Despre valorile democrației și pericolele antidemocratice(1)
Moto: ,,Îmi iubesc patria mai mult decât sufletul ’’- Machiavelli
1 - O democrație fără demos
2 – Când alegătorul este o jucărie electorală…
3 - Condițiile fundamentale ale unei democrații
4- Pericolele gândirii instinctuale
5 – Ce este o personalitate?
6 - Răul provine din dominanta instinctuală
7 – Puterea de o zi a demosului…
8- Oligarhie în pseudo-democrație
9- Democrația românească pusă la grea încercare.

Democrația noastră românească, ,,originală’’, e o democrație fără demos, o democrație în care singura acțiune civică a românului se reduce la a merge la vot, odată la patru sau la cinci ani. La atât se reduce guvernarea prin popor sau controlul exercitat de popor asupra puterii politice. Nici o democrație europeană nu este directă cum a fost cea ateniană, toate sunt democrații reprezentative. Drept urmare, societatea civilă trebuie să înlocuiască democrația directă în exercitarea controlului civic asupra puterii, dar în societatea românească, societatea civilă nu funcționează și nu exercită nici un control asupra puterii politice. Din aceste considerente, puterea politică devine tot mai abuzivă în România. Deosebirea esențială între o democrație stabilă, ca cea din Occident și SUA și democrația românească, constă în faptul că un politician din Occident sau SUA, care încălcă legea, este anchetat de o comisie parlamentară și poate fi sancționat de un judecător fără consecințe asupra actului juridic; la noi este imposibil acest lucru. ,,Modelul occidental [al democrației n.n.] este cel mai bine simbolizat nu de plebiscitul popular, ci de judecătorul imparțial.’’([Zakaria ,1997] Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democrația și alternativele ei, p. 49)

În România supremația legii este instituită formal. Pentru politicianul român legea este greu aplicabilă sau nu se aplică deloc. Prin asta orice politician aflat în sfera puterii și acoliții acestuia pot deveni, sub oblăduirea puterii, deosebit de abuzivi. Cazurile prezentate în mass media sunt numeroase și elocvente în acest sens. Abuzul de putere al politicienilor aflați la guvernare este o predispoziție firească a insului cu dominantă instinctuală. Plasat deasupra indivizilor prin măreția conferită de putere, politicianul ajuns la guvernare se simte dintr-odată superior celor care l-au ales. Dacă în perioada preelectorală alegătorii sunt pentru politician un scop, imediat după alegeri, cetățenii se metamorfozează în simple mijloace de ascensiune la putere a acestuia, adică simple obiecte electorale, la fel ca bannerele pe care le aruncă imediat după alegeri. Solemnitatea puterii îi amplifică unui instinctual energia instinctuală până la limita incontrolabilități. Toate acestea îl fac pe politicianul de la guvernare să fie mai abuziv, mai nepăsător și mai iresponsabil decât cel aflat în opoziție.



