|
poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
 |
|
|
|
|
||
|
|
         
| |||||
| Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
 |
|
|||||
|
||||||
|
agonia 
￭ Apoi reîncepe forfota obișnuită 
Romanian Spell-Checker Contact |
Notice: Undefined index: c_contest_param in /var/www/dynamic/-agonia.v3-2/www-responsive/templates/default/tpl/12b6f4e52c789f2265ced3403b4135baca0c5bc5_0.file._contest.tpl.php on line 45 Notice: Trying to get property 'value' of non-object in /var/www/dynamic/-agonia.v3-2/www-responsive/templates/default/tpl/12b6f4e52c789f2265ced3403b4135baca0c5bc5_0.file._contest.tpl.php on line 45 
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-05
| |
Notice: Undefined index: level in /var/www/dynamic/-agonia.v3-2/www-responsive/templates/default/tpl/1d0fbff919874899c1546d6bfb4098c653a50857_0.file.show_article_v2.tpl.php on line 57 Notice: Trying to get property 'value' of non-object in /var/www/dynamic/-agonia.v3-2/www-responsive/templates/default/tpl/1d0fbff919874899c1546d6bfb4098c653a50857_0.file.show_article_v2.tpl.php on line 57 Site-ul Agonia.ro organizează concursul de poezie "Marele Premiu de Poezie Agonia 2009" Concursul își propune să evidențieze cea mai bună poezie/cel mai bun poet din concurs. Se va întocmi un clasament general cu toate poeziile participante. Cerințe/ Condiții/ Regulament: (Acest regulament va fi aplicat în litera și în spiritul lui) 1. Poate concura oricine are un singur cont valid pe site, cu nivel minim 50. 2. Un concurent va înscrie O SINGURÃ poezie - nepublicată anterior (site, internet, volum, concursuri, revistă, etc.). Nu se impun restricții privind tematica. Alte genuri literare, precum și (sub)genurile de poezie: epigramă, haiku și similarele nu se încadrează în scopul concursului. Notice: Undefined index: show_authorpic in /var/www/dynamic/-agonia.v3-2/www-responsive/templates/default/tpl/1d0fbff919874899c1546d6bfb4098c653a50857_0.file.show_article_v2.tpl.php on line 69 3. Organizatorul va elimina din concurs textele care nu respectă regulile de postare pe site (textele care conțin cuvinte scrise în întregime cu majuscule, nu au toate semnele diacritice, conțin greșeli de limbă, gramaticale sau de ortografie, conțin limbaj explicit), textele care nu se încadrează în scopul concursului (vezi pct. 2) sau care fac referire la nume de persoane de pe site. Aceste texte vor fi descalificate de organizator și nu vor fi supuse notării juriului. 4. Textul va fi postat sub acest anunț, în căsuța de texte înscrise în concurs (NU ÎN CÃSUÞA DE COMENTARII). Această căsuță va fi activată la începutul etapei de postare a textelor (“Aici poți să înscrii un text la acest concurs”) Important: Concurentul va înscrie la titlul comentariului: MarelePremiu2009 Concurentul va înscrie în comentariu: titlul poeziei, textul și, tot acolo, numele autorului. NU PUNEÞI TITLUL POEZIEI în căsuța de Titlu, ci în căsuța destinată comentariului, împreună cu textul și cu numele autorului. Orice text trimis cu alt titlu decât cel preconizat (“MarelePremiu2009”) va atrage după sine descalificarea concurentului. Motivul este unul cât se poate de simplu: în pagina personală va apărea, implicit, la comentarii, titlul trimis. Se va evita, astfel, deconspirarea autorului. NOTÃ: Orice text trimis în altă parte, la Traducere, în căsuța de comentarii sau oriunde poate fi cunoscut ca aparținând unui anume autor, va fi descalificat, pentru că a devenit vizibil. Nu se admit reveniri-corecții la textul trimis, astfel că rugăm MARE atenție la editarea textului de concurs. NOTÃ: Vor coexista, în etapele de postare și de notare, două căsuțe: cea obișnuită, de comentarii, în care se poate comunica, fără a abuza, cu organizatorul, și o a doua - cea în care se vor introduce textele pentru concurs și notele, în ferestrele de timp prevăzute pentru etapele respective. Ceea ce se introduce în căsuța de Comentarii (cea obișnuită) e vizibil pentru toți. Ceea ce se introduce în căsuța de “Texte înscrise în concurs” rămâne ascuns (vizibil doar pentru organizator, în vederea mutării la etaj, atașării numelui în final etc.) 5. Textele (și implicit autorii lor) nu sunt vizibile după postare. Se va putea observa, totuși, avansul contorului de texte înscrise pentru concurs. Dacă aveți dubii privind completarea acțiunii de postare, puteți întreba în spațiul destinat comentariilor. Încercați să nu abuzați. Dacă aveți dubii privind completarea tranzacției de postare, puteți trimite textul din nou. Dublurile vor fi eliminate și acțiunea nu va fi considerată ca o abatere de la regulament. Totuși, dacă în mod întâmplător, un concurent se vădește ca participant la concurs, faptul nu va fi considerat ca o încălcare a acestui regulament. E bine să vă logați chiar înainte de momentul trimiterii textului pentru concurs. În mod excepțional, dacă o poezie este introdusă greșit (la Comentarii sau altundeva) și devine vizibilă cu autor cu tot, ea poate fi înlocuită cu o alta, TOTAL DIFERITÃ (astfel ca să nu permită în nici un fel identificarea autorului ei), respectând fereastra de timp alocată prin acest regulament. Această prevedere nu va fi abuzată prin trimiterea de modificări la poezia deja postată. Ce s-a trimis unde trebuie, prima dată, rămâne bun trimis. 6. Postarea se va face în zilele de 16-18 noiembrie 2009, încheindu-se la ora 24 a zilei de 18 noiembrie 7. După terminarea perioadei de postare, organizatorul va muta textele la etaj, sub acest anunț, fără numele autorilor, expunându-le juriului, spre notare. Autorul care constată o eroare la transpunerea textului său o poate semnala printr-un mail pe adresa eugenia.reiter@agonia.net. Important: orice eroare privind textele afișate după încheierea perioadei de postare va fi semnalată pe adresa mai sus menționată, nicidecum în spațiul destinat comentariilor (pentru a evita divulgarea identității) 8. Poeziile înscrise în concurs vor fi notate de un juriu format din 5 persoane, cu note între 4 și 10 (vezi mai jos componența juriului) cu eventuale fracțiuni zecimale (de ex.: 8,5, 8,7, dar nu 8,75). Perioada de notare este 19-21 noiembrie. La acest concurs, notarea nu este deschisă publicului. Notarea se va face în forma : Număr text - Notă. Ordinea textelor va fi cea afișată la etaj. 9. La calcularea punctajului fiecărui concurent, organizatorul va lua în considerație toate notele acordate de membrii juriului. Notele acordate nu vor fi făcute publice la încheierea concursului. 10. Numai după terminarea votării, adică după ora 24 a zilei de 21 noiembrie, pot fi postate comentarii privind poeziile înscrise în concurs (în căsuța de comentarii): mi-a plăcut poezia aceea, critică la text, etc. Cei care nu vor respecta această prevedere, comentând oricând înainte de terminarea notării, riscă sancțiuni, iar în cazul în care sunt concurenți, eliminarea din concurs. 11. Clasamentul poeziilor/concurenților, în ordinea descrescătoare a punctajului total obținut de fiecare text (de fapt, clasamentul autorilor), va fi afișat în cursul zilei de 22 noiembrie, moment în care numele concurenților vor fi atașate textelor din concurs. Autorul clasat pe primul loc va primi trofeul: "Marele Premiu de Poezie Agonia 2009" Nu se vor acorda alte premii. Organizator: Eugenia Reiter Juriul concursului: Vasile Munteanu Mădălina Nica Emilian Valeriu Pal Paul Bogdan Adrian Suciu Succes! ... și trofeul  Clasamentul 1. am slăbit maria – Leonard Ancuța – 8,2 iubirea se împuținează în fiecare zi și am ajuns s-o duc rău nu mai am serviciu nu mai am casă sînt mai ușor cu cîteva nume de oameni de străzi ne subțiem maria suntem mai firavi decît turnurile gemene în fața unui atac terorist lumea simte asta bărbații intră în tine vor să lupte cu mine cu cine să lupte maria cînd sînt doar un cui pus piedică inimii femeile-mi simt slăbiciunea întind mîinile încearcă să-mi pună nacelă dar cum să mai pot zbura cum aș putea să mă înalț fără tine nu știe nimeni cum se sărută de-adevăratelea să-mi sufle aer cald în plămîni am pierdut toate viețile pe care mi le doream dragostea e un stol imens de corbi înfometați peste un cîmp de bătălie fiecare trup o parte din povestea noastră s-a adunat toată iarna pe-aici e ca la waterloo cînd carnea se împuținează dragostea moare de frig și pierd puțin cîte puțin din iubire încă un nume al tău și încă unul mai am un singur sărut maria îl păstrez cînd o fi să pună pămîntul deja mi-e ușor sînt o insulă plutitoare am oasele tot mai moi mai aerate cum e ciocolata aia albă cu bule mi-e