III. Paradisul natural

"Sexul, beția și sîngele au atras întotdeauna
lumea subpămînteană și au făgăduit multora
beatitudini ctoniene"
(Cesare Pavese, Dialoguri cu Leuco și alte eseuri, Ed. Univers, București, 1970, p. 67)



1. Scopul mistic și sacru al băuturii care îmbată . Un Dionysos primordial

Un scurt istoric, vizibil selectiv, este necesar aici pentru a se putea evidenția caracteristicile paradigmelor pe care le îmbracă această temă. Pentru a evita subiectivitatea și pentru a pretinde o receptare obiectivă a acestei teme care implică și o latură sociologică, apoi "psihiatrică" (și nu numai!) a lucrurilor, vom porni de la o bază de date deja existentă.
Școlărește spus, descoperirea alcoolului coincide cu momentul în care primii oameni au observat că un suc de fructe zaharat, expus la aer liber, devenea în cîteva zile, datorită levurilor din ambianță, o băutură cu propietăți psihotrope speciale. Înainte de a fi utilizată de către profani, aceasta a fost folosită în scopuri mistice și sacre. De altfel, știm din Istoria credințelor și ideilor religioase a lui Mircea Eliade că activitatea imaginară a omului preistoric, spre deosebire de aceea a oamenilor din socetățile moderne, "era înzestrată cu o dimensiune mitologică". (pag.35, Ed.Universitas, Chișinău, 1992).
Interesant este că foarte repede, "alimentul și băutura naturală, fie și originare, explică Gilbert Durand, se decantează, psihic vorbind, într-o băutură sau un aliment pur, care nu-și mai păstrează decît calitățile psihologice, arhetipale și mitice. Acesta este rolul băuturii sacre, soma sau haoma, băutură produsă dealtfel, fie prin a oceanului sacru, fie derivată din miere ca urmare a unei fermentări (cf.Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p.246)." (5) Simbolul băuturii sacre e bogat în semnificații multiple, de vreme ce, adaugă Durand, e legat de schemele ciclice ale reînnoirii, de simbolismul copacului, ca și de schemele înghițrii și ale intimității. Mircea Eliade, citîndu-l pe Duchesne-Guillemin din cartea intitulată Ormadz et Ahriman, completează în Tratatul său: băutura sacră e asimilată fie mierei și apei, fie sucului de plantă și vinului, fie chiar sîngelui și spermei taurului. Vedele înfățișează băutura sacră fie ca pe o plantă, fie ca pe un izvor, un rîuleț care țîșnește din grădina primordială, Paradisul, în timp ce un basorelief egiptean ne-o înățișează pe zeița Hator cocoțată íntr-un copac și adăpînd sufletul unui mort cu băutura veșnică. În numeroase mituri soma este extrasă din fructul arborelui lunar. Practic, numeroase băuturi mai mult sau mai puțin rituale sînt extrase dintr-o plantă. "În această simbioză simbolică a băuturii, a cupei și a copacului, observă Gilbert Durand, ne aflăm în posesia unui interesant exemplu de captare a unei semnificații în slujba unui simbolism diferit: prin intermediul băuturii sacre, arhetipul cupei se întoarce la mitologiile arboricole. Băutura se integrează astfel mitologiei dramatice și ciclice a vegetalului." La fel, Bachelard semnalează acest rol microcosmic și zodiacal al vinului, care "în străfundurile beciurilor ia de la început mersul soarelui în casele cerului".
Fernand Braudel, afirmă, în cartea sa, numită Structurile cotidianului, că "pentru anumite triburi indiene, beția este un mijloc de comunicare cu supranaturalul".