Puterea generează inflație psihică, mai cu seamă la indivizii dominați de gândirea instinctuală. Această dominantă instinctuală îl situează pe individ în postura de om tiranic sau om amorf. Omul tiranic în accepția noastră este individul care suferă de inflație psihică și a cărui gândire este dominată de energiile instinctuale. Jorge Luis de Borges, în eseul ,,Scriitorul argentinian și tradiția’’, definește gândirea instinctuală drept o gândire ,,care se prezintă fără colaborarea raționamentelor.’’(Jorge Luis Borges – Eseuri, p.125). Eu afirm că gândirea instinctuală este o gândire fără discernământ moral. Un instinctual poate fi deosebit de inteligent, poate apela la colaborarea raționamentelor, dar inteligența lui este mai degrabă irațională, inumană, nerealistă. Când la un individ inteligența e lipsită de discernământul moral, e lipsită de umanism și prin asta nu e doar nulă, e profund negativă. În fond, când vorbim de discernământ moral spunem același lucru ca și Borges, deoarece o gândire instinctuală fără discernământ moral este echivalentă cu o gândirea lipsită de ,,colaborarea raționamentelor’’. Trebuie să recunoaștem rațiunii, în pofida multor critici ale existențialiștilor, că în adevăratul ei înțeles, este nemijlocit legată de morală și prin asta este specifică umanului. Rațiunea, alături de facultatea de a cunoaște realitatea, de a judeca, are și pe aceea de a determina conduita umană, așa numitul discernământ moral, respectiv capacitatea de a decela binele de rău. Se poate deduce că există o rațiune pozitivă, cea la care domină discernământul moral, creativă și o rațiune negativă, în care dominantă este gândirea instinctuală, distructivă. Deși ambele au ca fundament funcțional energiile instinctuale, fiecare individ este în măsură să orienteze și să canalizeze aceste energii, fie spre bine, spre rațiunea pozitivă, fie spre rău, spre rațiunea negativă. Absența discernământului moral în cazul rațiunii negative, face ca indivizii dominați de instinctualitate să fie iraționali, chiar dacă aparent dau dovadă de o inteligență peste medie. Ei sunt cu atât mai periculoși cu cât se află mai sus în sfera puterii. S-a văzut în foarte multe cazuri de eminențe deosebit de inteligente care, dominați de patimi instinctuale, frizează nebunia sau sunt chiar nebuni. Medicii psihiatri au putut remarca la psihotici această sciziune între inteligența eminentă și absența discernământului moral. Prin urmare, rațiunea mai poate fi definită și puterea de a judeca bine, adică de a judeca uman, opunându-se, prin asta, nebuniei și pasiunii necontrolate. Când instinctualitatea domină raționalitatea este evident că avem de-a face cu o ieșire din sfera umanului, deci o ieșire din calea de mijloc a rațiunii și prin asta gândirea instinctuală este profund irațională.



Este un instinctual o personalitate? Da, dacă privim personalitatea prin prisma patimii fricii, dar dacă o privim prin prisma discernământului moral se poate spune, fără eroare, că respectivul este o perso-nulitate, care mai devreme sau mai târziu își va dezvălui imbecilitatea, în pofida aparenței scânteierilor de inteligență. Ce este o personalitatea? Un ansamblu de trăsături morale sau intelectuale care caracterizează un individ, spune DEX-ul. Eu cred că este un ansamblu de trăsături morale și intelectuale, căci la adevărata personalitate nu se separă trăsăturile morale de cele intelectuale. O personalitate, mai ales o personalitate politică trebuie evaluată după trăsăturile sale morale, nu după inteligența sa, care poate fi și de altfel este, în cele mai multe cazuri, instinctuală ci după spiritul său de dreptate. Inteligența instinctuală ne poate induce prin spiritul agresiv și patima voinței de putere o falsă imagine de virilitate. Aici este marea eroare pe care o săvârșește alegătorul când votează un instinctual, cel mai adesea este indus în eroare de această falsă virilitate pe care o afișează ostentativ insul instinctual.


Dacă, la un individ există discrepanță între trăsăturile morale și intelectualitate, în sensul că trăsăturile morale sunt la nivelul zero, iar inteligența la nivel maxim, acel individ nu poate fi numit personalitate, ci cel mult ceea ce vechii latini înțelegeau prin ,,persona’’, masca unui actoraș, a unui comediant, a unui circar. Un individ poate fi categorisit drept personalitate, în speță personalitate politică, numai dacă acesta are drept criteriu fundamental cultul dreptății. Ca personalitate politică trebuie să acționezi, așa cum spunea Kant, ,,astfel încât să tratezi întreaga umanitate atât în propria ta persoană, cât și în persoana celuilalt, întotdeauna și ca scop, nu numai ca mijloc.’’ (Fundamentele metafizicii moravurilor). Din punct de vedere intelectual, un instinctual poate fi o personalitate, dar absența discernământului moral face din acea personalitate una profund negativă. Un instinctual ajuns în sfera puterii nu poate vedea omul ca scop ci doar ca mijloc. Este viziunea acelor indivizi, care compun în marea lor majoritate clasa noastră politică, dar cu deosebire este viziunea celui de-al treilea …escu și a grupării oligarhice pe care o păstorește - pentru ei, alegătorii sunt doar un mijloc de ascensiune sau de a se menține la putere și nu un scop în sine. Ei nu mai acționează ca și cum ar simți umanitatea în persoanele lor, ci ca și cum ar simți supraumanul în sinele lor. Un instinctual este asemenea supraomului lui Nietzsche: la omul în care voința de putere generată de energia instinctuală este călăuzită spre activități creatoare apare de natură cu adevărat umană, la acela la care energia instinctuală nu este reprimată, nici canalizată spre bine, ci exaltată în voința pentru putere se dovedește a fi subumană sau supraumană (aceeași voință de putere pe care o regăsim în cazul animalelor la masculul dominant, respectiv la insul nebun). La orice individ uman, energia instinctuală dacă nu e reprimată sau nu e dirijată în scopuri creative se manifestă distructiv și autodistructiv.