teamă c-am să pier cu totul maria că am să rămîn fără mîini fără gură fără un piept la care să te strîng o fotografie din care să arzi bucățele ori de cîte ori ți-e frig sau te simți slabă *** 2. câinele andaluz – Liviu Ofileanu – 7,9 a. elementele naturii, prozaice așa cum le știm, vor rămâne din păcate la fel cum le știm; ceea ce fără voia noastră capătă un alt relief e timpul spart între măsele, străzile orașului care călătorește prin sinapse. ca și până astăzi, Lumea va gravita cuminte în jurul catedralei, va trimite alt câine în spațiu. „nimic nou subt soare” - din aziluri, nebunii vindecați de realitate își vor alege alt mareșal. ai prilejul să taci din gură. sau povara vorbirii. posteritatea te va descoperi la timp, un pui de dali infatuat ca o codană prinsă iubindu-și mopsul pe scaunul electric. b. să iei ceva pe tine fiindcă e foarte frig, își zice lulu. știi, gerul are un C al său, anume tremurul înlătură râvnitele halucinații, declanșează seismul interior pe cea mai apropiată falie. dar nici așa nu se scutură îndeajuns asistența, e nevoie de o crimă perfectă pe scara A4. poate un om cu o grenadă în gură, o magdalenă dornică de șocuri. îți trebuie un public american - nu înghite orice și moare subit de plictiseală. c. aiurind-meditând, lulu simte stomacul lipit de spate. s-a uitat la un documentar cu auschwitz, observase cum nevinovata mustață a lui charlie chaplin o poartă hitler. dar acum a luat banii pe șomaj… o dată pe lună. în seara asta va mânca bine – o dată pe lună. pulpa de pui îl exportă direct pe canapea. carnea e grea, la propriu și figurat, dar pe farfurie nu rămâne nimic. s-a extenuat înfulecând. ziua moare, i se încolăcește în jurul gâtului ca o viperă albă. și a fost o zi nasoală - își căutase altă cameră cu chirie, cu alți stăpâni, alte mutre și mofturi. în plus nu mâncase nimic. acum recuperează: adaugă mulți cartofi tăiați oval cu muchii ascuțite precum simbolurile gotice, cartofi prăjiți în uleiul Duhului Sfânt, stop. vrea să facă mai multe lucruri deodată – poezie și roman, așa cum sunt ofertele din magazinele universale: „creion cu ascuțitoare” la prețul de numai - bare de cod. d. seara, umblă singur prin baruri are un carnet și notează toate mutrele: cerșetori, bărmănițe, gesturi și fapte infime. desigur, nelipsitul nebun al satului. dar asta nu e tot. fără să-l vadă cineva, se mai duce cu gândul în spatele gării de nord, la ucraineanca liuba, liuba iubește ieftin dar nu vrea să o săruți pe gură. El se mulțumește să îi preseze umărul stâng cu buze de mort. dar asta a fost acum câțiva ani. deh, s-a prostit… adică am o vârstă. revista cu sexy-CD, gonflabila nu-mi pot ține prea multă vreme de nevastă. mă fac impresar, trebuie să impresionez o femeie, să rup gura strâmbă a târgului. în fine, știe tot cartierul că totul îi iese penibil. și aici, El sublinie cuvântul, pentru că îi apăru într-o lumină aparte: penibil e ceva nașpa, care se antrenează pe pielea lui, un fel de execuție abilă, ochi de lebădar. e. chiar aseară a făcut-o lată: s-a certat cu factorul poștal pentru o chitanță pierdută, apoi pentru scrisoarea care nu mai sosea. Lulu crede că licheaua o citește acasă și se amuză. fierbe de furie. toată lumea vorbește că e îndrăgostit. de cine, numai El nu a aflat. acum, după miezul nopții trebuie să o scrie chiar El. o să-mi țină isonul muzica tristă din „ederlezi”. are ceva dramatic, chitara, explozia de sunete mă fac să plâng, dracu’ știe de ce. afară e un ger uscat cu pietre peripatetice. n-are calorifer și, cum fumează, simte că aerul e la fel de prețios ca și focul; deschide fereastra și o închide imediat: mi-e silă, toate perdelele put a călugăriță. f. începu cu mișcări arcuite: urările de salut, starea impetuoasă a vremii. "impetuoasă" e nepotrivit dar nu corectează, pe negândite o emoție calmă învălui atmosfera, un val de căldură îi desface fermoarul la blugi. simte cum vibrează locul situat acolo, cum i se luminează fața și scrisul căpătă o exuberanță fără motiv… plana pe amintiri și fraze neoromantice iar abundența elementelor care țin de cadrul psihic sufletul visul viața și moartea întrețineau o simplitate previzibilă și virilă, un text enorm și dezlânat. acum o ține la curent cu absolutul singurătății „usturătoare”, cum a mers pe jos până la aeroport numai ca să vadă de unde va decola avionul ei. face o trimitere la obișnuințe - cina în doi, plimbarea de seară ( destul de periculoasă ) pe lac. înșiră în diminutive obiectele care alcătuiau prezența ei în lumea lui închisă ca un cerc, magie prin care El iese înafara timpului: ( obiecte ) oglinjoară, pieptănuț, forfecuță; ( fizic ) obrăjori, mânuțe, sânuț, puțică… îi scrie că El lucrează la o fabrică de rame pentru ochelari, cum face niște lentile mari care nu încap în chenar, și cum ăia l-au dat afară de a dormit pe un câmp cu grâu crescut până la genunchi - o noapte de vară, cu cerul plin de schije galbene. sau cum visează încă, precum quijote la dulcineea lui obeză și proastă, că doarme cu obrazul pe sânul ei drept care-i puțin mai mic decât celălalt. ori, că i s-a umflat – dar asta nu o scrie fiindcă mi-e rușine. punctul G. acum se ridică și plimbându-se în camera de 2 pe 2 a căminului, rotindu-se pe câte un picior și apăsând podeaua ca și cum dansul lui enigmatic și sincopat ar pune frazelor cenzura tipică lungimii unui vers, citii, în sfârșit, cu voce tare scrisoarea pe care nu a primit-o niciodată: Ea, nicoleta, îi transmite ca de obicei multă sănătate și fericire amănuntul principal că îl așteaptă îmbrăcată în batistă; că e singură acolo în lume și foarte tristă… iar El, își netezește locul situat acolo, închide scrisoarea cu ochii de chinez și în timp ce somnul îi leagănă căpățâna, îmi paralizează mâinile, frazele încep să se scurgă gelatinos, de pe hârtie pe covor. *** 3. Calea Lactee e casa mea - Tincuța Horonceanu Bernevic – 7,7 Calea Lactee e un loc din care privesc cerul mărul de la drum pădurea eu pot oricând să ajung până acolo nimeni nu mă întreabă unde plec de acasă cât timp pielea mea are un tatuaj cu o iguană am dormit într-o frunză de măr trei luni toamna m-a găsit acolo și nu mi-a spus nimic în liniștea satului nimeni nu spune nimic picurii de lapte se împrăștie dimineața pe drum dacă nu-i linge nicio pisică se transformă în stele de asta la bunicul cerul era plin mai multe ca la oraș și mai aurii bunicul îmi spunea că erau suflete care dormeau n-am înțeles limba pe care-o vorbea decât mult mai târziu Calea Lactee e casa mea dintotdeauna acolo mi-am lăsat dinții de lapte, câteva lacrimi șterse pe furiș și două trei bătăi de inimă mai aparte ca un scârțâit de ușă medicul spune că nu-i nicio problemă aș vrea uneori s-o împart poate copiilor de la bloc, vrăbiilor câteva stele să le țină de urât sau ție, mai ales ție atunci când mi-am tăiat degetul cu o seceră și știam cât te doare ți-am dat o cariocă să nu-i spui mamei că inima îmi bătea în palmă lumea era mică ca un glob de cristal din care țâșneau bule nimeni nu voia să citească în el viitorul e atâta liniște în podul bunicului ca într-un fagure de miere din care fug amintiri ca niște albine uriașe spre tâmpla lipită de aura somnoroasă a sfântului. *** 4. O bulă imensă de apă – Laurențiu Ion – 7,5 mă-nvârt în jurul ploii, dar ploaia nu mă primește înăuntru. Se tăvălește în lumina farurilor. aștept să treacă mașinile și mă îngrămădesc. O bulă imensă de apă mă ridică deasupra tuturor. în fața cinematografului stă un câine ce crește odată cu ploaia. Până dimineață, îl voi călări prin oraș, înjurând toți oamenii. Pentru o vreme, puncte Fudds pornesc în cerc, îmi e teamă și mă retrag. noaptea e transparent de vie. În transa ei seamănă uneori cu un far îngropat în mare. mă gândesc mereu cum aș urmări câteva păsări ridicându-se din copacii străzii, trecând peste mitropolie și-apoi rămânând undeva, pe acoperișul vreunui bloc, singure. Ar fi un fel de circuitul vieții în natură. sau îmi imaginez niște veverițe ce dansează vals sub un cearșaf, atât de pline de elan, încât s-ar putea înălța oricând la ramura ce intră pe fereastră. De pildă, gândesc cu voce tare ca un gen de program ce transmite vremea prin radio, însă de cele mai multe ori, sunt sigur că nu mă ascultă nimeni. de pe blocurile de alături, toate coloanele de lumină cad fierbinți. strălucesc pentru câteva momente și-apoi dispar. Sute de furnici se târăsc afară dintr-un arbore. se vor îneca, cel mai probabil, sau o bulă imensă de apă le va ridica deasupra tuturor. *** 5. despre poem – Ioan Jorz – 7,4 (lui marcel