Producerea de existență prin scris e o dimensiune umană a cărei monadă e inumană.
Orice încercare de reducționism ar fi inutilă, mai ales dacă luăm în calcul interferența de planuri autor-lectori (dar de ce nu, și multiplicarea acestui proces în infinite proiecții posibile). Mai mult, trăim deja cu impresia că s-ar putea ca suma interferențelor spațiilor mentale să fie cel puțin la fel de amplă ca și spațiul însuși.

Cosmologia - poate singurul instrument de lucru în măsurarea nesfârșită a actului creației literare - e studiul universului în totalitatea sa, iar prin extensie, locul umanității în acesta, incluzând implicațiile disciplinelor științifice, dar și filosofice și esoterice. Spiritul uman tinde către infinit, ceea ce nu îi reduce componența de evoluție egală cu aceea a universului însuși. Chiar și numai faptul că undeva toate științele și domeniile spirituale se suprapun sau măcar converg trebuie să dea o idee asupra minții umane care reiterează prin motivație, cauzalitate, traseu și rezultat actul suprem al creației. Arta, prin formele sale, printre care producerea literară de sens (absolut similară existenței) reproduce toate fenomenele cosmogenezei prin instrumentarul fetișizării, pierderii si recâștigării conștiinței, conștienței, trăirii, gigantomahiei realităților.

Componentele majore ale universului, transpuse aici pe harta fenomenologiei procesului literar sunt: spațiul, materia și energia.

SPAÞIUL
Vedem ca [+infinit] un locus atemporal a tot ce poate fi creat iar ca [-infinit] a tot ce încă nu s-a creat. În ceea ce privește mintea umană, rezoluții infinitezimal mai mici nu știrbesc cu nimic acest continuum. Una din fluctuațiile de tranziție dinspre - către + acționează ca un curent din universul de așteptare, ca un vestibul imens de o parte și de alta a autorului și a lectorului. Oricât de sintetic creată ar putea părea noțiunea, spațiul dintre autor și creația sa este construit identic. Se intră în el, se depozitează, se ermetizează și se iese din el. Este deci viu pentru că e tratat ca atare si viul depus înăuntru poate găsi loc de gestație.

Fenomenologic însă, spațiul creat de autor este rezultanta procesului de spațializare. Ceea ce în lumea reală ar fi fezabil doar prin forță, la nivel mental se poate realiza printr-o anumită frecvență. Un bioenergetician poate trimite un spațiu terapeutic pe o anumită frecvență mentală; la fel va reuși autorul, într-un mod mai mult sau mai puțin sacralizat (pur și simplu ca spațiu de lucru).

Principala funcție ale spațiului este să fie umplut, niciodată vidat.
Ermetizarea unui spațiu în ce privește creația literară se face datorită unei intenții de securizare împotriva abuzului derulării la infinit de sens sau de propagare a unei energii spre diluarea ei, însă uneori chiar în preîntâmpinarea nevoii cititorului de a avea ce să deschidă (astfel el reiterează gestul inițial al autorului, cu polaritate inversă dar și conștientizată).
“Infinitatea rea”, hegeliană, presupune situarea unui fenomen/subiect intr-o însumare a limitelor și neobosita spargere a lor, fără a putea ieși din Limită.

Einstein, în teoria generală a relativității, a impus viziunea ca în locul conceptului ca gravitația (deci predipoziția) să acționeze ca un câmp de forță în spațiu-timp, ca să putem să vedem în sfârșit gravitația ca modificând însăși structura geometrică a spațiului-timp.
În consecință, timpul de lucru să fie accelerat, respectiv decelerat. Acest lucru poate fi realizat însă la nivel de creație și în mod asumat, cu implicații de presurizare.

Un spațiu poate fi construit sub presiune chiar între blocuri de sens și metode de prelucrare la nivel de interpretare. El amplifică însă degradând in extenso sau acutizează micșorându-se. Odată generat, nu mai poate fi vidat. Chiar conceptul de vid/nimic capătă în concordanță cu învățăturile spirituale ale lui Buddha valențe de anduranță la identitate și predispune cu anumită înțelepciune la dobândirea liniștii interioare. Interiorul unui atom este vid in jurul nucleului – dar exact de acolo se propagă emitența.