Sociologul francez Ėmile Durkheim afirmă că ,,răul de care suferim […] dovedește o alarmantă mizerie morală și nu o mai mare mizerie economică.’’ (Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p.316). Mizeria morală este generată exclusiv de gândirea instinctuală când energiilor instinctuale nu mai pot fi controlate. Montesquieu vorbește de o raționalitate riguroasă ce sălășluiește într-o ,, rațiune primitivă’’. Afirm că ,,rațiunea riguroasă’’ își are sălașul în gândirea instinctuală ca o dezvoltare pozitivă și creativă a acestei gândiri. Gândirea instinctuală ține mai mult de animalitatea din noi și mai puțin de primitivismul umanului. Din observațiile efectuate de etnologi asupra societăților primitive s-a putut deduce că indivizii triburilor primitive au un nivel de discernământ moral mai ridicat decât al omului modern și prin asta o dorința mai mare de a trăi. Suicidul e aproape necunoscut la primitivi, deoarece, spre deosebire de moderni, ei își reprimă și își domină mai bine energiile instinctuale, au un discernământ moral mai profund decât la omul modern. La primitivi dreptatea este o condiție naturală a discernământului lor moral; ea aparține ideii de bine, de armonie, pe care primitivul o respectă mai mult decât omul modern. Prin urmare, nu putem vorbi despre o gândire primitivă la om ci mai degrabă de o exaltare a gândirii lui instinctuale, în condițiile amplificării cunoașterii binelui și răului. Nu societățile primitive au săvârșit cele mai mari atrocități ci societățile așa zis moderne.


Din aceste considerente, omul dominat de energiile instinctuale nu are ce căuta în sfera puterii: el e omul tiranic deosebit de distructiv. El trebuie depistat încă din perioada campaniei electorale și sancționat de electorat în ziua alegerilor. Cum îl depistăm? Simplu! El este animalul politic care promite demagogic mult și nu face nimic; este acel candidat care eludează problemele existențiale stringente și ne aburește cu show-uri marginale. Pentru a fi cât de cât edificați asupra adevăratelor intenții ale unui candidat, trebuie nu doar să-i privim persona, adică masca publică a acestuia ci, îndeosebi, trebuie să-i vedem pe cei care se află în spatele candidatului. Criteriul principal pe care trebuie să-l avem atunci când alegem un anume candidat este cultul dreptății sociale și a supremației legii pe care acel candidat le promovează în mod realist. O alegere lucidă trebuie să se îndrepte, nu spre acel candidat care promite marea cu sarea, ci spre acela la care este manifestă iubirea dreptății și respectul pentru supremația legii, mai precis, alegerea trebuie să se îndrepte spre acela, dintre candidații la președinție, care își stăpânește mai bine instinctualitatea.
Învățătorul grec Socrate, cel care moșea adevărul fără să-l nască, găsise o legătură firească, imanentă între gândirea rațională și virtute, adică între ,,colaborarea raționamentelor’’ și morală, între înțelepciune și dreptate. Astfel a ajuns acest mare moralist grec să afirme că nimeni nu este nedrept cu bună știință. Mântuirea omului vine din cunoaștere realității, din dominarea energiilor instinctuale și discernământul moral în relația cu ceilalți semeni. Fără ,,colaborarea raționamentelor’’, energia instinctuală îl împinge pe om la acțiuni distructive și autodistructive, iar pe individul din sfera puterii la abuzuri, decizii și acte egoiste distructive pentru țară și pentru comunitate. Pentru el, alegătorul nu-i decât o jucărie electorală, pe care o abandonează imediat ce a câștigat alegerile. Că o ducem din rău în mai rău nu se datorează numai crizei economice ci și proastei gestionări a banului public. Toată nimicnicia noastră se datorează lipsei de reactivitate a societății civile, a ONG-urilor și a noastră a tuturor față de abuzurile tot mai fățișe ale puterii politice, a absenței controlului riguros asupra puterii. ,,O clasă (politică în cazul nostru) favorizată în mod deosebit de o criză nu mai este dispusă să rămână resemnată, iar spectacolul bogăției și risipei salenaște în restul societății pofte nemăsurate. Dorințele scăpate din frâu nu mai știu unde să se oprească și , de altfel, se găsesc într-o stare de exaltare naturală prin simplul fapt că vitalitatea generală este mai intensă. Prada mai bogatăle stimulează, le face mai exigente, mai nerăbdătoare în respecatrea regulilor, exact în momentul în care regulile tradiționale își pierd autoritatea. Starea de dereglare sau anomie este întărită de faptulcă pasiunile sunt mai puțin disciplinate în momentul când ar avea nevoie de mai multă disciplină.''(Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, p.205). Patima lăcomiei îi face orbi și surzi la percepția realității. Că vor pierde sau vor cîâștiga alegerile contează, dar într-o măsură mai mică. Pentru structura oligarhică a portacaliilor important este ca până la turul doi să-și facă plinul.