moreau) I. învățând că "nu-i poți face nopții un copil" te redescoperi și te cutremuri îți repudiezi sentențiozitatea plutind în ceața incertitudinii ca printr-un arpacaș - nefiert îndeajuns același gri-crud ontologic din care încerci să te extragi cu toate degetele(smulgându-ți unghiile) purificate de alcoolurile metafizice adâncindu-te-n mocirla existențialistă până din tine nu mai rămâne decât ceea ce nu mai este de rămas adică "nu-i poți face nopții un copil" dar de ce n-ar merita să încerci?! răzgândirea sinelui capătă gust de înfrângere și o ușoară zguduire a firii îți induce un (pre)sentiment de rătăcire prin tine însuți fără posibilitatea de ieșire de extindere clipa pândește mută orice ezitare sub semnul lui cronos ți se apleacă colțurile gurii/buzelor într-un rictus rău prevestitor tu rătăcind înconjurul aceluiași tu eșuând într-o încercare de refacere a eu-lui inițial încremenind încă înaintea începerii gestului de exod în interiorul unui contur ontologic pe care ți-l schițează frica speranța de a nu fi muritor remușcarea de a fi?! marcel moreau! te destrami în interiorul alterității până când din tine chiar nu mai rămâne nimic nici măcar sentimentul fricii încălzindu-ți viscerele ca o supă a săracilor cu ce te răscumperi? cu ce? rămâne doar întrebarea plutind ca un bănuț de grăsime în "supa primordială" tu și tu - ratând dedublarea sinuciderea alfa și omega nimic nu are finalitate în preajma sa ființa nu începe și nu se sfârșește ci doar printr-un spasm metafizic se răzgândește și nu se mai ia în serios! II. poemul îți eliberează subconștientul dacă un bărbier ar bărbieri numai pe acei care nu se bărbieresc singuri s-ar duce la alt bărbier care ar bărbieri pe toți acei care nu se bărbieresc singuri... prizonieri în interiorul paradoxului al clepsidrei cuprinzând toate saharele din noi mundane și extramundane și ca și cum n-ar fi de-ajuns toate acestea vântul răspândindu-ne semințe neconștientizând - deh scurtul răstimp starea de a fi semință-plantă-fruct-semință doar printr-o memorie colectivă parcimonioasă dar când au fost parcele darnice poemul este tânguire orfică încremenind până la uitarea/renunțarea la sine în inutilitatea gestului de-al scrie dacă n-ar exista memoria colectivă/genetică zbatere de cutremurare de scuturare la întrebarea: cine scrie poemul? poezia îl scrie măi tâmpitule! III. așadar renunți din vocație din vocația de a fi muritor nu remușcarea de a fi muritor și la întrebarea: cine scrie poemul? răspunzi cuminte - doar ți-ai făcut "temele" poezia! greșit! bagă zece flotări! da' să se-audă paftaua poemul se scrie singur se masturbează intelectual care va să zică?! IV. poemul se scrie singur... "pui de întuneric" greșit! mai bagă zece flotări! cum să se scrie singur! el este! pur și simplu măi tâmpitule! lațul! V. peste tot gratii porumbelul zdrelindu-și tâmpla în zăbreaua danturii îți ții mâna chircită adunată sub braț dar gândul? împuindu-se cu alte gânduri? cuvântul scris ăsta da blestem! cireașă putredă la ureche amintindu-ți de o copilărie fără prea multe întrebări și acelea simple: de ce nu ninge? unde sunt zăpezile de altădată? redevii arici încremenești(mineral) arici singura certitudine: cuvântul încercând să dea sens existenței sens sau semnificație?! oricum consistență și curgere încremenirea între gratiile poemului te neliniștește și neliniștea dă consistență clipei nu știai?! nici eu! peste tot gratii de epidermă în interiorul acestora doar lacrimile curgerea este plângere/deplângere cu care poate ne-am obișnui dacă n-ar fi neliniștea neliniștea cuvântului închegarea gândului în cuvânt gândirea acestuia și totul devine simplu și complicat peste tot gratii cine pe cine privește? cine pe cine hrănește? îți sufleci carnea de pe suflet și sufletul de pe carne ne-mai-întâmplându-ți-se să adormi VI. neliniști și iar neliniști adăugându-se altor neliniști încât spasmul mineral născând statuia devine opțiune estetică o încremenire ca orice acțiune care are finalitate estetica staticului absolut un vis visat de dumnezeul-cuvânt: "pe mine mie redă-mă..." ideea de a nu mă părăsi pe mine însumi nicicând... ca și cum nimic nu ar trebui să înceapă și nimic nu ar trebui să se sfârșească! supremă resemnare și am pune punct dacă învățând că "nu-i poți face nopții un copil" nu te-ai întreba de ce n-ar merita să încerci? transcendentul este suma întrebărilor neexprimate anularea ne-intenționalitatea golul după noi nu mai putem pune nici un semn de punctuație nimic... în afară de noi! *** 6. singur în mine – Ștefan Ciobanu – 7,3 nu știam că îmi este frică de moarte această contrabandistă de suflete până când am urcat în autobuzul acela era frig mirosea a drum lung ici-colo pe scaune stăteau niște paltoane de parcă toți oamenii ar fi plecat să își cumpere țigări când te-am văzut ceva mai în față venele au început atunci să-mi composteze cu sete sângele mă apropiam de tine ca o râmă eram cu totul o inimă mare bătând lăsând în urmă o dâră de sânge groasă cât două degete când am ajuns în spatele tău te-am atins pe umăr te-ai întors încet o dată și încă o dată și încă o dată ca într-un slow motion infinit atunci mi-am dat seama că de fapt murisem din cine știe ce motiv banda moebius a neuronilor mei se agățase de amintirea aceea curând simțeam că avea să cadă noaptea ca un bloc de ciment din ciocul unei macarale * am coborât din autobuz te vedeam de afară cum încă mai întorceai capul în gol m-am împiedicat de un mort era să cad cu nasul în asfalt mortul plângea m-am oprit lângă el mă simțeam ca un copil la un geam admirând o ninsoare i-am zis /de ce plângi nu te mai doare nimic probabil ți s-a pus deja atropină în creier nu mai știi nimic de ce plângi/ m-am apucat să îl scutur și tot pământul se scutura odată cu el i-am întins umbra pe tot corpul cu mâna mea transformată în cuțit i-am pus o pisică pe piept i-am zis /pune aici ce ai tu mai bun este o cutie de calitate/ dar mortul plângea în continuare * frigul îmi dădea târcoale ca o haită de lupi tu luasei locul aortei mele părinții mei îmi deveniseră mâini piciorul drept era o amintire dragă mie pe care o simțeam doar așa ca pe o febră ca pe o amorțeală piciorul stâng era sigur înmormântarea bunicii curgeau lacrimi din genunchi gâtul era primul câine pe care l-am mângâiat buzele erau ale unui mare filosof pe care l-am iubit urechile erau lungi cum le văzusem la o statuie de-a lui buddha aveam ochii din prima mea zi de școală ghiozdanul era plin cu toate caietele cărțile pachetele cu mâncare pe care le-am cărat în toți acei ani se respira lîngă mine se sforăia se mișca ceva lângă mine mă uitam în dreapta dar nu îl vedeam pe tata cum dormea lângă mine * lumina lunii curgea și din țâșnitoarea la care m-am oprit aveam poftă de scris îmi venise așa ca o avalanșă dădeam de pixuri peste tot dar când le atingeam se făceau ba păsări ba șervețele ba se rostogoleau în gurile de canal sau nu se putea scrie cu ele erau învelite în tifon le pierdeam dispăreau pur și simplu mi-am zis că voi ține minte versurile cum te țineam pe tine cum țineam minte că după fiecare sărut ne rămânea câte un don quijote în gură că ne zumzăiau ochii ca niște frigidere pe străzi soarele megea pe niște raze imense în loc de pantofi avea în picioare mașini oameni păsări frunze adormeam deseori pe prispa trupurilor aveam inimi și pe partea dreaptă uitam să rupem foaia din calendar cu miile de ani să schimbăm melodia la telefon erau și zile când în casă dădeam peste întuneric îl salutam ne strecuram pe lângă el îl sfârtecam cu un bec de 75 umpleam coșul cu pliante de la mormoni și iehoviști umbrele noastre pe pereți aveau o viață separată când noi mâncam ele se sărutau când făceam dragoste se uitau la noi când dormeam făceau ce făceam noi în vise când tăceam ele vorbeau vorbeau tare de se crăpau pereții după cum am văzut în hol într-o bună zi crăpăturile acelea de am zis că semănau leit cu liniile tale din palmă pofta de scris scheuna în mine zgâria pe dinăuntru iar amintirile se făceau ghemotoace se rostogoleau printre frunzele ce ieșeau din mașina mare de tocat ce stătea pe blocul din fața mea * totul în jur a început să se transforme în îngeri apăreau îngeri cu aripi în formă de mașini îngeri cu gâturi lungi ca ale unor sticle de vin câte patru cinci îngeri crescuți pe un singur trup un îngerul cu cheile înșirate la gât ca dinții lui rahan avea un bec înșurubat în ceafă /de aici lumină în care respiră ca un cosmonaut/ am spus mi-ar fi plăcut să îi văd un peștișor ieșindu-i din nas sau