevărații oameni de curaj care au înfruntat gloanțele, au sfidat scuturile și și-au pus viața în pericol, contribuind la izgonirea nomenclaturii...
Cei mai mulți, văzând că au făcut treabă bună, au tras adânc aer în piept și s-au dus acasa, s-au intors la treburile lor. Au rămas contestatarii care, bătându-se cu pumnii în piept, și-au spus numele țipând (vorbirea normală nu le mai era familiară) eu și eu și eu! De aici până la obținerea unor posturi nu mai era decât un pas. Cu ajutorul propriilor coate și a altora cu aceleași idealuri au ajuns la putere. Nici o nenorocire. Oricine ar fi venit în locul foștilor demnitari s-ar fi dovedit mai bun. Să nu uităm că pentru a scapa de tirani ne-am fi multumit cu orice: cu unul și mai prost și mai bâlbâit, dar să nu mai apară aceeași figură pe ecran. Din fericire, revoluția ne-a depășit nazuințele, a fost mai radicală decât am fi îndrăznit să sperăm. Iar sistemul comunist s-a prăbusit. Cei puțin sub forma declarațiilor oficiale. Ca să cadă și să dispară de tot depinde de fiecare dintre noi.”
Este relatat cazul domnului Dan Petrescu. Acesta, înainte de 1989, fusese bibliotecar la Iași și i se desființase postul, iar în semn de protest a intrat în greva foamei, apoi a dat un interviu difuzat de Europa liberă, cu atacuri la adresa lui Nicolae Ceaușescu. După revoluție, a făcut parte din conducerea G.D.S. și a devenit ministru adjunct în guvernul Petre Roman. În timpul unei vizite oficiale în Ungaria, i s-a solicitat un interviu și a fost întrebat ce crede despre despre “Vatra Românească”, acea Vatră Românească participantă la demonstrațiile de stradă de la Târgu Mureș. “Vatra Românească” este o organizație total lipsită de cultură politică, isterică, șovinistă, a declarat domnul ministru Dan Petrescu. De fapt, este cea mai grea piedică a noastră. Aceasta este greutatea noastră, pe care trebuie s-o cărăm și, cu toate că cuvintele ei obligate politic nu influențează asupra nimănui, totuși, mulțimea reacționează din capul locului în mod imoral. În cele de mai înainte am vorbit despre grupare și despre unii indivizi. La vremea lui, în America, deci pe pământul democrației, Tocqueville a atras atenția asupra samavolniciei majorității. De aceasta ar trebui să ne ferim și noi în acest moment...” Frumos spus, dar la acea dată domnul Dan Petrescu făcea parte dintr-un guvern susținut de “Viața Românească”, iar dacă nu-i plăceau aliații trebuia să renunțe la funcție, nu să-i critice tocmai la Budapesta.
Pornind de la această declarație, directorul revistei “Avantpost” afirma: “Responsabilitățile unor demni¬tari ai culturii trebuie date însă unor oameni de valoare morală și intelectuală conștienți de sensul cuvintelor pe care le rostesc. Căci nu este suficient să fi spus cindva nu (indiferent din ce motive, uneori personale și în afara chestiunilor de fond ale vieții sociale și politice) că să-ți permiți să faci gafe demne de igno¬ranța predecesorilor. Contestația cere competență. Este dreptul oricui să spună nu. Dar și obligația să pună ceva în loc. Ceva viabil. Sau, cel putin, să facă propuneri, să mediteze asupra destinului de azi și de mâine al țării.” Au trecut, de la acest eveniment, două decenii, timp în care dl. Dan Petrescu nu a demonstrat că este și altceva decât un membru marcant al Grupului. El semnează recent, printre altele, o “Petitie inițiată de Societatea de Studii Istorice din Romania, Iași, în ziua de 12 ianuarie 2010, prin care Grupul pentru Dialog Social a cerut “reducerea cuantumului pensiilor fostilor securiști la nivelul unei pensii medii din sistemul public”. Inițiativă lăudabilă!