În epoca noastră, demosul are puterea pentru o singură zi: ziua alegerilor. Cei aleși prin voința populară au puterea pentru patru, respectiv cinci ani. ,,Ziua alegerilor are o mare importanță pentru politicienii democrați; ceea ce se întâmplă după alegeri îi afectează în principal pe cetățeni.’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democrația și alternativele ei,p. 22). Intoxicând pe omul din clasa medie în modul cel mai perfid cu iluzia unui viitor bun (care nu mai vine) sau atrăgându-i, pe cei săraci și ignoranți, cu câteva batjocoritoare pomeni electorale ori cu ideea evident autarhică de a reduce Parlamentul la o singură cameră ( în realitate o jegoasă răzbunare pentru suspendarea motivată a celui de-al treilea …escu, care prinde la omul ignorant, acesta crezând că reducând bugetul parlamentarilor va primi mai mulți bani - o gogoriță care în realitate vizează instaurarea puterii oligarhice sub paravanul democrației), politicienii noștri vânează statutul de parlamentar, de ministru sau de președinte, conferit de puterea politică prin alegeri libere, nu cu mandatul de om politic, ci cu acela de impostor politic. După alegeri, aflați sub beția inflaționistă a puterii, guvernații noștri au credința eficacității și dreptății actului lor de guvernare. Percepția falsă a realității, generată de abuzul de putere, îi situează în postura abnormă de a nu mai sesiza discrepanța între aspirațiile guvernaților și guvernarea lor. După alegeri aspirațiile guvernaților sunt uitate și singura preocupare a politicienilor noștri o constituie doar aspirațiile lor.



Montesquieu afirma în Spiritul legilor ,IV,5 că virtutea guvernaților trebuie să fie ,,iubirea de legi și de patrie care pretinde ca interesul public să fie necontenit pus înaintea celui privat.’’ Dar de unde la politicianul român atâta iubire de legi și de patrie, de unde să primeze la ei interesul public , când în prim plan la el este interesul privat? La politicianul român primează iubirea de arginți și conturile grase, provenite din banul public, deschise în băncile elvețiene. Cei aleși să fie responsabili se dovedesc a fi, după alegeri, iresponsabili și infantili. Acești imbecili care ne guvernează se cred deasupra oricărei responsabilități - banul public este risipit ca și cum ar risipi proprii bani la ruleta de la Monte Carlo. Prin comportamentul lor aberant, politicienii noștri ne tratează ca pe un stupid people. Din această perspectivă eticheta de ,,stupid people’’ pusă de Silviu Brucan pare să fie realistă. Stupiditatea românilor provine din excesiva toleranță istoric-ereditară. E toleranța față de rău care se întoarce asupra noastră ca un bumerang. ,,În al doilea Tratat asupra guvernării civile( 1690), Locke observă că, deși libertatea și proprietatea trebuie socotite printre drepturile naturale, ele trebuie reglementate , căci altfel ar avea o tendință incorigibilă , de a se dezvolta în toate direcțiile , în anarhia și dezordinea mișcării instinctive ce tinde să treacă dincolo de .(Tratat asupra guvernării cap.2,psr.4)’’ (Colectiv coordonat de Jacqueline Russ – Istoria filosofiei III, Triumful rațiunii, p.31).