MATERIA
În cosmos, materia vizibilă ocupă doar 4%. Așa și în actul literar poetic, unde poetul e în căutare de sens, nu de semnificație.
Materia e substanță - are masă și volum și ocupă spațiu, manifestându-se în particule și unde, datorită capacității de a radia. De la tot ce poate concretiza prin consistența ființării și a fiindului (cuvinte-cheie, sintagme, conglomerate sintactice, blocuri de fraze cu sens de sine stătător) prin crearea de iluzie până la ancorarea în ea, până la o nouă ordine dictată de conștiința ce creează - este materie.

Stările materiei textuale sunt la rândul lor solide, fluide și gazoase.
Starea solidă e caracterizată prin rigiditate și stabilitate. Construcțiile vizibile și (uneori aparent) inamovibile care prin alegerea condițiilor de implantare la nivel textual populează o anumită realitate.
Starea fluidă se apropie mult de tranziția mentală a evenimentelor reale înspre treziri ale conștienței (trezviei creatoare). Elementele fluide ale unui text sunt detectabile prin faptul că se transformă spre a se adapta formei recipientului (sau a spațiului alocat de către autor).
Starea gazoasă are același simptom la nivel intern al materiei pe care-l are la nivel extern energia.
Textul le poate avea pe toate 3 în același timp, în funcție de nivelul de decodare.

Precum în univers, aceste stări pot fi doar faze care depind de anumite condiții (printre cele mai semnificative fiind presiunea); astfel încât dacă condițiile de existență se schimbă - asta nu ține însă de materie - se schimbă și stările materiei. Un exemplu este evaporarea, ca trecere de la starea lichidă la starea gazoasă.(vezi trecerea de la sensul propriu la sensul figurat sau la metaforă). Limba oferă aici și din punct de vedere gramatical structuri interesante - în engleză, o acțiune repetitivă e văzută fenomenologic ca fapt în sine.

Un autor va recurge tehnic la matrici de credibilizare dar mai nou și de decredibilizare pentru a materializa o energie.
Fiecare cheie textuală trece în concept (prin transcendere) în mod scalar - ori îl regăsim în infraconcept, voit ocultat dar numai ca să radieze și mai mult, ori e hiperceptibil din punct de vedere material și atunci vibrațiile trezesc la nivel de interpretare nevoia de autoprotecție din cauza supraexpunerii.

ANTIMATERIA
În cosmos, aceasta are masa mai mare decât materia, (masa nefiind un dat exclusiv materiei) datorită capacității de a atrage în jur materie de lucru care să se lase înglobată (vezi găurile negre).
La nivel textual reprezintă un loc de pierzanie (similară conceptului de moarte, iar uneori de involuție) laolaltă cu incredibila acceptare a componenței materiei locale de a veni singură în întâmpinarea acestei noi condiții.

Există însă un echilibru între palierul realității vii și palierul realității moarte. Antiparticulele (forma sub care se regăsește antimateria) se creează acolo unde au loc coliziuni ale particulelor cu energie. Un bun exemplu de antiparticulă este punerea în scenă a unui non-fenomen (o formă a conștiintei ce nu e reperabilă spațio-temporal).

În astrofizică, lucru demn de a fi demonstrat însă și la nivel de fenomenologie literară, antimateria răspândită uniform e anihilată de materie. Ceva se pierde deci în derularea de forțe, dar asta e departe de a fi un motiv de îngrijorare. Fluxul energiei de manevrare, odată saturat (prin tensionare până la refuz) nu mai poate la un moment dat să se materializeze, o parte din el rămânând descărcat pe traseu.

Toată încărcătura distructivă, negativă nu se poate însă depozita în diagrame-rezervor de sens, ca și energia. Totuși, se poate acumula cu excepția cazului în care se vine în întâmpinarea intenției de a fi rematerializată, cu polaritate pozitivă. Așadar, chiar dacă la nivelul procesului scrierii antimateria există, ea se recâștigă la atingerea materiei. La o atentă cercetare fenomenologică a conceptului abstract de “religie” la baza căruia stă etimologia cuvântului “religare” observăm că și în plan esoteric se urmărește idealul de reintegrare.
În cazul coliziunii particulelor de materie cu cele de antimaterie, acestea anihilându-se reciproc, la nivel de proces literar va rezulta un tip nou de energie. Neutralizarea nu înseamnă nici reducția spațiului literar nici vreo premiză a vidului - e doar o degajare de energie (de altfel, recunoscută în astrofizică ca fiind egală cu dublul masei antimateriei anihilată).
Rămâne de revendicat în acest sens și regia superioară a demersului poetic evoluat care caută să scape chiar de metafizica în activitate spre a trece în antimetafizică, o creare de existență dinspre transcendent înspre real (un procedeu invocativ oricât de mult i s-ar nega convergerea spre practici legate de kabbala).

