Introducere

Asemenea filosofiei, lectura se naște din mirare și îndoială, din încercarea de a găsi răspunsuri la întrebările existențiale, de a crea valori și modele. Făcută din plăcere sau din obligație, lectura parcurge drumul dintre „de ce?” și certitudini, constituindu-se ca un șir neîntrerupt de enigme care așteaptă, la fel ca în romanele polițiste, o rezolvare. Cititorul devine, astfel, un detectiv, colecționar de fapte între care realizează conexiuni, fără să piardă din vedere informații ce s-ar putea dovedi, la un moment dat, esențiale.

Ceea ce caracterizează lectura din acest punct de vedere este permanenta tensiune, hărțuirea reciprocă dintre cititor și text. Un text valoros va provoca interogații ample, dileme aparent insolvabile, solicitând perspicacitatea cititorului, în timp ce un text comun se va remarca printr-un nivel redus al tensiunii. Așadar, lectura autentică reprezintă un scurtcircuit, trecerea la „cea mai înaltă ficțiune”.

Pornind de la această ipoteză, vom urmări metamorfoza cititorului detectiv, plasat între regulile strâmte ale canonului literar, desemnând inițial o tehnică hermeneutică de abordare a textelor sacre[1], și libertatea spațiului virtual, marcat de zeul tutelar Google. Pe de o parte, în ceea ce privește canonul, critica literară pare a fi de acord cu ideea că acesta are drept trăsătură intrinsecă schimbarea, putând să-l urmărim în dezvoltarea sa diacronică[2]. Pe de altă parte, în ultimii 10 ani, internetul a influențat decisiv raporturile dintre cititor și text, omul preferând comoditatea ecranului în detrimentul tensiunii pe care o reclamă lectura: „Locul dansului cu o carte l-a luat channel surfing-ul, zappajul, balansul pe internet, pe scurt, dansul cu un ecran. În lupta dintre carte și ecran, a decis ființa leneșă a omului[3]

Canonada canonică

Concept de o complexitate dezarmantă, canonul a intrat în spațiul cultural autohton după traducerea cărții lui Harold Bloom, Canonul occidental. S-a vorbit despre diverse tipuri de canon, estetic, critic sau curricular, despre canon și anticanon, precum și despre canonul fiecărei epoci literare, desprinzându-se, din ipostazele menționate, caracterul normativ al canonului, care se află, totuși, într-o perpetuă metamorfoză.

Bătălia canonică impune scriitori și opere, „canonul se face, nu se discută” (Nicolae Manolescu), fără ca noi să observăm, cu o viteză uimitoare, care provoacă uneori descumpănire. Asistăm la o continuă mutație a valorilor estetice, la apariții și înlocuiri de liste, curente sau generații, într-un tablou eclectic și, în același timp, axiomatic, specific postmodernismului.

Canonul reprezintă, de fapt, o reclasicizare, o întoarcere inconștientă la regulile de creație și de critică ale clasicismului, care nu este, în esența sa, absolutist, ci sceptic. Spre deosebire de canonul clasic, canonul contemporan este descentrat și multiplicat, ca o consecință firească a ideologiei culturale actuale, subjugată de nihilismul teoretic, precum și a fundamentalismelor politice și religioase, capabile oricând să-și anexeze esteticul.[4]

Moartea lui „de ce?”

În acest context, lectura va ține cont atât de rigorile canonului, cât și de libertatea hermeneutică pe care ne-o oferă postmodernismul. Cititorul contemporan ideal, ar fi, la fel ca scriitorul, un adept al fragmentului, al colajului, al jocului de cuvinte și al inventivității stilistice. Toate aceste procedee sunt menite să șocheze un public ahtiat după senzațional, frivol și ușor de manipulat estetic.

Internetul constituie reflectarea fidelă a canonului postmodernist, imagine a tehnologizării, a fragmentării, a consumismului și a deconstrucției, în cadrul globalizării inevitabile. Adolescentul contemporan și-a asumat, volens- nolens, această concepție despre lume, el aparținând așa-numitei generații Google, generație care pare condamnată la lipsa de originalitate, sub spectrul fatidicului copy/paste.