Situându-se deasupra supremației legii, guvernanții noștri în frunte cu cel de-al treilea …escu și-au constituit mari proprietăți private din banul public, iar libertatea lor, conferită de puterea care îi situează deasupra legii, este nelimitată. Cum se spune în expresia populară, ei taie și spânzură. Orice adevăr, scos la iveală de mas-media, îl acoperă cu nenumărate straie de minciună. Supremația legii, definită de Montesquieu drept principiu de ordine, de comandă și datorie, este doar pentru cei mulți și proști. Toți instinctualii se situează deasupra legi, dar cu deosebire cei din sfera puterii. Aroganța și disprețul față de ,,vulgul’’ care i-a ales se constituie la aceștia drept ,,discernământ moral.’’ O clasă politică care amplifică la extrem instinctualitatea generează o societate conflictuală în care coexistă psihoza fricii, îngrijorările existențiale, iraționale stupidități existențiale și situații politice absurde. Noi îi votăm, ca ei să ne fure pe față, băgând adânc mâinile în buzunarele noastre.

Englezii nu au nevoie de o Constituție scrisă ca democrația lor să funcționeze impecabil și legile să fie respectate, ei își fundamentează respectul față de legea fundamentală pe raporturi de justiție subînțelese. ,,Marea Britanie este o democrație , dar constituția ei a rămas tot timpul nescrisă. Așa cum nici o constituție scrisă nu garantează democrația…’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democrația și alternativele ei, p.25) Noi avem o Constituție scrisă, dar este grav încălcată, chiar de acela, care, ales în cea mai înaltă funcție a statului român, ar trebui să vegheze la respectarea cu strictețe a literei și spiritul ei. Dacă Constituția scrisă nu garantează democrația, atunci ce garantează o democrație? Existența partidelor și Parlamentul. Parlamentul este reprezentantul alegătorilor în sfera puterii, iar ei parlamentarii trebuie să-i apere pe cetățeni de abuzurile executivului de la centru și din teritoriu. De aceea într-o democrație supremația legii impune și supremația Parlamentului în fața puterii unui executiv și a unui președinte abuziv. Dar executivul poate deveni incontrolabil în cazul instituirii unei singure camere, dominată de un singur partid ( în Ungaria tendința este să se treacă de la unicameral la bicameral, așa cum este peste tot în Europa) și pot institui cu adevărat un regim oligarhic. Din păcate, la noi mai persistă în inconștientul colectiv mitul conducătorului providențial, o aberație care, în cazul că se va institui puterea oligarhică a portocaliilor sub comanda despotică a celui de-al treilea …escu, ne va costa libertatea și implicit bunăstarea existențială.


În această ordine de idei, obediența miniștrilor de portocaliu, față de cel de-al treilea președinte din dinastia …escu arată completa lor aservire. Această obediență, generată de politica favorurilor( o politică de natură dictatorială evidentă) a condus la formarea structurilor oligarhice. Cel de-al treilea …escu a uzurpat, prin politica favorurilor, nu doar autoritatea premierului, ci și principalul fundament al democrației - Parlamentul. ,,Democratizarea a introdus responsabilitatea în plan vertical:parlamentul acționând în numele electoratului, câștigă puterea de a trage la răspundere guvernul.’’ (ibid. p. 53). Relațiile de favoruri practicate de cel de-al treilea …escu au înlesnit sfidarea instituției parlamentare. Sub oblăduirea puterii prezidențiale, autoritatea Parlamentului a fost grav lezată. Sfidarea comisiei parlamentare de către codalba Elena face parte din planul acestuia de al conduce la despotism prezidențial.