Adrian Marino scrie că în anul 1990 s-a întâmplat să fie la masă cu Bernard-Henri Levi, (filozof și scriitor francez, elev al Jacques Derrida și Louis Althusser) și cu Dan Petrescu și adaugă: greu de uitat suficiența, aroganța și infatuarea, mai ales, a “tânărului filozof”.
Tot despre scriitorii dizidenții sau autoproclamați astfel, care voiau să ocupe întreaga scenă politică și cultural scrie și criticul Valeriu Cristea, în articolul “Rezistența literaturii”. Problema cât și cum a rezistat cultura romană în anii dictaturii poartă, în opinia lui, două aspecte diferite. Primul se referă la scriitorul ca om și cetățean, iar al doilea la scriitorul ca scriitor. “Un scriitor putea să reziste - ori să abdice - prin atitudinea sa civică și prin opera sa. Au fost însă destule cazuri în care rezistența era rezervată numai operei. O rezistență, de altfel, adesea nu mai puțin reală, nu mai puțin virulentă decât aceea a rezistenților cu renume bine stabilit în masa cititorilor. În ce priveste însă comportamentul lor social-politic, acești rezistenți exclusiv prin operă (uneori exclusiv prin valoarea operei, căci o carte exceptională, chiar fără “pile”, fiind o carte liberă, nu avea practice nimic cu programul ,,cultural” al partidului ceaușist, contrazicându-1 de fapt) n-au refuzat compromisul, supușenia, zelul și - nu o dată - excesul de zel.”
Regretatul critic și istoric literar, autorul unui excepțional “Dicționar al personajelor lui Dostoievski”, se întreabă retoric dacă nu este timpul să se vorbească și despre mai modeștii rezistenți, despre scriitorii, destul de numeroși, care au avut tăria de a nu minți. “Oare tăcerea prizonierului care rezistă torționarilor săi și în loc să vorbească (așa cum ar vrea ei) nu scoate niciun cuvânt e vinovată!? Oare de tăcerea scriitorilor aveau nevoie cei a căror supremă sarcină era să asigure în permanență proslăvirea celor două fiare? Și oare scriitorii care, în aceste condiții și în raport cu o asemenea im¬perativă cerință, au tacut (doar atât) nu s-au expus chiar deloc, nu au riscat și ei, cât de cât?”
El crede că nu intră în obligația scriitorului ca scriitor să fie erou, ci „numai” atât : să-și pastreze demnitatea profesională și morală. Valeriu Cristea e gata să-și arate respectul pentru cei care au făcut mai mult, dar “eu zic că și mai bine ar fi fost dacă noi am fi putut face CU TOÞII, până la „ultimul” scriitor adevărat, mult mai puțin decât au făcut eroii dizidenței scriitoricesti. Mult mai puțin, atât: ca nimeni (nici măcar unii dintre viitorii dizidenți) să nu-1 fi lăudat sau lingușit niciodată pe Ceaușescu.” Cine erau aceștia nu spune critical, dar printre cei care-l lingușiseră pe dictator și se declarau acum contestatari, se pot număra Ion Iliescu și Silviu Brucan. Printre cei care lăudaseră comunismul erau destui printre dizidenți: Dan Deșliu, Ana Blandiana, Vladimir Tismăneanu. Să nu mai vorbim de Mircea Dinescu, absolvent al Academiei de studii Ștefan Gheorghiu, un anticommunist din naștere, firește…