înconjurându-i gâtul atunci niște pelicani cu forcepsuri în loc de pliscuri au început să îmi scoată inima pe nas ca pe polipi prietenii mei caninii s-au înmulțit erau ca niște piscuri din vârful cărora urla furia sub cruce m-am așezat cu toate durerile la o masă rotundă am mâncat și prescuri am băut din pahare fără picior doar un mesean cu o pălărie era mai vioi avea ochi simpli dintr-o bucată mișcări de rufe în vânt din când în când eram singuri doar noi doi eu și cu tine atunci totul devenea alb negru te priveam cu dragoste cu multă dragoste până ce ai început să arzi ca o peliculă de film părea că râzi demonic că te strâmbi că urli dar a venit mirosul pe cai mari mirosul de ars dispăruse tot rămânând eu și moartea cum spuneam îmi este frică de ea sunt aici cine știe dacă și trupul din când în când întunericul este biciuit de o venă de lumină care se ramifică nu știu când întorc capul sau când stau în picioare dacă merg nu simt pielea degetele cu toate astea aceste cuvinte simt că se scriu cumva în jur se aud cum din râme țipă niște regi îmi este frică și nu știu dacă frica mea nu este țipăt pentru ceilalți *** 7. A – Hose Pablo – 7,3 îmi petrec timpul contemplând cum cărnurile bătrâne și scârboase intră în posesia cărnurilor moi cum boșorogii cuprind studentele durdulii și apetisante toate astea mă fac să mă urăsc și să fiu invidios în dragoste nu există spații goale în ură se concentrează toată sinceritatea acum când văd toate astea încep să-mi lipsească gesturile tale calculate și elitiste - între timp orgoliul meu călătorește prin iad - - mâna mea posomorâtă caută ochiul plâns – nici nu știu cum să-ți spun că mi-i dor te urăsc – te-aș purta în brațe din cauza asta lipit de soba rece mă las agresat și mistuit de amintiri: am băut ceai de romaniță ai băut ceai de romaniță alături de mine – erai chiar în fața mea frigiderul hodorăgea în scopul de a ne comunica ceva esențial țineam în mâinele noastre două căni metalice din care pelerinii au băut cândva izvar imaginea noastră stocată într-o bucătărie am fi putut să ne-o tragem în loc să cuprindem cănile călduțe în loc să ținem coatele pe masă am fi putut striga unul la altul și bale ar fi putut țâșni din gurile noastre care totuși – în loc de asta stăteau întredeschise și inofensive .............................. tot ce am făcut noi e să stăm .............................. și să bem ceai de romaniță de după geam se izbea sângele fierbinte dorind parcă să răzbată la noi după geam omenirea își trăia apocalipsa promisă ------------- te-am întrebat totuși dacă ți-am pus suficient zahăr și dacă ai vrea să ieșim la o plimbare – după *** 8. toate mâinile – Carol Daniel – 7,2 (breaking news la cronica unei căderi spontane) starea vremii în următoarele două zile va fi ca o plimbare vioaie numai bună pentru a scoate câteva vorbe din palmierul de rafie iar acum vă reținem atenția cu o știre din ultimii cinzeci de ani singura persoană ce semăna izbitor cu o frunză de acum o mie cinci sute unsprezece ani a căzut din greșeală de pe marginea unei căni albe inscripționate intenționat cu verde cei apropiați au recunoscut din întâmplare cele două sute de mâini ale frunzei în timp ce urmărea toate mâinile pur și simplu își freca mâinile cu aerul înțepenit înfricoșător urmărise apoi căderea spontană a soarelui într-o neverosimilă stare de plictiseală locuitorii mâinilor vor scuipa păsări și pești spre mirarea unor geologi neidentificați el ațipise cu mâinile frumos așezate după o scurtă pauză revenim cu amănunte momentan toate mâinile se strâng calde rămân înțepenite ca niște piramide în jurul unui faraon coclit de vreme o veșnicie minunată să aveți *** 9. Fantasy for violin and orchestra – Dorin Cozan – 7,1 părul tău, întins pe scândura goală mă caută noaptea adormit ca un fluviu sub crengi înflorite de portocal el se caută pe sine înaintea tălpilor mele coboară, suflete al meu, în această apă fără sfârșit ca un coș de nuiele cu pruncul ascuns înăuntru și dacă mi se închid ochii și nu te mai aud ai să ții tu aprins focul acesta ? va lovi în ferestre și arcurile lor ca zahărul se vor topi ochii tăi vor vedea toate acestea? urechile tale vor auzi murmurul îngerilor treziți împotrivă, din zid? voi dormi, voi dormi ani. tu să fii acolo, să nu dormi pentru mine să arunci în foc câte o bucată de brad, să sufli în jar cu mâna pe sâni ah, tulbure-mi este mintea și picioarele ca plumbul topit vino, să bem, să-ți miros gâtul binecuvântat cu vin închin pentru tine, stăpână, acest sânge prelins și cumplit mă apropii de tine și tac. dormi ca un prunc ascuns într-un coș de nuiele. arunc încă un lemn peste jarul mocnit privesc în ferestre și gândesc la viața reală întru umbra ta, lângă umbra-mi ridic acest ultim pahar peste care ninge cu flori albe, de portocal *** 10. povesteau, cândva, niște culegători de mere – George Pașa – 7,1 (păsările există dinaintea căderii. omul privește la ele până mărul îi cade între dinți. după ce îi savurează gustul, așteaptă o nouă erezie să-i iasă pe gură ca un porumbel.) cineva a tras un foc în aer. vreun împușcă-n lună. nimic nu cade din cer. nici o pasăre n-a fost deranjată. unghiul de înclinare al ierbii se luptă cu înclinația parașutei căzute-ntr-o rână. și-astfel, se poate spune că zborul este obișnuință ce tinde să devină o dreaptă. newton știa că mărul se întâmplase. mai căzuse. la începuturi. odată cu el, și căzuții devoratori. devorați de ispită. hopa! s-au terminat toate merele. o să vină porumbelul cu un strop de apă în cioc. stropul va cădea peste sâmburi. *** 11. ziua în care m-am gândit la tine - Blesneag Ștefan Ionuț – 7 ***8:30*** trăiam într-un fel de tăcere unde ideile pluteau ca iceberg-uri de catifea pe cumuluși din păpădii albastre pereții creșteau mâini lungi gumilastice cineva le lua pe toate, lega încheieturile și astfel se juca țară țară vrem ostași împrejurul nostru eu fugeam în lume mă încărcam de pământul ud, de animalele oceanului, adânc rumegătoare, arca mi-o așezam pe muntele tău cum uneori delfinii să moară enorm pe plajă chiar și acum suntem adam și eva pe acoperișul unde se încurcă vița sălbatică avem nostalgia pumnilor plini, a boabelor ce plouă dintre degete peste străzi și oameni, ca niște confetti vineții, încă mai stăm la masă cu mâinile adormite pe fructe cinăm din cotoare de măr amăgim tristețea cu ferestre de toamnă ***9:00*** ce-ar fi oare dacă așa, fără motiv, ar cădea o cometă peste noi încâlcindu-ni-se-n plete? ne-am îmbrățișa în continuare sau pur și simplu cu mâini îndemânatice i-ai desface panglicile de gheață să vezi ce-i înăuntru apoi ai fugi în lume fericită și ai vesti că ai primit din cer inel de logodnă apocaliptic? ***10.35*** ne-am hotărât atunci să evoluăm amândoi cili în cili, tentacul în tentacul și apoi mână în mână ținându-ne strâns astfel încât niciunul să nu ajungă celenterată înaintea altuia și să ne pierdem prin cine știe ce regnuri, să ne găsim după aia unul cefalopod și altul primată. hotărâsem deci să ne prindem de orice coloană ni s-ar ivi în cale, fie ea și vertebrală dacă nu corintică cum ne-ar fi plăcut să avem ca să fim mai antici și am urcat pe ea: tu ai pus o gheară de oposum, eu un cioc de vrabie, tu o copită de vacă, eu o unghie de maimuță, făceam specii mixte între noi, hibridizate, și zburau anexele cornoase de-atâta patimă: pene se-nfoiau și solzii reci depozitau nopțile în acel corn al abundenței decupat dintr-o cornută solitară, și la un moment dat, țin minte, scuipasem luna din marsupii o lăsam să se nască pe pietre în afara noastră. dar acum vrei să-mi spui că acești ochi ai tăi neadaptați la întuneric și aceste brațe care mă strâng imperfect sunt tot ce am putut mai bine? ***10.50*** aveam nevoie să ies pe străzi să mă lovesc de oameni ca o rază laser între oglinzi, să găsesc o geometrie oarecare în forma străzilor sângerând mașini parade militare ambulanțe chestii de-astea inutile dar vii știi vii ca niște ațe care mișcă marionete ia taci mi-a zis, azi rămâi cu mine, azi ne ghicim în cafea unul altuia somnul visarea, azi nu se mișcă nimeni din cearșafuri. a luat un disc vechi atunci, l-a zgâriat undeva între minutul 4 și 6 și l-a pus să ne cânte viața, pulsu-i repetabil, metempsihoza sângelui curs undeva între minutul 4 și 6. “Summertime and the livin` is easy” insista cineva dincolo de morți sau minute. ***12.00*** nu știu de ce iei fiecare zi, o pliezi la amiază o lovești cu pumnii tăi mici, pe margini, să ia forma dorită și albă, apoi o pui să plutească ca o corabie de hârtie pe o