Importantă pentru ideologia teoretică a discursului de față cît și pentru o posibilă istorie a beției este figura mitologică a însuși zeului beției, Dionysos. Mircea Eliade în Istoria sa explică, în capitolul Dionysos sau beatitudinile regăsite, faptul că Homer este cel care ne-a transmis cea mai veche mărturie asupra lui Dionysos. În Iliada (VI, 128-140) există un episod celebru: eroul trac Lycurg le urmărește pe doicele lui Dionysos, "și toate într-un singur gest și-au aruncat la pămînt instrumentele lor de cult", în timp ce zeul, "cuprins de spaimă, s-a năpustit în valurile mării și Thetis l-a primit în sînul ei tremurînd: un fior puternic îl cuprinsese cînd a dat strigăt războinicul". Mircea Eliade descifrează în acest episod, "în care e vorba de o urmărire de către un și de o scufundare în mare, amintirea unui vechi scenariu inițatic." (cf. H. Jeanmaire, Dionysos, p.76, asupra lui Lycurg și a inițierilor de pubertate). De reținut atît ideea de scufundare cît și cea de inițiere, interpretări de care, lucrarea de față, va profita mai încolo. Să luăm în considerare ș că Bachlard, în Rev. repos, și apoi în Rev. volonte susține: că orice mișcare de explorare a tainelor devenirii începe printr-un demers involutiv, că ideea de coborîre, de scufundare riscă să se confunde ș să se transforme în cădere, și, nu în ultimul rînd, că orice valorificare a coborîrii e legată de intimitatea digestivă, de gestul îngurgitării, axa coborîrii fiind o "axă intimă, firavă și delicată". La fel, și de revelația lui Walter Otto care a sesizat bine, în cartea sa, Dionysos, Mythos und Kultus, legătura dintre tema lui Dionysos și tipologia multiplelor sale epifanii. Dionysos este un zeu care se arată dintr-o dată și dispare apoi în chip misterios. El dispare aruncîndu-se în fundul Lernei sau în mare, și reapare într-o barcă pe valuri. (vezi în Dicționarul de simboluri, simbolistica bărcii). Aluziile la "trezirea" sa în leagănul de plante indică aceeași temă mitică, confirmă binecunoscutul cercetător român. Tot Eliade ne ajută să punctăm o idee valoroasă pentru motorul acestei lucrări: Dionysos trădează o dramă intimă, abundent atestată în istoria religiilor :" rezistența împotriva oricărei experiențe religioase absolute, care nu se poate efectua decît negînd restul (oricare ar fi numele care i se dă: echilibru, personalitate, conștiință, rațiune etc.)" (sublinierea îmi aparține, cf. Mircea Eliade, Istoria, p.378, vol. I).
Dionysos este în legătură cu totalitatea vieții, "manifestările și disparițiile sale reflectă întrucîtva apariția și ocultarea vieții, adică alternața dintre viață și moarte și, în cele din urmă, unitatea lor.(...) , sînt expresii mitologice ale coborîrii în Infern, deci ale morții" (idem, pag. 379).
Dionysos ne apare în Dicționarul de mitologie generală al lui Victor Kernbach și ca o divinitate a beției cu semnificație dublă: beția vulgară (produsă de vin) și beția mistică (sau inițiatică, ducînd la starea de transă), în înțelesul extazului mistic. Această a doua semnificație va fi mai tîrziu "rentabilizată", în interiorul paradigmei moderne a beției, cînd vom discuta romanul "La poalele vulcanului" de Malcolm Lowry . De asemenea, pentru a evita un pomelnic compilat din cărțile care încearcă "să pună punctul pe i" la capitolul extrem de vast în ceea ce-l privește pe Dionysos, țin să precizez că o serie de alte atribute ale dionisismului, vor apărea inevitabil în contextele interpretative, viitoare, ale acestei lucrări. Totuși, o cvasiconcluzie este necesară. Pentru aceasta, deocamdată, absolut frustrant la capitolul originalitate din punctul de vedere al autorului lucrării de față, vom apela la un citat important din studiul Mit și gîndire în Grecia antică, semnat de Jean-Pierre Vernant: "Dionysos este un maestru al magiei și al iluziei: zeu al seducției ce derutează și tulbură (...), singurul dintre toate divinitățile grecești ce nu poate fi cuprins într-o formă, nici circumscris într-o definiție, pentru că el reprezintă, în interiorul omului și în natură, acel atît de divers Altceva." (Ed. Meridiane, pag.428)