Toate par bune și frumoase. În revistă, publică scriitori, sociologi, arhitecți, ingineri, cadre didactice. Temele sunt diverse, modalitățile de tratare la fel, de la sobrietate la pamflet. Domnul președinte al asociației apolitice, Eugen Simion, se duce la domnul președinte al Frontului Salvării Naționale, domnul Ion Iliescu, să-i arate primul număr al revistei Avantpost (grafie cu t, cum insistase Mircea Nedelciu, redactorul șef). Dar domnul Iliescu citește, sau fusese deja atenționat să citească, articolul de la ultima pagină, semnat de tânărul scriitor Hanibal Stanciulescu „Utopii”, și dă peste prenumele domniei sale transformat din Ion în Ilici: “În semn de prejuire, Doamne-Doamne se apleaca, ia în palmă răsfățații ursitoarelor — Coposu Corneliu, Câmpeanu Radu, Sbora Augustin, Iliescu Ilici, Roman Petre, Iosif Dan — și-i așează cu fereală (ca să nu-i vatame) pe primii trei de-a dreapta Sa iar pe ultimii trei de-a stânga Sa. Ei se cuibăresc cuminți în jețurile de aur, schimbă între ei surâsuri îngerești, își admiăa aripioarele și se caută printre pene cu pliscurile. Poporul, însă, scos din țâțâni - se adună pe câmpia Libertății Regăsite — afluiește, cum se zice azi — și protestează împotriva raptului dicta¬torial. Profeți ad hoc își întorc fețele supte și mânioase spre Tronul Ceresc, șuvoaie de blesteme țâșnesc din gâtlejul lor ca lava Vezuviului. De-a-colo, de jos, strigă ei, stânga seamană prea tare cu dreapta... și reciproca. Sastisit, Creatorul dă câte un bobârnac „aleșilor” si-i prăvăleste prin¬tre nouri în bratele mulțimii care izbucnește în urale. „Eroii” par năuciți de această cădere neașteptată. In locul aripilor, le-au ramas niște cioturi pârlite... Masele îi poartă totuși pe brate și-i aclamă : ole, ole, ole, ole !... Deodată, vocea de tunet a Demiurgului îi împietrește : Tacere!... FARFARALELOR !...”
Domnul Eugen Simion se întoarce la redacție și-și exprima surpriza și indignarea, întrebând cum a fost posibil să apară o asemenea porcărie “în revista noastră”. Îi răspund că fiecare autor are dreptul la opinie, dar concluzia lui este că “așa ceva nu se poate”. Mă autorizează, în calitatea mea de director al publicației să cenzurez, pe viitor, textile, dar refuz, la fel procedând și redactorul șef Mircea Nedelciu. Își asumă el, ca președinte al asociației, dreptul să citească tot și să trieze materialele, iar ceilalți refuză în bloc tratamentul, drept care președintele renunță la propunerea cenzurării, dar cere, mieros, mai multă atenție să nu irităm spiritele…
În numărul următor al revistei va scrie domnia sa un articol, “Explozia presei”, cu opinii judicioase și săgeți, trăgând, cum se spune, focul pe turta lui. El se miră că pot să apară atâtea reviste, care consumă toată hârtia, în timp ce revista condusă de distinsul critic, “Caiete critice”, așteaptă în tipografie să fie culeasă. Relatează și depre niște zvonuri, după care ziariștii s-ar îmbogăți prin niște salarii foarte mari. Calul de bătaie este ziarul “România liberă”, pe vremea aceea total antiilescian, cu nominalizarea lui Mihai Creangă. Acel Mihai Creangă care încercase, pe vremea dictaturii, apariția unui ziar clandestin, împreună cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Ștefan Niculescu-Maier și tipograful Alexandru Chivoiu, bună cunoștință a celui care relatează. Doi dintre participanți sunt morți acum: Anton Uncu de moarte naturală, iar Chivoiu s-a sinucis, nesuportând scoaterea familiei din casă. Peste câteva zile de la apariția numărului doi al revistei “Avanpost”, toată redacția României libere va fi distrusă de minerii chemați de domnul Iliescu. Evident, fără nicio legătură cu artcolul domnului E. Simion, trimiterea minerilor să-i bată pe studenți și pe intelectuali se hotăra la nivele mult mai mai înalte.