Legea fundamentală a unui stat democratic, fie ea scrisă sau nescrisă, nu este o simplă convenție, ci emanația colaborării raționamentului și a discernământului moral. Modul de guvernare al celui de-al treilea …escu, de unul singur, fără nici o lege, fără nici o regulă, stăpânind totul prin voința și capriciile sale, denotă un despotism evident. Metodele sale de comandă sunt analoage acelora pe care le utilizau secretarii de partid din partidul stat și unii comandați de nave aflați pe statul de plată al informatorilor, pentru care erau absolviți de matrapazlâcurile comise în timpul curselor navale.
În toate relațiile cu adversarii politici sau cu cei din propriul partid, cel de-a treilea …escu a mizat pe patima fricii. Frica este metoda de intimidare pe care instinctualul o folosește în relațiile cu ceilalți semeni. Inducerea fricii prin demonstrații de forță e specifică lumii animale. Relația sa cu cei din partidul portocaliilor sau cu consilierii se bazează pe aceeași patimă a fricii, nu pe respect. După cum se poate observa aproape toți portocalii se identifică în gândire cu cel de-a treilea…escu. Frica îi face pe portocalii și pe consilierii săi să fie obedienți și aserviți acestuia; frica și interesul pentru comisioane grase și pentru puterea oligarhică. Între întâiul …escu, comunistul cu față umană și cel de-al treilea …escu este o deosebire fundamentală, ca aceea între gândirea rațională și gândirea instinctuală. O democrație are nevoie în fruntea țării de omul cu gândire rațională, moderat, omul care alege calea de mijloc a rațiunii și nu extremismul dominat de instincte primare. Un instinctual este un extremist înnăscut. Natura nu se abate de la calea de mijloc, de la paradigma echilibrului, numai omul, care, deși înzestrat cu rațiune, dominat de energiile instinctuale, adeseori dă prioritate extremismelor iraționale cu consecințe dezastruoase asupra comunității. Cine iese din calea din mijloc, spune Pascal, iese din umanitate. Cine iese din umanitate intră, fie în starea de animalitate, fie în starea de nebunie.

Ce-i atrage pe alegători la cel de-al treilea …escu? Aceeași patimă a fricii care îi fascinează pe oamenii slabi când întâlnesc un instinctual. Un instinctual fascinează prin teatralitate, exhibiție și exaltarea imaginei sinelui. Pentru instinctual important este a părea, nu a fi. A juca totul pe o carte asta e marea lor cacialma. Ceea ce seduce, la instinctual este discursul său violent, ilar și teatralist. În fața violenței instinctualului omul slab se simte intimidat. Instinctualul în fondul lui sufletesc este un laș. El nu face decât o demonstrație de forță. Aceasta este seducția pe care a exercitat-o cel de-al treilea …escu față de alegătorul cu frica lui Dumnezeu în 2004. Majoritatea care l-au ales li s-a părut discursul lui violent, drept un discurs viril, ca a unui adevărat bărbat de stat. Discursul agresiv i-a indus în eroare pe cei mai mulți alegători care l-au votat. Violența discursului a fost metoda lui instinctuală care i-a înlesnit ascensiunea în sfera puterii. Să ne amintim de campania electorală din 2004! În raport cu Năstase, care a exersat un discurs de ,, domnișoară de pension’’ , cel de-al treilea … escu a excelat în discursul energic, acuzator, violent. Dar nu au fost decât forme teatraliste care au impresionat electoratul. De aceea majoritatea alegătorilor al celui de-al treilea …escu au fost bărbați, la Năstase procentajul cel mai mare de alegători au fost femeile.
Pe acest fundament al patimii fricii, cel de-al treilea …escu a construit în timpul celor cinci ani de mandat o formidabilă mașinărie a fricii mascate: alegătorul onest, îngrijorat de perspectivele nefaste existențiale, simte această presiune psihică (exercitată cu persuasiune mai cu seamă acum în campania electorală prin amenințări mai mult sau mai puțin voalate de neplată a salariilor și pensiilor sau compromiterea unor ziariști de prestigiu, critici lucizi ai regimului). El este pus într-o mare dilemă, aceea de a fi strivit de această mașinărie sau de a-l vota pe cel care a construit-o. Paradigma fricii a fost utilizată de toții marii dictatori ai lumii în ascensiunea spre putere. În această privință a excelat Hitler în arta patimii fricii. Organizarea de provocări conflictuale a fost marele lui talent politic. Provocările conflictuale, intrigile, învrăjbirile fac parte din arta patimii fricii pe care cel de-al treilea …escu le practică cu obstinație. De regulă, în fața provocărilor conflictuale, a intrigilor și învrăjbirilor chiar și cei puternici devin concilianți.
Orice guvernare are tendința de a deturna scopul real al administrării țării și prin asta de a devenii abuzivă. Împotriva abuzului de putere Montesquieu a propus în Spiritul legilor separația puterilor în statul de drept: Parlamentul - puterea legislativă se opune puterii executive. Puterea judecătorească este chemată să judece situațiile conflictuale dintre puterea legislativă și cea executivă, astfel încât să se constituie un echilibru relativ al puterilor. El afirmă că la abuzurile puterii executive, nu li se poate opune decât puterea legislativă. Dar acestea nu sunt suficiente pentru prevenirea abuzurilor. Față de abuzul de putere al guvernanților, singurul care se poate opune cu adevărat este cetățeanul alegător. Alături de el trebuie să fie societatea civilă, ONG-urile, toți trebuie să facem front comun, ca noi înșine să fim adevărații garanți ai libertăților democratice. Rezistența civică, în fața abuzului de putere este o virtute care trebuie aplicată de fiecare cetățean, nu prin violență cum s-a încercat în trecut de către mișcările extremiste, ci prin mijloacele non-violente pe care doctrina lui Gandhi le propune, ca de pildă, nesupunerea civică, boicotarea alegerilor, etc. O putere abuzivă nu-și poate atinge scopul dacă există o nesupunere civică generalizată. Dar în condițiile corupției generalizate, a psihologiei lui pseudo care ne caracterizează, nesupunerea civică nu este doar un ideal, este o utopie.

