Zoltan Terner

Ce-ai făcut din tine?



Îmi adresez și îți adresez, sângerând de gând greu, presupuse/posibile judecăți de făcut pe înnoptate, la capăt de drum.:
Ele-s un fel de răspunsuri greu de rostit la întrebările privirii înapoi a oricărui om aproape. Toate fiind turnate în una singură, cea din titlu:
Ce-ai făcut din tine?
Și variantele ei:
Ce-ai făcut cu tine? Cum ti-ai plămădit chipul sufletesc? Ce ai ales/înveșnicit din viața ta atât de ne-veșnică?
În jurul meu, o necruțătoare ploaie de răspunsuri.
Fiecare țintind și atingând mai ales acolo unde nu se mai vindecă, fiind deja târziu: la suflet.
Răspunsurile nu-mi sunt adresate mie. Aproape orice om poate fi, pe înnoptate, destinatarul câte unuia din aceste gânduri, sentințe, reproșuri:
Te-ai risipit, omule, în neștire, de parcă nu mai aveai nevoie de tine. Ai încălecat pe toate vânturile fără să te uiți unde se duc.
Ai însămânțat cu ființa ta și câmpurile pe care le știai neroditoare.
Te-ai dedat, la nimereală, când la fapte, când la nefapte. Când la drepte, când la nedrepte. Când la frumuseți, când la urâțenii. Făceai ce nu trebuia, nu făceai ce trebuia.
Te-ai cheltuit în bani mărunți, pe mărunțișuri.
Te-ai aruncat în micile aventuri ale clipelor, fără să te întrebi dacă le regizează Dumnezeu sau Diavolul..
Te-ai lăsat prădat bucurându-te de bucuria tâlharului.
Te-ai vândut pe te miri ce. Cui? Celor care credeai că te vor pe tine și că te merită. Te cumpărau din joacă, din orgoliu. Nu te meritau.
Te-ai dăruit altora deși știai bine că te pot trăda.
Nu te fereai nici de unele, nici de altele. Adică te fereai de toate.
Mult-prea-belșugul vieții tale era bogăția și forța ta.
Strângeai tot ce sclipea în soare. Asurzit de vacarmul sângelui tău nu auzeai chemările adâncimilor. Tot ce te ajuta să zbori era al tău. Lestul, rupt din tine, îl aruncai peste bord, nepăsător. Apoi îl recuperai din colb, dintre proprii tăi pași târșiți.
Ai ales ce era mai ușor. Te-ai mulțumit cu mulțumirile ușoare.
Nu te-ai îngrozit îndeajuns când ai înțeles că ești pe cale să te trădezi. Pe tine și pe ai tăi. Îți vine acum să te întrebi dacă nu cumva te-ai și trădat vreodată. În favoarea cui? A ta? A dușmanilor tăi? Cumplită întrebare.
Ai făcut din tine ce-ai vrut și ce n-ai vrut, dar au vrut alții.
N-ai vrut să vrei de la tine ce e mai greu. Na-i vrut să știi ce poți să știi.
Nu te-ai încercat îndeajuns. Te temeai de încercări.
Nu plecai urechea la glasuri dinlăuntrul tău. Nu erai atent la presimțiri și la semne.
Ai preferat ce se vedea limpede că nu e preferabil. Ai apucat pe drumuri care se vedeau cu ochiul liber cât sunt de desfundate și bolovănoase. Și , mai ales, pline de glod.
Ai fost slab în hotărâri. Ai hamletizat până dincolo de hotarele vieții. Prima ta sinucidere te-a costat scump deși ți-a fost prielnică. O știi? Presupun că nu. Nici morțile nu ți le știi pe toate. Poate învierile tale. Mai ales ultima înviere, mai miraculoasă decât toate, învierea cea de bătrânețe.
N-ai îndrăznit cât trebuia. Nu te-ai cheltuit cât trebuia și când trebuia. Nu ai ars cât ar fi trebuit. Nu ai știut să te jertfești îndeajuns.
Te realizai ușor, plăcut, lacom, pe apucate. Nu te construiai cu chibzuială.
Ai crezut că toți anii îți vor fi la fel de lungi ca primii. Ziceai că toate anotimpurile îți vor fi primăveri la fel de vrăjite. Că soarele îți va zâmbi veșnic, numai ție.
Erai bogat în zile, în putere, în dorințe, în speranțe, în certitudini. În mândrie. Te aflai pe culmi senine și semețe. N-aveai limite. Până la bătrânețe era o veșnicie.
Anii îți erau lungi, nu ca acum. Atunci timpul nu conta. Puteai risipi cât vroiai. Credeai că nu te isprăvești niciodată. Risipitorule nesăbuit!
Te-ai abandonat visului fără să te uiți în jur. Þi-ai lăsat corabia vieții în primejdie de a cădea pradă naufragiului pe Marea Viselor.
Þii minte? Le cunoști? Le recunoști? Le iei asupra ta?
Văzut de aici, de la capătul capătului, drumul pe care l-ai străbătut apare înfiorător de scurt. A trecut îngrozitor de repede. Nu ți se pare? Nu te doare?
Nu l-ai vrea încă o dată? După ce sau cine plângi mai tare? Ce clipe ai vrea să întorci? Care din viețile tale ai vrea s-o retrăiești?
Fii totuși mulțumit. Ai multe motive. Întâi de toate, pentru că ai trăit. Apoi, pentru că, totuși, ai învins. Chiar dacă nu te-ai învins pe tine, și nici demonii din tine, omule, ai rămas sau ai devenit, totuși, om. Ai reușit. Pentru că ai avut un mare și de necuprins și de neistovit prisos de bine. Însuți tu ai fost până la urmă triumful preaplinului tău și al luminilor tale lăuntrice. Ai trăit din prisosul vieții tale.Te-ai edificat ca monument al faptelor și nefaptelor tale deopotrivă. Ești creația bunătăților, păcatelor, prostiilor și erorilor tale. Te-ai îndrăcit dumnezeiește. Te-ai îndumnezeit omenește. Ești un Isus. Fiind însă doar om.
Ești frumos cât luminile de frumusețe pe care le pot zări oamenii sub coaja urâțeniilor tale omenești.
Să lămurim, repetându-ne, un lucru esențial, dragi și stimați cititori:
Nu (numai) eu sunt cel vizat de aceste răspunsuri, constatări și judecăți. La fel ca mine, fiecare dintre cititori le va putea alege pe acelea care i se potrivesc. Toate, unele, sau niciuna.