In timpul manifestarilor studentești din Piata Universității, s-a produce sciziunea asociației. Domnul Eugen Simion a anunțat voalat, într-o întâlnire convocată ad-hoc, că președintele Ion Iliescu este indignat de ce se întâmplă în Piața Universității și, mai ales, că G.D.S. a sprijinit public manifestările huliganice ale contestatarilor, drept care se face propunerea ca membrii asociației să apară pe postul de televiziune și să combată acțiunile contrarevoluționare. Au loc discuții contradictorii, membrii fondatori declarându-se împotriva inițiativei de a condamna o acțiune de protest anticomunistă. Cu toate acestea, la televizor apar E. Simion, V. Cristea, A. Buzura, Marin Sorescu care spun pe de rost lecția lui Ion Iliescu, în numele asociației Societatea de mâine. Asociația publică un comunicat în “România Liberă”, în care precizează ca vorbitorii nu sunt membrii ei, apoi îl exclude pe E. Simion din rândurile ei.
Unii membri ai redacției revistei „Avanpost” îl susțin pe profesorul Simion, părăsind publicația. Urmează, curând, recompensele și sancțiunile. Eugen Simion va deveni, pe rând, profesor universitar, membru corespondent al Academiei, membru plin, vivepreședinte al Academiei, Presedinte al Academiei, președintele Consiliului Național de acordare a titlurilor didactice). Marin Sorescu va deveni ministru Culturii, Augustin Buzura președinte la Fundația Culturală Română. Asociației Societatea de Mâine i se ia sediul, e șicantă în tribunal, noul președinte e acuzat că a furat... copiatorul Xerox, că și-a mutat familia acolo și că-și spală rufele în sfântul locaș deținut cândva de tovarășul Petre Borilă, ex-cuscrul dostului dictator... Și alte baliverne. Cu ajutorul lui Z. Ornea și al doamnei Carmen Firan (fostă consilieră a lui Ion Iliescu, fiica unui vechi activist de partid), Petre Anghel, care era redactor șef al revistei “Curierul romanesc”, este obligat să demisioneze, iar în locul lui e numit fostul dizident comunist Andrei Pleșu, care desființează revista „Conspect”, înființată mai înainte de “național-țărănistul” Petre Anghel și o înlocuiește cu „Dilema”. Va intra și el în conflict cu disidentul Augustin Buzura și va părăsii Fundația acestuia, inființând cu Mircea Dinescu, alt disident, „Dilema Veche”. Ea are scris pe frontispiciu” citatul din I. L. Caragiale , “sînt vechi, domnule!” Mare adevăr…
Tinerii scriitori plecați de la revista “Avanpost” vor fi luați în brațe, figurat, de Eugen Simion care, pentru a nu fi supărat că a pierdut influența publicistică, primește fonduri să editeze revista “Literatorul” și revista “Caiete critice”, de la ultima, unde era secretar general de redacție, Petre Anghel se retrage, ocupându-se de “Avanpost”. Mai târziu, când va pierde Ion Iliescu președenția Romaniei, va pierde și Eugen Simion “Literatorul”, care va trece sub directoratul lui Fanuș Neagu (redactor șef Mircea Micu), sponsor George Constantin Păunescu. „Calitatea de sponsor generos și denumirea de Mecena literar i-o acordă cu recunostință redacția revistei Literatorul. Fiindcă numai grație lui George Constantin Păunescu am rezistat în condițiile în care, Minsterul Culturii, printr-o complicată metodologie birocratică a considerat că nu ne poate subvenționa în nici un fel”. (Mircea Micu: ,,Un mecena literar”, Literatorul, iunie 12, 2008).