apă din cada eternității. eu te priveam mâinile tale ude zbârceau hârtia, amestecau cuvintele ziarului, eram din ce în ce mai confuz și mă loveam de marginea căzii ca de Indiile Occidentale. ***13.20*** viața dădea disperată din mâini, jucam mima și știi că eu niciodată nu ma prind la jocul ăsta, o vedeam cum se chinuia acolo strălucind sub neoane. parcă înota sau își lua zborul. te îneci nu? nu, trei litere. nu-i chiar așa ușor, îmi zic, nu-s trei litere pe care le folosești în fiecare zi. viața desena atunci o chestie lungă ceva gen timpul sau părul ei lung când și-l ondula printre lucruri. două cercuri mari, probabil infinitul sau o bicicletă sau cineva pedalând pe infinit ca pe o bicicletă sau doi ochi mari holbați sau sânii ei mari la care se holbau doi ochi mari holbați sau nimic din toate astea. trei litere, fir-le-ar alfabetul să le fie, am început să enumăr tot ce-mi venea în minte mi-am golit amintirile, mi-am secat inspirația, nu se potrivea nimic. clar, mi-am zis atunci, viața vorbește limbi străine. ***15.00*** spălatul pe dinți e ritualul zâmbirii către moarte constați în fiecare zi chipul acela îmbătrânind pe oglinzi, dinții căzuți din ce în ce mai adânc în chiuvetă ei recompun acolo jos o gură și sorb apa sterilizată a robinetelor. ***17.15*** tastam amândoi de o parte și de alta a rețelei emoțiile se osmozau rapid între noi cu viteza câtorva mb/s înroșind furioase fibrele optice șerpuiau în cabluri intrau în pereți rupeau modem-urile treceau din calculator în calculator din IP în IP ca păsărelele pe fire electrice prin oraș prin LAN-uri wireless plutindu-și abstractele unde sau orice altă formă ar fi găsit în lumea asta binară în care 1 și 0 se căutau unul pe altul să se pătrundă să se fecundeze să curgă spre o cifră unică finală și să-ți toarne ție informațiile pe ecran. cursorul își mișcă zăpada de pixeli timizi îți cuprinde visător textul în italice pulsânde trase-ntr-o parte melancolice îngenuncheate spre icoane emoticoane emoții și-atunci “trimite-mi o poză” mi-ai zis. ***17.55*** te privesc printr-o sticlă cu apă minerală suflete verzui carbogazoase strâng imaginea ta ca în niște rame rotunde o ridică medalion spre cer o ridică spre capacul de plastic cu mesaje necâștigătoare o lustruiesc de etichetă și de codul de bare vertical. tu zâmbești dincolo de cascadele inverse desfăcută pe cioburi de pixelii apei clari, râsul tău foșnește câte o pereche de zaruri transmigrându-și cadența din glob în glob precum o maică ar trece umbroasă prin vitralii spălate de culoare și dispari. te privesc prin sticla ajunsă la țărmul ultimului naufragiat. ***19.00*** soarele se îndreaptă din spate se apasă pe dealuri încins ca-ntr-o scrumieră și cerul fumează. fulgerele se sting noaptea în lacuri, parcă sorb, și din trunchiuri de sălcii pământul fumează. Dumnezeule, de asta te-ai apucat de fumat? am întrebat în unul din psalmi. exact, peer pressure, răspunde El cu blazarea unui deus otiosus adolescent. ***20.30*** mai știi nu? stăteam în iarbă cu ochii învinețiți de gol, ni-i spălam într-o nebuloasă ca-ntr-un vas de chiuvetă ții minte că orion era acolo mereu un îngeraș punctat frumos la patru ace noi îl uneam cu degetul visat în stele și asta se numea că-l învingem că-i dăm formă și piele și eu îți spuneam că tu ești artemis, că îți lipsesc sandalele și ai fi putut insista mai mult pe partea cu fecioria, dar în rest ești artemis leită și o să te înalți, o să te duci dracului, o să mă lași acolo cu brațul sub cap o să te înalți iar orion zâmbea rănitul ca pe o cruce nedesenată încă de mâinile noastre nepricepute, corigente la desen, dar zâmbea spre noi cu rigel pivotând în gleznă și betelgeuse cicatrizat la subsuoară și nu știu de ce eu începeam dintr-o dată să arăt ca din puncte nimic nu mă mai lega, eram mai trist ca niciodată, ca o constelație pe pământ, fără betelgeuse și rigel, cu piroane normale, bineînțeles. ***21.15*** mă fotografiez cu sălbăticie ca și cum mi-aș recolta sânge. mă supun la cele mai chinutoare blitzuri, la focalizare internă externă îmi las chipul prin casă pe bucăți de hârtie sau scris în pixeli în 1 în 0 în 1 și în alte aberații numerice abia acolo trăiesc între obiectiv și pelicula fină subțire subconștientă aproape pe care-și rulează viața umbroase negative. imaginea este esența lumii, este memoria artificială a lucrurilor de pus în albume, tu pleacă, eu între timp mă fotografiez cu subtilitatea cu care ucigașii și-ar uita amprentele reci pe o ușă de sticlă și asta este unica mea amintire despre mine. ***23.40*** ca atunci când descoperi un schelet în dulap, nu-i al vecinului care punea manele sau al mătușii varvara îl iei îl lustruiești, cu gesturi de lawrence olivier plimbi deștele ca pe o claviatură și deodată realizezi ești tu într-o oarecare etapă a vieții te-ai ucis anume te-ai pus la păstrare ca să lași loc celui ce ieșea din tine strigând să fie eu. atunci respiri ușurat puțin melancolic ca în fața unei fotografii sepia: o casă, un tractor, bunicul făcând cu mâna, zimții albi înțeapă mâinile pe margini, și atunci pui scheletul la loc printre costume cu speranța c-o să-l mai îmbraci vreodată moda revine sau ceva de genul. ***00.00*** așa și tu ai plecat în felul tău absența ta îmi umple singurătatea. *** 12. Pe mine nu m-a iubit nici o femeie – Florian Stoian Silișteanu – 7 Pe mine nu m-a iubit nici o femeie În țara de unde vin nu mai sunt biserici - a venit o iarnă de dincolo și a nins cruci A nins mult Câinii urlau altfel iar lanțurile rupte erau singura urmă că omătul ar fi fost alb... atât de alb Pe mine... nu m-a iubit nici o femeie Am amintiri Când eram copil aruncam cu pietre spre cer Odată cred că l-am atins și mai cred că l-a durut atât de mult încât de câte ori mă gândesc la maica mea... plouă Pe mine nu m-a iubit nici o femeie Când eram mai tânăr am furat chibritul tăcerii Am fost aruncat în temnița unui gutui De atunci când vine toamna așa spre seară copiii de prin vecini vin și se ascund în scorbura acestei distanțe - ...cine nu e gata l-am luat cu lopata Nu Pe mine nu m-a iubit nici o femeie Atunci când merg pe drum nu plec singur Îmi iau și inima cu mine Zic: Hai mă inimă și tu prin lumea asta... și ea vine... după mine în mine Azi n-a mai vrut Am tras de ea am strigat la ea am luat cu împrumut crivăț am luat bujor am oftat i-am căzut în genunchi I-am promis numele tău dar n-a mai vrut să bată să... a apucat doar să-mi șoptească Pe mine... nu m-a iubit nici o femeie *** 13. Poveste – Ionelia Cristea – 6,9 Exista sentimentul ăsta că nimic nu se va sfârși sentimentul că trăiam cu viteză maximă fiecare undă de viață care ne vibra în tâmple Și el, mereu acolo, cunoștea toate subtilitățile și reperele înțelegând mereu altfel noțiunile mele abstracte având o claritate neobișnuită aproape enervantă trecea cu ușurință de la o extremă la alta devenind melancolic și bizar totodată de fiecare dată când se pronunța cuvântul libertate de fiecare dată când povestea despre copilăria lui nefericită de altfel marcată de un tată alcoolic și o mamă lesbiană o întreagă melodramă din care nu putea ieși decât foarte rar și atunci pentru a se întoarce repede de unde plecase Îl știam din copilărie dar ne reîntâlnisem în București, într-o iarnă, când steluțe multicolore se înecau în mocirla iubirii pentru el fericirea însemna fuga de singurătate munții înzăpeziți, ploile fotonice, vibrația clară și conștientă că aparții mai mult decât ție însuți. "In fond toți suntem singuri", îi spuneam urmărind cum dispare noaptea în pomeții lui Însă ne regăsisem cumva în tremurul fin și obsedant al trupurilor miraculos de transparent în camere întunecate și în galaxiile răpuse instantaneu de o singură clipă de absență Era unitatea noastră primordială vidul nostru existențial. Era un tip onest și sigur cu o demnitate de invidiat unul dintre oamenii pe care îi întâlnești odată în viață îi plăcea Mozart și literatura rusă păstra amărăciunea pârjolită a clipelor în care nu consumase tot aerul de care dispunea foarte puține la număr o cometă plăpândă care continua să suspine indiferent de locul în care ne aflam o dragoste care continua în ciuda amintirilor nefericite ale copilăriei o iubire care se consuma constant sub strălucirea stelelor sub ploaie sub aura palidă a felinarelor indiferent de dramele inerente ale secolului în care trăiam o dragoste proscrisă dincolo de moarte care nu avea să dureze mai mult decât o explozie o zvâcnire muribundă lăsând un spațiu subțire indescifrabil aproape nelocuit *** 14. ruperea