Pot oare să îngheț un sentiment fugitiv? Nu te pot dezmierda din mințile mele, ești aici în fiecare timp, deși durerea ta naște pasiuni intolerante, împletite în epilog, liniștea morbidă închisă în clemență grăiește asurzitor, și apoi pleci, mă lași goală. Calmă, dar goală. Împing impulsuri ambigue spre zări umbrite si pierdute. Suspectez mereu sentimente vechi, si le trimit vinovate către tine.

Unde te-a uitat ploaia? “ Oare te uda si pe tine?” Trag de picaturi sticloase, pășesc în absurd, și te cant pe tine. Răsfoiesc printre nori încâlciți, săruturile tale. Încă tolerez realitatea, deși infernul mă păsuiește înăuntru, îl înving cu o acalmie camuflata în cusur. Gonesc toate vânturile supărate de țesuturile amoroase ale fiecărei tablete ciocolatie finisată de tandrețe.

Încă miros pasiunea ta cuprinsa de consimțământe arzând din glasul tău moale. Visele tale nu dorm, nu cresc, ele încă, pur si simplu sunt. Iar eu motivez fiecare legământ pe care ochii tai zglobii, îl curmă cu repeziciunea lor molatica.

Privesc spre ploaie, ceața tăioasă ieșită din surdini monocrome, se lovește de surâsurile mele mute. Te aveam lângă mine, atât de aproape, visul mă dezmierda, mă colora in săruturi și jocuri infantile, până când infernul m-a străpuns și m-a lovit brusc și nuanțat de real său. Credeam că-l pierdusem printre fericiri si amintiri novice. Dar nu, durerea sa mă apăsa atât de tare, încât toata ceața aceea impulsionată de focuri fragede, se refugia în rănile mele.

Am reușit să te cânt toată seara, muzica mă atingea duios pe buze, reușind să-mi tocească gândurile.

Aveai “nevoie să mă iubești”, aveam toată afecțiunea constrânsă în ploaie, iar ceața îmi mângâia gâtul crud și fraged. Nu știu cate clipe am lăsat singure în ploaie, eram fericită că îți atingeam glasul, că toată amărăciunea amorțise.

Cum aș putea să nu te opresc niciodată din cursul strașnic al conspirației? Cobor spre fiori legați de prejudecăți, lipesc firimituri din suveniruri ale plăceri carnale, dar mințind că în curând vei fi tot, mă izbesc de teroarea pierderii. În curând mă voi teme de noi, mă voi de teme de siguranța becisnica a ochilor tăi. Slăbiciunea din piept creste, mă îneacă lacrimi calde, și îmi voi dori toate iluziile înapoi.

Încă zăbovesc prin ploaie, încă aștept deșertăciuni mult dorite, încă schimb absolutul curmat de cutremurele confuze ale curiozității mele. Încă lupt pentru tot ce am oferit, încă întreb zadarnic reacțiile tale compensate de tandrețe, încă vreau totul, încă tresar revolte ale rațiunii, dar uit mereu de mâine...