Fără Eugen Simion la conducerea asociației, revista “Avanpost” va reflecta, începând cu numărul 4/1990, starea socio-politică a momentului. Mircea Nedelciu va scrie “Criza de lideri”, Petre Anghel, “Indemn la toleranță”, Gabriel Rusu, “Insemnări despre criza universității”, Vasile Morar, “Lege și morală”. Poeta Eugenia Miulescu, în artcolul “Două zile vânzătoare la revista Avantpost”, explică insuccesul revistei, prin gura unui distribuitor de presă, un inginer de la uzina 23 August, care vindea L Expres: “Societatea de mâine este fesenistă, se opune G.D.S.-ului”. Nu mai era fesenistă, dar lumea de pe stradă nu avea de unde să știe de eliminarea din redacție a feseniștilor nedeclarați: Răzvan Theodorescu refuzase să difuzeze la Televiziune (că doar acum era Televiziunea Română Liberă” Dreptul la replică, prin care precizam că feseniștii care-i criticau pe demonstranții din Piața Universității nu erau membrii asociației.
Numărul 5-1990 publică articole de Jean-Lous Courriol, Hanibal Stănciulescu (Rânjetul lui Saddam and...other stories), Un text împotriva lui Ilie Verdeț, intitulat Senil, agramat și mincinos, o lecție de engleză pentru ospătari, de Constantin Noica, Sărmana nomenclatură (de Eugenia Miulescu), Despre cauzele și tratamentul mentalității comuniste (Alexandru Pescaru), Zodia patimii de Claudiu Săftoiu.
Revista “Avanpost”, criticând puterea instalată de cei care au confiscat revoluția, neprimind niciun sprijin, a rezistat doar până în anul 1993.
Se dovedesc însă trainice revistele subvenționate de stat, de Fundația Soros și ale foștilor ofițeri de securitate sau ale informatorilor lor.
Unii dintre scriitorii considerați de prestigiu sunt, în continuare, suspectați de turnarea confraților. Stelian Tănase are o soluție: “Mai curând cred că ar fi util, și cu mare efect terapeutic, ca măcar unii dintre informatori să mărturisească, să exprime regrete, înainte ca dosarele lor să iasă din arhive... S-au pomenit nume grele, Alexandru Paleologu, Mihai Ursachi, Sorin Titel, Stefan Aug. Doinas, Ion Caraion, Vladimir Streinu... Fiecare e altă poveste și merită o citire distinctă.” Dar este dificil să-și facă cineva o idee corectă și complectă despre relația dintre scriitori și securitate, atâta vreme cât unii membri ai Consiliului sunt ei înșiși suspectați de colaborarea cu securitatea română sau cu serviciile secrete ale altor state. Cazul Mircea Dinescu este cel mai relevant sub aspectul subiectivității: el oferă dezvăluiri senzaționale despre dosarele scriitorilor colaboratori doar atunci când unul dintre scriitori îl contestă pe el sau îl acuză de colaboraționism.
Din când în când apar, totuși, și informații confirmate.
Mircea Ionescu Quintus, politician și epigramist, a fost deconspirat de CNSAS în 2004. Ticu Dumitrescu a spus că liberalul Ionescu Quintus ar fi dat 188 de note informative. A fost obligat sa se retraga din functia de presedinte de onoare al PNL.
Ștefan Augustin Doinas. Scriitor. Deconspirat în 2003, la un an după moartea sa și sinuciderea imediată a soției. Poetul Adrian Paunescu l-a descoperit în dosarul său de urmărire ca turnător, făcând publică informația în cadrul unei ședințe a Senatului. Doinaș făcuse închisoare în perioada comunistă, iar dupa 1989 s-a remarcat printr-o atitudinea fermă anticomunistă. Rămâne întrebarea dacă Adrian Păunescu, nefiind informator al securității, a făcut mai puțin rău culturii române, prin laudele nerușinate aduse dictatorului și soției lui...
Augustin Buzura avea numele de cod „Gusti”. A fost racolat, se spune, în 1967, iar contactele cu securiștii au continuat până în anii ’80, sub numele de cod „Gusti”, apoi „Oșanu”. El a negat cu vehementa relația cu Securitatea.