în 14 – Victor Potra – 6,9 visez că m-am rătăcit locuri par cunoscute dar nu se leagă nimic, nici pâinea ruptă în două nici rândul la mașina de spălat nici măcar becurile schimbate din an în paști, când se arată întunericul am visat cărări șerpești pe coridoare strâmte sărbătoarea altei zile în care reușim să nu ne atingem, arta războiului de apartament, tu și eu o miză rasială – mai adânciți în adevărul nostru personal mai puri se făcea că muriseră toți greierii pe care trebuia să-i asculți în Apuseni – nesomnul era mai cool decât moartea în care nu credeam din motive pragmatice de lipsă de timp poate că ești frumoasă dar eu nu mai văd poate te iubesc dar am uitat cum se face la stânga din bucătărie în dormitor încerc să-mi aduc aminte ce-mi spuneai ieri… un zumzet monoton și prea mult fum de țigară nu puteam citi de pocnetul strident al râsului tău trist ne-am rătăcit de-a binelea... să nu ceri nimic din ce n-ai dărui dimineața la cafea nici o vorbă bună un zâmbet dar mai ales să nu-mi cer să recunosc că ești în preajmă vie acel copil nu e al nostru e al fiecăruia în parte rupt de frica de a iubi mai mult de unul cu tristețea amintirii în ochi care iscodesc vremea când familia nu era o emoție Disney și trei era numărul critic îmi calc cămașa și plâng la scenă deschisă nu mi-e frică de singurătate mi-e doar ciudă că ai lăsat prea multe televizorul de exemplu și fierul ăsta de călcat bun să ard o cămașă în amintirea ta dincolo am să iau cu mine de toate și mai întâi soarele acesta de noiembrie tălâmb răsfirat prin părul tău și prin ceața privirilor de seară cola și bere rețeta tăcerilor perfecte și mirosul dulce când vii cu străini în tine acasă noi suntem doi și apoi fiul s-a rupt și văd limpede sfâșierea dintre picioarele tale furie dispreț și foame și sex cumpărat cu ură în disperarea de cauză a statuii crăpând cred în tine am evadat ni se rupe în 14 *** 15. Sculptură pe o punte – Florin Andor – 6,9 mai era destul de mers până la apă când am văzut nebunul nebunul întins pe jos părea că nici o insulă nu se clintise în voia sorții vase încărcate cu umbre treceau prin aer încercându-și forțele fiecare gest al său cuprindea o așezare cu marginile ieșite, parcă, din gura cuiva odată cu oamenii plecați către sud după ce au plătit filodorme mi-a cuprins tâmplele între falange subțiri, albe ne vom lua avânt, spunea și câteva legături de frunze uscate dar aerul nu mai vibra sub nici un măslin ori nu mai era îndeajuns pentru un început cu nume de plajă omul ascundea jumătate de cer înghițindu-l cu stoluri de sturzi și plopi tomnatici laolaltă nu mai era un călător oarecare cu o destinație anume l-am întrebat dacă mai e vreme să poposim pe drumuri lăturalnice în tăcerea unui gând încercuiți de flăcările orașului populat clădit pe o ancoră veche ori să ne petrecem noaptea destinzându-ne trupurile în oglinzi cu nume de femeie inciudați de întâmplare ssssssssssssssst nu pune întrebări, a șoptit el -simțea cum zbor de unul singur prin pulberea de sticlă iar luna se întrema din culori căzute din cer vânător dibaci cu obrajii slabi încărcând fizionomii- să pășim încet printre păsările cu răsuflare scurtă umbra își va încropi o rațiune arzându-ne spinarea plângând pe ascuns pe umărul omului vom căuta loc de trecere cu degetele unite într-o pasăre mai mare vopsită cu acuarele ce ar putea trece prin mijlocul apelor purtându-ne unul pe altul și căderea la marginea marelui zid alb unde bulgări de sare ascund cuvintelor tăieturi adânci și urmele pietrei aruncate în mare *** 16. 77 – Sorin Despot – 6,8 dau traumele părinților mei de la cutremurul din 77 pe orice altceva negociere flexibilă aș putea să orbesc aici bătrîn și țîfnos așezat pe fotoliu cu brațele abandonate în poale într-un final mi-aș sufoca toate spaimele între acești pereți în fața acestei ferestre dansînd în cercuri pe marginea nebuniei mintea îmi arată un ecran luminos din spatele căruia face senin cu mîna fiecare piedică încasată în curte de la colegul invidios din școala primară fiecare curea din dulapul tatălui meu își varsă posac disperarea fiecare noapte de coșmar sub pătura cu frunze și ghinde a vîndut mama de ani buni casa asta iar mie nimic nu mi-ar da liniște iarăși afară de o ultimă dimineață cu privirea în sus ghicind istorii imense printre crăpăturile tavanului *** 17. sunt eu acum – Ecaterina Bargan – 6,8 în serile când felinarele imită lumina lunii ca niște copii orfani care își mângâie pântecul rescriindu-și biografia iar cafeaua este o clipă de slăbiciune transformată în drogul care demult nu-ți mai influențează somnul, ca pentru o istorie sechestrată de timp, cuvintele își pierd înțelesul. un incendiu stins prea devreme. (lângă mine se mișcă oameni mai puternici rușinos și laș mă ghemuiesc în spaima mea) asta am devenit un aurolac ce rostește frazele pe silabe scriindu-și poezii ridicole în palmele împreunate care nu știu decât să cerșească. *** 18. echilibru – Raul-Ionut Coldea – 6,8 sărăcia fluturelui zburând în fața lanternei aprinsă toate cuvintele din lume care încearcă să îl ridice de aripi spre raiul fluturilor să îi sufle polenul către întunericul găunos spre umplerea cu ființă a fructului îngerul gravitează în jurul copilului copilul învârte roțile unei lumi mici de plastic repetă astăzi se dă ceasul înapoi cu un ceas mâine se dă ceasul înapoi cu o lume îngerul vorbește prin gura copilului astăzi să vă potriviți ceasurile cu un ceas mâine să vă potriviți ceasurile cu o lume toate înapoi repetă îngerul copilul învârte roțile de plastic ale mașinii primite de la tatăl său tatăl său îl strigă îngerul nu răspunde îngerul învârte ceasurile de plastic ale lumii copilul îl privește îngerul îl refuză peste fața copilului curg sudorile interiorității peste fața îngerului curge căderea spre minus *** 19. Singurătatea pietrelor – Teodor Dume – 6,7 în locul în care am copilărit nu mai locuiește nimeni mama s-a dus într-o dimineață la biserică și nu s-a mai întors iar tata nu prea s-a înțeles cu Dumnezeu și întâmplător sau nu s-a dus să o caute și uite așa am plecat din copilul care eram și am lăsat o amintire deschisă ca o rană se întinde pe dinăuntru uneori ne mai intersectăm la marginea privirii și am impresia că-mi duc viața în același loc unde uitările cresc printre pietre... singurătatea devoră fiecare clipă și parcă se amplifică în mine simt o furnicătură un fel de amorțeală închid ochii și mă privesc pe dinăuntru văd apusul un apus roșiatic deși pare neatins respiră din mine afară încă mai plouă plouă mărunt și e din ce în ce mai frig... *** 20. Filantropie – Dan Mureșan – 6,7 e înălțător să privești oamenii pe terenul de joacă, tăindu-și venele. prietenii sunt alături, ei așteaptă cuminți leșinul, într-o baltă de sânge. sub înțepături de seringă, ei așteaptă ora exactă, să îți cheme o ambulanță. (niciunul în căderea ta nu o să te prindă) îmi tai venele pentru tine, îmi decupez toate organele, să le iei și să te bucuri de ele, cum te bucuri de o partidă de sex, cu cineva străin, pe terenul de joacă. sfârșitul tău seamănă cu sfârșitul unor căprioare: întotdeauna văd glontele și îl primesc înăuntru ca un ultim fel de mâncare. (din când în când te trezești prea târziu) prietenii mei te invită la masa lor, dacă vei accepta, și ei o să își taie venele pentru tine. tu o să poți eventual să întârzii acel moment, poate câțiva ani, în fond, câteva clipe. *** 21. Femeia din oglindă – Elena Simona Popescu – 6,7 Trupul i se leapădă de sâni în confesiunea finală a feminității îi mai rămâne silueta unduitoare de Evă o ficțiune a vieții pe care nu ea a scris-o cuiva îi e foame gravează în oglindă două cusături peste inima amputată în căutare de sine. La etajul șapte al orașului nimeni nu urcă de bunăvoie în liftul cu oglinda de o considerație mută ea apleacă ochii să nu descopere spaima pe ziduri. La destinație își negociază diagnosticul pe tocuri înalte inițiată într-un bal autist cu oameni valsându-și umbrele pe fondul unui spațiu alb murdar pătat de găuri ale inexistenței. O invită uși ca de ceară gălbuie un fel de porți spre cele șapte văzduhuri deschise de oameni în alb kitschuri angelice dincolo bolnavi concentrați își sugrumă visele sub pături trase-n creștetele goale pe noptiere reci perucile-și așteaptă reprezentația finală undeva pe un perete tânjind viața se agață ca un fluture cu aripile rupte. La capătul holului pe o bancă un bătrân silfid cu fruntea în mâini își înfruntă prezența pentru ultima oară apoi izbucnește într-un plâns de copil care vrea acasă