Andrea Batista Schlesinger[5] creează un portret al acestei generații care se conduce după deviza „In Google we trust”.

Omul se naște cu dorința de a pune întrebări, iar pierderea ei echivalează cu renunțarea la propria identitate. Generația care a crescut odată cu mediul online ar construi o societate fără discernământ, fără dorința de a separa aparența de esență, scufundându-se în superficialitate.

Generația Google nu-și mai pune întrebări despre sine și despre lume, nu este interesată de politică, de evoluția societății, luând idei de-a gata de pe internet. „Generația Google nu mai citește cărți, pentru că poate să vadă filmele sau să își ia informațiile de pe Wikipedia, fără a pune întrebări despre cei care au redactat sau conceput materialele respective. Generația Google este mai interesată dacă blonda lui Bote poartă sau nu chiloți, decât de problemele legate de cancerul la sân sau exploatarea femeilor pentru uzul bărbați fără scrupule”[6]

Generația Google a construit, fără să știe și fără să vrea, un anticanon, în care a înlocuit reperele bibliografice clasice, de tipul enciclopediilor și dicționarelor ,cu Wikipedia sau cu site-uri de referate, cărora le lipsește autoritatea academică.

Anticanonul generației Google se afirmă, ca orice curent nou apărut, prin ruptura totală față de canon și față de instrumentele pe care acesta le utiliza. În acest sens, însăși emblema postmodernității, Wikipedia, definește postmodernismul drept „modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, și deconstrucție”[7], proces ce se desfășoară chiar în cadrul proiectului menționat.

Concluzii

Credem că raportarea la anticanonul generației Google ar trebui să fie mai nuanțată și să se renunțe la prejudecățile celor obișnuiți cu modalitățile clasice de lectură și informare.

Evident, adolescentul contemporan nu mai citește. Nu mai citește ca noi. Beneficiar și victimă a unei avalanșe informaționale fără precedent, adolescentul are comportamentul tipic omului postmodern, selectându-și, pragmatic, doar aspectele care au tangență cu domeniile sale de interes. El motivează că i se pare inutil să mai citească, din moment ce internetul a devenit o sursă de informare mult mai accesibilă.

Adolescentul de azi preferă cărții stufoase rezumatul, respectului față de autoritate, negarea și deconstrucția acesteia, neavând, din păcate, un sistem de valori pe care să-l așeze în loc.

Generația Google se găsește, așadar, la o răscruce, pierdută între canonul contestat și anticanonul pe care l-a creat, dar care nu este destul de consistent cultural pentru a se impune.


Bibliografie

Andrea Batista Schlesinger, The Death of Why: The decline of questioning and the future of democracy, Berrett-Koehler Publishers, 2009

Iulian Boldea, Canonul literar. Limite și ierarhii, în Viața românească, nr. 3-4/2009

Gabriel Liiceanu, Dans cu o carte, în România literară, nr. 17, din 3 mai 2000

Mircea Martin, Despre canonul estetic, în România literară, nr. 5, din 9 februarie 2000

Horia Roman Patapievici, Lectura postmodernă (I-III), în Magazin bibliologic, nr. 4/2003, 1-2/2004


[1] Horia Roman Patapievici, Lectura postmodernă (I), în Magazin bibliologic, nr. 4/2003


[2] Iulian Boldea, Canonul literar. Limite și ierarhii, în Viața românească, nr. 3-4/2009

[3]Gabriel Liiceanu, Dans cu o carte, în România literară, nr. 17, din 3 mai 2000


[4] Mircea Martin, Despre canonul estetic, în România literară, nr. 5, din 9 februarie 2000


[5] Andrea Batista Schlesinger, The Death of Why: The decline of questioning and the future of democracy, Berrett-Koehler Publishers, 2009 ( Moartea lui de ce: Declinul interogației și viitorul democrației)


[6]http://cinemafotomedia.wordpress.com/

[7] http://ro.wikipedia.org/wiki/Postmodernism