La noi, abuzul de putere este nelimitat și de neoprit. El este perceput de omul din clasa de mijloc, ca o insecuritate personală: întâmplarea poate să-l pună pe oricare cetățean român , oricând, într-o situație absurdă. Cei care au interacționat în mod cu totul întâmplător cu un politician abuziv sau vreun protejat al acestuia au suportat umilința de a fi înjosiți de aceștia, fără ca justiția să le facă dreptate sau să-i pedepsească pe vinovați. Un revoltat ar ajunge să se războiască cu morile de vânt asemenea cavalerului tristei figuri. Acesta e mesajul pe care îl percepe omul din clasa de mijloc pus într-o asemenea situație. Nu mai vorbesc de muncitori, țărani sau alte categorii sociale, care pot fi umilite cu cinism de politicianul veros fără putință de a se apăra sau a i se face dreptate. Omul de rând nu se simte protejat de justiție și de lege în fața abuzurilor micilor dictatori politici, a inșilor tiranici și a caionilor. Această stare de lucruri este înlesnită de la clasa politică. Starea ei imorală pornește de la nerespectarea supremației legii. În stabilirea gradului de consolidare a unei democrații principala condiție, după consfințirea alegerilor libere, este supremația legii. ,, Se recunoaște în mod aproape unanim că țara care organizează alegeri, dar care nu respectă supremația legii este o pseudo-democrație’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democrația și alternativele ei, p.50).
Dacă supremația legii este criteriul fundamental pentru o democrație ,,reală sau stabilă’’, cum o numesc autorii mai sus citați, atunci este cât se poate de clar că societatea românească se află într-o pseudo-democrație. Din aceste considerente, în consolidarea democrației, rolul fundamental în instituirea respectării supremației legii îi revine președintelui. Un președinte, indiferent de culoare politică, din oricare partid ar proveni, odată ales, nu are voie să practice jocul favoritismelor în numirea miniștrilor și prin asta să instituie, ca o reacție în lanț, corupția în toate instituțiile statului de la nivelul central la cel local. Toată politica celui de-al treilea …escu este o politică a arbitrariului, o caracteristică a individului cu apucături despotice. Corupția și favoritismul, la nivel guvernamental, încurajează la nivelurile de jos cinismul și lipsa de respect față de lege. E nevoie de o lege organică care să instituie supremația legii, să interzică categoric orice intruziune a președintelui în justiție, în numirea sau destituirea miniștrilor, fără acordul Parlamentului și a primului ministru sau situații când se dovedesc acte clare de corupție iar ministrul în cauză dacă e favorizat de președinte să se prevadă sancțiuni din partea Parlamentului atât pentru președinte cât și pentru ministrul în cauză. Un președinte trebuie să fie obligat prin lege să vegheze la supremația legii, să fie chiar obiectivul fundamental al mandatului său în politica internă. De asemenea, trebuie să fie stabilite, prin lege, criterii clare de performanță ministerială și obligarea miniștrilor la informări periodice cu privire la cheltuirea banului public. Când un președinte favorizează pe anumiți lideri din propriul partid și nu acționează pentru stoparea furtului din banul public este evident că prin această practică dă tonul corupției, induce ideea structurări anumitor grupuri din partidul din care provine în grupări oligarhice și toată politica democratică devine pseudo-democratică.