o targă soclu îl conduce spre liftul cu spaime bătrânul își mai privește o dată amnezic rezerva cu ochii pictura scorojită a vieții apoi își adoarme timpul în brațe. La capătul holului se opresc rând pe rând oamenii rușinați de moartea care îi curtează. Obosită ea sparge baloane roșii cu acul așa are curajul să vadă cum se termină lumea care cuprinde aerul pe mama o simte ca pe cea mai largă absență și tata spătosul uriaș nu mai apasă pe linia orizontului ei și toate lucrurile pline dispar ea se face ușoară ca fulgul plutind prin aerul obosit al celor ce nu mai sunt dispare. Undeva pe întuneric rulează o amintire în somnul unui copil: doi pești albaștrii de sticlă pe noptieră mama fericită aruncând prin cameră lavandă din sticluța mov cu esență. Fantoma ei râde ghiduș într-un pod din care poți să numeri stele toată noaptea. *** 22. poezie din spirala eternității – Liviu-Ioan Mureșan – 6,7 poezia aceasta e veche o știu din copilărie, de pe când nu o înțelegeam, mă ținea mama în brațe și mi-o șoptea la ureche, timpanele aveau un mic organ cu care înregistram cuvinte și imagini pe care le ascundeam într-un colț al inimii. de acolo ele ies uneori, devin pur o vreme, și recit pentru mine până mă legăn pe picioarele mamei, până ce carnea crește peste sufletul ei tânăr și mă mângâie și prinde glas. acum, când vă zic, stau la sânul fierbinte, mă spăl sub dușul lacrimilor și e așa de bine că vreau să împart cu voi toate volumele copilăriei mele. mama zicea că poezia aceasta nu e scrisă de oameni ci de zei, că ei au coborât versurile în oameni să nu le uite niciodată, poezia aceasta are o formă de carne și trăiește în sine, se ascultă de către copiii înconjurați de dragoste. și peste mulți ani, când inima încetează să mai bată, ea prinde carne de om pe suflet de om, și pune timpului ritm și-l readuce în căsuța veșniciei. *** 23. Notre Dame – Veronica Văleanu – 6,5 Notre Dame a fost cândva mai mult decât femeie. Se intra cu înconvoiere în pântecul ei cvasiobscur, astăzi pe jumătate îngropat sub pământ. Acolo se murmurau toți solzii vii cu sclipiri cameleonice ale vitraliilor și se imprima literaturgia în inimile tuturor bărbaților de apoi. Astfel au apărut mai întâi prozaurienii dar Notre Dame trebuie să-i fi văzut destul de prozaici încă înălțându-și bolta de unde au încăput și păcatele ulterioare ale tiranozaurilor. Numai ea mai știe cum îi încânta demiorgic. Notre Dame a fost prima femeie măreață însă numai din evurile gotice a început să fie iluminată noaptea. Și, purtătoare de biruință, nu scoboară nici acum cele 2 gâturi decapitate în pământ. La Judecata de Apoi scripturile spun că se va face scăpată, năpârlindu-și cu sânge rece prin catacombe tot relicvarul șerpilor pe care îi va fi încălzit la sân. Până atunci se va ține neaerisit la nesfârșit kilometrul 0 al Francheței. *** 24. rochia – Aurelia Borzin – 6,4 când deodată moartea se prăbușește din ochiul lui la picioare noastre ca o fiară cine se poate asemăna cu fiara și cine se poate lupta cu ea față în față îmi încleștez marginea pielii cu dinții o tivitură din aia despre care mama ar spune că ține chiar dacă ar fi să o întinzi de-a lungul meriadinului greenwich o răsucesc de câteva ori în jurul pumnilor răsfrângându-mi carnea brazda 8 etaje sub noi tăcerea mea de ou încinsă cu propria coloană vertebrală când deodată se năpustește șfichiuid ce a mai rămas la suprafață și clipele se ascund înghesuindu-se una în spatele alteia cu mâinile din ce în ce mai murdare de sânge în buzunare când voi coborî cele opt etaje ca în propriul subsol sângele va fi răzbătut deja zugrăvind textura rochiei tivul dantela cu trupul înflorit ce rochie ce rochie! *** 25. Urcare la mormântul din deal – Marius Nițov – 6,4 Spune-mi ceva prin stropii de ploaie de pe deal decât turla bisericii câteva case adunate de frig dau un semn vital pe marginea drumului șerpuitor până la locurile de odihnă dacă privești bine departe norii sunt o harpă glasurile noastre două mâini vor liniști spiritele răsărite din aburul pământului din vitraliul cerului petale fără să înțelegem suntem vestitorii celei de-a doua veniri n-am crezut într-o revedere atât de apropiată poate dragostea noastră într-un fel a grăbit ultimele scene mai mult decât o impresie și-mi vine să te strâng cu putere printre lumânări și cruci să-ți strivesc buzele pieptul până-mi vei pătrunde în învelișurile durerii cu seninătatea ta mamă *** 26. scara fără nume – Ioan-Mircea Popovici – 6,2 (umbra verii) la început era un zid am luat din el câte o piatră și-n cele din urmă în dreapta zidului absențele făcuseră scară umbra mea o luase-nainte pe ea iluzia și singurătatea gemene începuseră să-mi semene era o vreme când mă încurcam în povești și poveștile se împiedicau de mine voi încerca să-mi aduc aminte dar nu azi nici mâine... ecoul mă îngână trist doream un pic de fantezie și poate mâine-o poezie cu ochiul care a clipit eroul a jucat în taină și-a coborât din Infinit a îmbrăcat o nouă haină și se grăbea dar mi-a zâmbit precum un cântec din poveste precum un nor cu nume viu și parcă toate par că-s spuse picură sub pleoapă clipa unei picături de vară unde-n țărmul amintirii e târziu și-i iarăși seară părea dorul din poveste cu întâmplarea… o frunză rară o tai pe jos pe ușa din dos de unde duce cărarea-n pădurea de ieri acolo unde se zice regele pește-albastru s-ar fi întâlnit cu vânătorul licornei cărarea pierdută-n pietriș sub cais dăduse de-un drum pe care-o trăsură trăgea de zor spre… și de-ar fi să strâng povestea risipită într-un vis aș începe-o-n seara-n care rătăceam spre blândul criș tata-n cânepa topită prinse-un somn cât un copil ce-nghițise o pitică învârtită-n ringhișpil se strânsese lume multă de pe deal de pe coclaur ca sa vadă omul nostru cum prinsese un balaur care somn părea de aur și în fond era un lin fermecat de nimurica ce-l vrăjise foarte fin intrasem un pic prin poezia pădurii pe talpa trăsurii-n adâncitura arsurii stă taina întorsăturii și de aici din zglobie versificație precum inflexiunile matematice din ecouri și din prună storc un semn de lună bună și de-ar fi să crezi ce zic n-ar mai rămânea nimic... dar acum din îndoială și din oboseala serii stau și zic că poate poate sub cais e umbra verii... astăzi l-am sădit cu gândul florilor bătute-n vânt... poate eu voi fi atuncea doar o apă și-un pământ *** 27. V6 320 CP – Marinescu Victor – 6,2 cutie de viteze automată cu 7 rapoarte tracțiune integrală inteligent și suspensie cu „Active Continous Damping Control“ prescurtat ACDC fără nicio legătură cu asta am fost în club marți pe seară încerc să îmi aduc aminte chipurile oamenilor de acolo erau foarte aproape atât de aproape că se schimbau între ei nu ne-am vorbit înainte pur și simplu am intrat în camera aia și am vrut fiecare ca dragostea în picioare a doua zi când m-am trezit mă te priveam cum dormi și îți spuneam că trebuie să faci ceva orice pentru că nu îmi găsesc chiloții și nu pot să trec peste asta *** 28. Lumea deținutului – Gabi Schuster-Cărăușă – 6,1 Lumea deținutului mohorât-crăpată umple celula patul de fier ciubărul cu fecale și gândul din perete în perete mucezită cinci pași înainte cinci înapoi să nu putrezim 662 numerele din noi se lasă răstite împotmolind gâtlejul paznicului cu dinți înțepați, sălbăticia de serviciu în zbierătul gol de sub limbă, somnul încovoiat pe dunga patului sub cel de deasupra Scoală dihanie! cu fața în jos pe fierul scheletic număr loviturile caraliilor aud până la cinci următorul! răgușește căpitanul după regulament trupul ca un trunchi decapitat paturile goale schelălăie după morți noaptea este fără zile Stingerea! Către ce? domiciliat 90% în închisoare, 66 de ani nevasta omorâtă cu singurătatea nu cereți nimic veți primi contrariul nu vă mișcați să vă ajungă terciul pleoapele spală ochi pironiți sferturi de pat! Apelul! *** 29. interior – Doru Dorian David – 6,1 ne este frică să devenim poeți să alegem calea eroică zeii au murit Iisus a devenit prea om cu Maria între realitate și vis măști lumea jucată pe o scenă închisă ne este frică să rostim că suntem născuți din cuvânt mai înalți decât poezia nu poți să vezi nimic clar interiorul este o cutie a Pandorei în care adaugi apă peste bucăți de carbit stăm aplecați cu genunchii în gură cu umbra crescută în sine nu știm cine a plecat cine s-a adăugat șirului de înfrânți uităm capetele deschise filmul e mort derulat de o mână dibace aprind chibritul să se facă lumină măcar o singură dată cobor din mine cum o femeie goală în gânduri sub