DARK MATTER (materia întunecată)
În cosmos, se regăsește în procent de 26%. Descoperite în secolul trecut, conceptele de dark matter și dark energy au revoluționat astrofizica. Dark matter a fost etichetată drept “missing mass problem” - calculele științifice asupra masei universului fuseseră până atunci inexacte, mai mult, înainte nimeni nu preconizase de ce universul are o forță gravitațională față de momentul Big Bangului; pe când dark energy a fost etichetată drept “the cost of having space” și atestă faptul că există o contraforță (antigravitațională) de dilatare a universului.

În fenomenologia actului literar, dark matter reprezintă predispunerea inițială, singura care dă universului textual o forță gravitațională. Acest simț acut are rol de a coagula spațiul, care nu s-ar putea materializa fără acest liant. Deși nu e observabilă, prezența ei se deduce din efectele acestei influențe asupra materiei vizibile a textului. Predispunerea este subconștientă și generează un câmp vibrațional subtil de control mental.

DARK ENERGY (energia întunecată)
În cosmos, ea se regăsește în procent de 70%.
În fenomenologia procesului creației ea reprezintă intențiile detectabile la nivel de text. Mai întâi în spațiu trebuie să existe o protenție auctorială aproape impersonală operând ca o seducție a tuturor limitelor pornind de la prezentul atemporal, deci de tip expansiv și fracționar.
Intențiile contribuie la extinderea noțiunii de spațiu literar, uneori până dincolo de limita suportabilității acestuia, dată fiind tendința autorului de a întinde plaja posibilităților de interpretare la nivel de rezonanță a lecturii. Intențiile însele e posibil să se lase uneori dezintegrate, exercitând astfel un feedback de presiune asupra actului creator. Acest lucru este posibil prin prisma controlului mental exercitat direct.
Aici este vital rolul conștiintei: autorul își poate în sfârșit apărea sie însuși, în inaugurarea actului creator ca o altă proiecție, întoarsă spre sine pentru a se redescoperi.

Intenționalitatea abordată fenomenologic poate duce la un adevărat haos, și reversibil pe deasupra. Un punct de sprijin îl aduce totuși tabloul de comandă următor: infinitul (sau infinitizarea de posibile intenții de luat în calcul în procesul creației) se p(r)etrece în momentul în care semnifică prin cel căruia îi semnifică. Infinitul nu se vrea egalat, ci trezit ca un proiectil.

ENERGIA
În fenomenologia literară, conceptul de energie se poate traduce și ca forță, și ca emanație și ca vibrație. E poate cea mai intensă componentă a procesului creator. Ea precede până și existența la nivel textual.
În astrofizică există noțiunea de Zero-point energy (energia în vid, o stare de fapt a universului de stagnare dinaintea momentului inițial de tensionare) perfect aplicabilă teoremei de mai sus. În kabbala regăsim termenul Ain ca Absolut Nemanifestat sau Energia Necreată.

Scopul principal al energiei (actului literar dar și energiei cosmice) este să acționeze pentru a se transforma în materie. Altfel, ea intră în recirculație și pune în mișcare. Poate că singura barieră a portanței unui text literar asupra cititorului dar și singura modalitate de măsurare a literarității acestuia este energia. Conform legii conservării energiei, aceasta nu poate fi nici produsă, nici anihilată de către energie însăși, ci doar transformată.
Transformările (de tip mecanicist, desigur) aduse unui text înainte de forma finală recurg la nivel subconștient la energia potențială (concept existent și în mecanica clasică și definit ca lucru - aici demers - împotriva unei forțe date)


CONCLUZII
Pentru cazul în care se va lua permanent în calcul și noțiunea de multivers, e recomandabil a se lua în considerare și infinitatea de intertextualități și metatextualități ale creației literare.

Odată problematizat, acest tip de analiză fenomenologică nu trebuie să însemne în cazul scriiturii decât un prag spre elaborarea unui proiect amplu de analiză a proceselor conștiinței și a conștienței. Așa cum literatura va rămâne atât o formulă de încremenire în timp cât și de escortă.







Referințe: www.wikipedia.org