În această situație relațiile de comunicare se denaturează și devin imposibile; cinismul și disprețul față de electoratul care i-a ales este un exercițiu de fiecare zi al oligarhilor, după cum bine se poate vedea. Trecerea de la principiile democratice la guvernarea nedemocratică se face prin acte politice brutale sau persuasive, prin instaurarea arbitrariului în interpretarea Constituției, prin practica învrăjbirii, prin tergiversarea luării măsurilor, prin împingerea oamenilor din propriul partid la acte de corupție pentru a-i avea la mână în scopul aservirii lor necondiționate. Această manieră de guvernare autocrată demonstrează cât se poate de clar, cum un om politic, ajuns în cea mai înaltă funcție în stat, poate devia de la democrație la alternative nedemocratice. Tendința de a abuza de putere a întrecut limitele critice la cel de-al treilea …escu.

Se creează astfel, o tot mai mare discrepanță între interesele populare și interesele grupurilor politice, discrepanță care poate conduce la conflicte violente. În această situație, clasa politică apărată de solemnitatea și prestigiul puterii devine în timp tot mai abrutizată prin practicare exercițiilor zilnice de abuzuri tot mai manifeste și mai la vedere. Democrația se transformă tot mai fățiș într-o formă politică de tip oligarhic. Românul din clasa de mijloc, cel care are o relativă educație politică se simte exasperat și dezgustat de toată mascarada puterii. Alunecare spre oligarhie a guvernării democratice induce intelectualilor neangajați îngrijorări existențiale. Când oamenii politici, aflați la putere într-un regim democratic, nu mai admit opiniile concurente, iar votul majorității parlamentare este anihilat în mod cinic, este cât se poate de clar, dacă mai este nevoie de un argument în plus, de tendințele dictatoriale ale celui de-al treilea …escu și structurarea în grupări oligarhice ale clicii aservite din propriul partid. Suprapusă peste criza economică , criza politică generată arbitrar și dictatorial de către cel de-al treilea …escu, cu scopul vădit de avea un guvern aservit, care să controleze alegerile prezidențiale, are efecte grave asupra democrației. ,,Așa cum avertiza Huntington (1991: 258) ’’ (Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer - Democrația și alternativele ei, p.236). Aflat timp de cinci ani la președinția țării, cel de-al treilea …escu s-a dovedit incapabil să administreze țara. Toate acțiunile lui aparent constructive s-au dovedit a fi în realitate distructive, frauduloase și periculoase pentru democrația noastră tânără, care se află acum sub sabia lui Damocles a alternativelor nedemocratice.
Bibliografie:
1- Richard Rose, William Mishler, Christian Haerpfer – Democrația și alternativele ei, Ed. Institutul European,Iași, 2003 p.22,25,49, 50, 53, 236
2 - Jorge Luis Borges – Eseuri, Ed. Polirom, Iași, 2006, p.125
3 - Ėmile Durkheim – Despre sinucidere, Ed. Institutul European, Iași, 2003, p.316
4 - Montesquieu Spiritul legilor, IV,5
5 – Colectiv coordonat de Jacqueline Russ – Istoria filosofiei III, Triumful rațiunii, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000, p.31).