Adrian Marino, unul dintre cei mai prestigioși hermeneuți din Europa. Fost deținut politic, eliberat și trimis în domiciliu obligatoriu, a călătorit îndelung în Europa și SUA. În volumul “Viața unui om singur”, apărut postum la Polirom, își varsă focul pe comuniști, dar și pe confrați. Lui i se datorează trimiterea în Germania, cu bursă Herder, a lui Liviu Papadima, “care s-a dovedit o lichea” (p.253). După apariția volumului de amintiri presa a descoperit că era agent de influență al securității comuniste, iar Mircea Dinescu, specialist oficial în desconspirări, confirmă. Adrian Marino a refuzat să intre în Academia Română, după 1989, recunoscând că era în rebeliune cu toată lumea. “Ceea ce mă indigna, până la repulsie, mărturisește el, era psihologia scriitorului oficial, al cărui prototip inegalabil rămâne Eugen Simion. Un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generație. Cu unele calități și un imens defect: parvenirea socială cu orice preț”. Acum când știm că Marino dădea informații securității, parcă nu mai contează că el nu era intelectual la prima generație...
Dan Amedeo Lazarescu. Politician și membru al Uniunii Scriitorilor. Între 1957-1964, a fost inchis pe baza unei condamnări la 20 de ani de muncă silnică. Dupa ieșirea din inchisoare a lucrat - printre altele - ca documentarist la Institutul de Istorie.
Eugen Uricaru. Scriitor, nume de cod „Udrea”. A fost deconspirat de CNSAS în 2005, la cererea Doinei Cornea. CNSAS i-a dat verdictul de poliție politică, confirmat și de instanță.
Dan Ciachir. Publicist și scriitor. Deconspirat de „Cotidianul”, a recunoscut că a colaborat cu Securitatea și că remunerația pentru informațiile date se făcea prin țigări Philip Morris...”
Suspectați de colaborare cu securitatea, conform presei, sunt și scriitorii și publiciștii: Valeriu Anania, Constantin Balaceanu - Stolnici, Sorin Roșca Stănescu, Cornel Ivanciuc, Sorin Antohi, Mircea Iorgulescu.
Despre partidul comunist și condițiile minunate create de el culturii și scriitorilor au scris însă, cu mai mult sau mai puțin entuziasm și: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Cărtărescu, Mircea Vasilescu, Radu Călin Cristea și alți “esteți” apolitici. Despre cât au slujit fostul regim dictatorial nu vom afla decât atunci când accesul la dosare va fi neîngrădit. Până atunci, ni se dau informații cu pipeta, la momentul potrivit și decis de alții, care au interese de partid (partidă) să apere sau să acuze pe cineva. Până atunci aflăm secvențe, unele interesante, totuși. Astfel, aflăm că “Volumul 20 al dosarului lui Petre Þuțea, păstrează elemente de tehnică operativă cu ultime interceptări făcute la locuința acestuia la 25 februarie 1989: “ la Þuțea se afla Iliescu care (sic!) îi relatează unele probleme din țările socialiste și poziția URSS față de România.Þuțea arată că primul ministru francez a folosit expresia “nefericitul popor român”. Þuțea susține că la noi se vor schimba lucrurile. Iliescu crede că numai dacă va exista o situație favorabilă. Se discută despre situația din URSS. Iliescu pleacă la ora 12,20.”
Dacă ne-am lua doar după această știre am putea concluziona că între Petre Þuțea și Ion Ilescu nu a fost nicio deosebire: ambii au fost urmăriți de securitate!
Ziaristul Victor Roncea susține că inițiativa lui, “Voci Curate“, a dus, printre altele, la deconspirarea a trei membri de vaza ai Grupului pentru Dialog Social si colaboratori de baza ai Revistei 22: Sorin Antohi, Mariana Celac și Călin Anastasiu. Conform informațiilor lui Roncea, Colegiul ar fi intrat în posesia unor probe vizând relația acestora cu Securitatea: Amândoi (Celac și Anastasiu) au angajament. În ceea ce o privește pe Mariana Celac, avem și o notă a ofițerului care se ocupa de ea, în care se spune că era foarte apreciată”, a declarat ziarului Gândul o sursă din CNSAS.
