UN INCEPUT, POATE NU UN SFIRSIT

Este greu sa scrii despre cineva după doar sase pagini. O piesa trebuie văzuta si doar după aceea comentata. Altfel riscul este uriaș. Poți intelege cu totul altceva decit vrea autorul (vor autorii) sa comunice. Dar cite ceva tot se poate descifra. Din doar citeva cuvinte.
Nu este ușor de urmărit. Avem acel balans intre prezent si viitor. Doua voci distincte ale aceleiași personalitati in momente distincte ale scării timpului. Prima nefericita pentru ce va fi. Cea de a doua pentru ce a fost si ce este. Ca sa revenim la conținut. Avem un “Personaj 1” care isi striga cit poate de tare singurătatea si nefericirea. Urmareste o fericire văzuta prin ochii altora. Si prețul îl sperie. Trebuie sa renunțe la tot ce îl definește. Dar nu are curaj sa își găsească propriul drum. Si nici nu se împăca cu ceea ce ar fi fericirea văzuta in accepțiunea comuna a cuvintului. De aici o lupta permanenta cu sinele. Si eliberarea doar in vis. Sau in muzica.
Dar sa nu exagerez cu “Personajul 1”. Orice lucru spus in plus, repetat doar va plictisi. Si ca sa nu lungesc prea mult, poate cel mai important lucru este ca aceasta singurătate este căutata. Nu vede pe cel de alături. O prezenta mult mai raționala, trăind intr-o lume ceva mai reala, pentru care păstrarea identitatii nu este ceva sinonim cu asumarea suferinței.
Ca sa mă țin de cuvint, mai spun doar un lucru. Titlul piesei este chiar esența ei. Podul este adevăratul simbol. Cit ești pe un pod ești ca intr-o balanța. Nici pe un mal nici pe celalalt. Oscilezi. Ai iluzia libertatii de decizie fara a fi nevoit sa alegi responsabilitatea deciziei. Si aici este adevărata nefericire. Dar despre asta sunt multe de spus. Poate altădată.