Scriitoarea Gabriela Adameșteanu, redactor șef la revista 22, a fost sursă (adica ceva mai mult decât informatoare) la DIE, respectiv UM 0544.” Civic Media a averizat atât CNSAS cât și opinia publică asupra faptului că acest grup înființat de Silviu Brucan și un alt informator al Securitatii, Mihnea Berindei, este înțesat de colaboratori ai regimului comunist și urmași ai nomenklaturistilor bolșevici proveniți din Komintern, Kominform și structurile NKVD. Mariana Celac, de exemplu, este sora lui Sergiu Celac - celebrul traducător al lui Ceaușescu din caleașca Reginei Angliei și primul ministru de Externe plantat la “revoluție” de Guvernul FSN-KGB - și fiica lui Nicolae Celac (Cealik), instalat de trupele sovietice la prefectura Craiovei și ulterior membru al Comitetului de Stat al Planificarii. Totodata, Celac Mariana este și fosta soție a lui Mihai Botez, primul ambasador al Romaniei în SUA și la ONU
Un alt informator al Securitatii și agent, dar al Securității Republicii Populare Ungare, este chiar Alin Teodorescu - primul președinte al GDS și al Fundației Soros (simultant), fost șef al Cancelariei Primul Ministru PSD Adrian Nastase. Iată cum prezintă GDS regretatul opozant anticomunist, jurnalist și scriitor Victor Frunză, în ultima sa ediție a lucrării “Istoria comunismului în Romania” (ediția a IV-a ilustrată): “In interesul puterii sale, PCR putea și poate să îmbrace orice haină, să-și ia drept travesti orice chip, chiar și acela al advesarilor săi. Intre operațiile publice efectuate de Silviu Brucan în zilele Revoluției din decembrie 1989 a fost înființarea unei organizații de intelectuali, simpatizanți ai miscărilor disidente din estul Europei, cu caracter antitotalitar (chiar și anticomunist), căreia i s-a aflat și o denumire cât se poate de potrivită: Grupul de Dialog Social (GDS). Grupul, ai cărui membri, persoane extrem de onorabile, capătă prin mediile din presă și de televiziune un binemeritat prestigiu, se pare că este condiționat de existența unui cerc închis de membri, dar mai ales de menirea de a influența opinia publică întotdeauna într-o direcție pozitivă. După ce, o scurtă perioadă, Silviu Brucan s-a convins personal de binefacerile pe care organizația înființată de el le aduce la progresul societății românești, și de faptul că ea își face treaba așa cum a fost gândită, s-a retras discret. Dar a lăsat în locul său, pentru a monitoriza justetea liniei, un alt fost ilegalist PCR, un distins intelectual, pe nume Pavel Câmpeanu, de a cărui și mai discretă prezență și activitate în GDS, revista “22” (cu care Brucan a dotat organizația) nu a fost prea darnică în informații. Dezbaterile inițiate de grup, ca și conținutul de un bun nivel publicistic al revistei, sunt orientate spre a influența publicul neconformist intelectual, mai ales segmentul anticomunist al societății actuale, în direcția dorită.
Continuă acțiunea de spălare a morților. Nu a tuturor, ci doar a celor aleși. “Este intemeiată interpretarea fascinantului personaj care a fost Ana Pauker prin evreitatea ei ? Pornind de la cartea lui Robert Levy, Pavel Campeanu a analizat minuțios, în volumul sau Ceaușescu, anii numarătorii inverse, teza dupa care înlăturarea de la putere a Anei Pauker s-a produs în cadrul campaniei antisemite din întregul bloc sovietic. Opinia lui este mai degrabă rezervată, "eliminarea Anei Pauker - scria Pavel Câmpeanu - nu a însemnat nici victoria antisemiților impotriva evreilor din PMR, nici a antistalinismului împotriva stalinistilor, ci victoria stalinismului de orientare naționalistă impotriva stalinismului de orientare prosovietică". In momentul când o "lichida" politic pe Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej îl ucisese deja pe Ștefan Foriș, pregătea execuția lui Lucrețiu Pătrășcanu și îl trimitea pe Vasile Luca în pușcăria de unde acesta nu va mai ieși decât mort, iar numitorul comun al victimelor lui nu era nici apartenența etnică, nici apartenența la "grupul moscovit", al activiștilor veniți odată cu armata sovietică de ocupație.”
Despre subiectul scriitorii și securitatea, Eugen Simion are următoarea opinie, pe care o considerăm corectă: “Dacă vrem să facem un proces, trebuie să privim altfel. Nu mărunții delatori care n-au justificare morală au condus România 50 de ani. Ei au luat marile decizii? Ei i-au băgat pe români la canal? Dar ăia de la Comitetul Central n-au nicio vină (...) Să nu acceptăm ca în aceasta mare hărmalaie să fie denigrați marii scriitori pentru orice fleac”.
Ce se întâmplă la Uniunea Scriitorilor în ultimii ani ne spune Liviu Stoiciu: “ N. Manolescu nu mai e cel din 1990, modest și înțelegător cu soarta scriitorului român - azi domnia sa coboară din BMW-ul privat de zeci de mii de euro, are cu totul altă condiție de trai (de lux, face parte acum din „lumea bună”, cu venituri amețitoare), e ambasador la UNESCO, la Paris și se uită de sus la scriitorimea română (nu se mai simte compatibil, am observat, decât cu îmbogățiții și descurcăreții postcomuniști, inclusiv scriitori; nu pot să uit că a participat la lansarea unui singur poet, fost poet mai exact, la o carte politicianistă, a Elenei Ștefoi, fostă propagandist PCR, altfel, ambasadoare azi în Canada). N. Manolescu nu mai pierde vremea cu scriitorii muritori de rând. De altfel, pe acești scriitori (deci, și pe mine) îi va învăța minte cu Istoria sa critică… Apoi, N. Manolescu l-a pus la index pe marele scriitor disident Paul Goma, după ce l-a executat ca antisemit, în mod iresponsabil (Paul Goma trăind de azi pe mâine, din mila statului francez): nici o clipă nu s-a gândit președintele USR să-l umple de onoruri, fiind între puținii scriitori necompromiși de comunism (în schimb îi ține la inimă pe foștii colaboraționiști cu PCR-Securitate).”
Se pare că unii dintre intelectualii români contemporani au vocația neantului. “Cum e posibil oare, se întreabă istoricul literar Ion Rotaru, să ne batem joc de noi înșine negându-l (căci de aceasta, în absolut, răspundem cu toții) pe marele Eminescu?, să ne interzicem a-l numi „poet național”?; să ne apucăm să negăm cu mare tam-tam istoria națională, așa cum a fost, biata de ea?; să nu avem încă un mare și exhaustiv dicționar al limbii române, complet și „datat”, cum au toate marile culturi?; să nu avem o enciclopedie națională?; să ne permitem luxul păgubos de a avea sute, mii poate, de instituții de învățământ superior, mii și mii de edituri, muzee nefrecventate de nimeni etc.; toate acestea niște alte, supradimensionate excesiv, forme fără fond.” Și regretatul profesor se întreba retoric: “Unde este un Maiorescu să le combată, să le înlăture, într-atâta bătălie pentru ciolanul puterii (politica?) și goana după câștiguri fără muncă la cotitură de veac? “. Maiorecu nu mai există, iar cei care și-au făcut un nume apreciindu-l sau demascându-l reacționar contribuie și astăzi la întreținea confuziei de valori.