sânii ei miros de veșnicie copilul cu sandale largi în ochi dezgropat tot cerul fetițe cu pălării din aripi de lăcuste cu picioare de lăcuste ating covorul țesut din cârpe ea ca o păpușă din cârpe șterge zile de cârpă timpul înghesuit pe străzi pe ferestre ne topește ne respiră ziua se clatină alunecă de pe noi îmbibată cu transpirație și urină mamele scriu în carnea noastră cuvântul interiorul de efemeride *** 30. Proteza spiritului – Liviu Grădinariu – 5,8 (Mă limitez doar la pământ?) Am văzut cândva un titan între plante care trăgea după el țărmurile ca un sul credea în oameni în arborele cunoașterii ce face rădăcinile nemuritoare acolo se învârtea un incognito strâns numai până la îngustime dar voi scrie numai despre pământ clopotele lor sună fals tăcerea nu molipsește pe nimeni ei râd de toți și de toate dacă aș fi știut să tac, ca să fiu ascultat! dar voi scrie numai despre pamânt Dumnezeu a murit noi suntem ucigașii Lui am găsit ecoul începuturilor ultima versiune a suspinului din om populăm pustiul ca să dispară oazele? lumea nu există! o facem din ''lipsă ''de poeți învârtindu-se pe aceeași orbită ca un băcan fără să aibă nimic de vânzare lumea nu există pentru că e obosită să gândească un gând fals și acel titan a spus... Ecce Homo! era umbra cuvântului o floare... nu știe să se vândă o floare între spinii indiferenții și plictiselii eroii de azi sunt absolut goi fortuna labilis... numai pământ eu nu am vorbit decât la obiect și am greșit de aceea de azi încep să le vorbesc oamenilor desculț *** 31. Corăbii vitrege – Traian Rotărescu - 5,8 Þipetele pescărușilor, asemeni șifonierelor uriașe, m-așteaptă uneori să mă plimb printre ele. Revin anumite imagini: un stol de tinere Cleopatre migrând spre malul aceleiași picături de venin. Au o mai mare voluptate decât aceea a claxoanelor care-și găsesc, în ceață, mirosul După ce l-au căutat deasupra fostelor câmpuri de bătaie ale perioadei Sengoku. *** 32. Ninge peste părul tău, mamă! – Mihaela Roxana Boboc – 5,8 Privește, mamă! Dumnezeul tău stă pe piscul înzăpezit și suflă cu putere, suflă neaua peste muntele golaș ninge iar peste obrazul pruncilor peste sânul mamelor peste mâinile bătătorite ale bunicilor. Au trecut anii, mamă și se pierde clipa în care ningea peste părul tău negru, mâinile tale miros încă a coji de portocală. Crăciunul copilăriei se șterge încet de mâneca mea dreaptă, eu te ascund sub plapuma de zăpadă îți spun poveștile de odinioară peste care ninge mereu. Mamă, lumina a rămas de strajă la geamul înghețat. Dumnezeu s-a așezat cu noi la masă tu mă cerți că uit să-l chem, dar el vine mereu, vine pentru tine. Respiră, mamă, aerul iernatic candela veghează la căpătâiul tatei, tu ne-nvelești ușor fetele tale se ghemuiesc ca-n pântecele tău odată. Vreme de câteva clipe se coboară cerul alb și șterge întunericul odăii. nu știu când ți-au crescut aripi de înger probabil între două povești de copil din împreunarea mâinilor tale, mamă, curge untdelemn. *** 33. scrisoare către mine – Adam Rareș-Andrei – 5,7 - mai am o singură întrebare: oare mai păstrezi cântecul meu sub unghii? - e o noapte perfectă. plouă. streșinile ruginesc și mă sinucid. m-am gândit mult, îți scriu de pe linia de tren aștept monstrul să mă izbească în tâmple ca un glonț într-un război civil. stau drept ca în fața unui regiment nu mă gândesc decât la momentul în care o să se arunce lut peste mine. în fiecare zi în ochii mei moare câte un înger ca-ntr-un re minor șoptit de chopin evit să mă uit în ochii lumii privesc pământul și mă-mbracă ca un tsunami de cenușă. deja aud vibrațiile lopeților în zare se vede un tren, o cămilă o cocoașă cu apă vie privește-mă-n ochi! îmi întind gleznele la soare ca într-o fotografie din '67 dragă eu, în noaptea asta se naște jumătate din tine. nu te speria că mori moartea e un pantograf de pasteluri lumina se-aprinde în tine ca un neon cenușiu iubirea-i o moarte târzie nu plânge, tu mort ești mai sobru iubirea-i cavoul din tine. îți scriu după moarte: nu a fost cine știe ce, m-am injectat cu tine și-am privit în palme din două căi ca din două antene de viespe dragă tu, ia macazul cu pieptul, ia ceasul cu tine și așteaptă în gară o epocă, un altar cu mâinile legate la spate. mă strâng ca un epitaf ce-și fulgeră crucea ești un orb, un poet, un sicriu, - mortua est! - p.s. : în fiecare zi în ochii mei mai moare câte un înger, astăzi mă privesc în oglindă. *** 34. poemul de toamnă – Daniel Gherasim – 5,5 și doarme orașul sub ploile grele trotuarele negre sunt pline de apă și soarele, luna, ascunse și ele. iar cerul se surpă și bezna ne-ngroapă. voi sta azi acasă s-aud cum se zbate, cum tremură ziua sub mâinile tale. voi sta liniștit, mă voi întinde pe spate să cadă pe mine o ploaie-n rafale. mai scurtă e clipa sub ploile tale și orele negre, minutele goale. orașul se pierde în tunetul serii nimic nu e sumbru ca vocea tăcerii *** 35. Eufonii – Petru Dincă – 5,5 Cutreieră vântu-n păduri și ariniști Și razele-s ninse pe plaiuri de liniști. Cutreieră vântu-n păduri și ariniști. Adoarme-n grădină-n amurg trandafirul, Pe câmpuri cu lună adie zefirul. Și razele-s ninse pe plaiuri de liniști. Vibrează lumina în ierburi prelinsă, O inimă cântă de dragoste-nvinsă. Cutreieră vântu-n păduri și ariniști Și razele-s ninse pe câmpuri de liniști. *** 36. Sakura – Duma Virgil-Florin – 5,5 Ultima legendă a florilor de sakura C-un prinț clătindu-și fața într-un izvor. Deasupra, fața zânei stă să-l transforme Iubirii, -ntr-o ramură de cireș înflorită. În dor. Căderea petalei pe lama de spadă. Asemenea Timpului adus Iubirii de sus. Deși-i o băutură limpede, amețitoare, În om și taine altele îs. … Caligrafia acestui poem. Din cerneală, Limpezind vârful peniței în tuș. - Asemenea inimii când, bolnavă, Arde depărtării vieți ce s-au dus. Înflorind, Timpul ultimei seminți stă să cază, Doamne, ‘N pământul arzător dintre două iubiri. (O) ceașcă de ceai ridic, iubito! Visează! Afară, zânele ard Cerului primii zori. *** 37. Într-un fel se lățește azi soarele – Stănica Ilie Viorel – 5,5 Într-un fel se lățește azi soarele într-o altă zi. Ne prinde cupola de întreg, de circuite ozonate, de respirații ce duhnesc, se risipesc dinspre fân necosit spre nori neplouați. Și-ntr-un fel ne urlă a tunet o licarire dezbrăcată de forme, asurzitor până la o muțenie finită- ca o obsesie pentru un cânt nedeslușit, ca un lapsus, ca o hrană nehrănită în fanteziile artistului. Într-un fel ne este foame- ca pruncului aruncat între fiare, ca fiarelor devoratoare de prunci, ca știrilor ce ne țin sub cruci... Unde moartea e doar un fapt inutil peste toate cele de azi ale soarelui, ale fulgerelor... *** 38. Tehnologie – Florian Abel – 5,3 Ador sistemele computerizate! Le acționez prin intermediul undelor cerebrale. În timpul ședinței de consiliu e de ajuns un singur spot de gânduri și instantaneu încep manevrele de climatizare la vila de pe plajă, mi se transferă fondurile din Elveția în Caiman, sunt plătite menajerele din Dubai sau amenzile din Senegal (n-am fost niciodată în țara asta). Uneori, aș vrea să-mi doresc unul simplu, rudimentar, să răspundă la comanda verbală, la căldura vocii mele. I-aș comanda prin telefon: computer, pregătește-mi o cină romantică, sau, computer, decorează casa pentru Crăciun, computer, cumpără cadouri pentru copii, computer, aprinde lumânările în brad, computer... ... adu-mi aminte să nu plâng!... *** 39. Eu aleg – Florentina-Loredana Dănilă – 5,3 fără confuzii! dintre atâtea esențe tari parfumuri sofisticate obținute în laboratoare de primă clasă eu aleg parfumul lăcrămioarelor dintre atâtea automobile care mai de care patru ori patru dintre atâția cai putere eu aleg calul alb al copilăriei căruia uneori îi întindeam un cub tot alb de zahăr calul fără abs fără servo-direcție dar care printr-un nechezat știa să spună mulțumesc dintre atâtea vase de croazieră cu multe punți cu lumini orbitoare eu aleg bărcuța din foaia cu pătrățele ruptă din caietul de matematică pe care o așezam pe-o băltoacă de la ploaia de vară închizând ochii și imaginându-mi că mă poartă pe mări nedescoperite dintre toate bijuteriile care mai de care mai sclipitoare care diamante care smaralde care metale prețioase eu aleg cireșele care-mi împodobeau vara urechile ațintite asupra lumii așteptând răspunsuri la multitudinea de întrebări în sfârșit dintre toate scenariile posibile de viață eu aleg simplu fără confuzii fără ezitări Viața ca un joc de-a copilăria *** 40. viața e o fugă – Bianca Marcovici – 5,3 târziu ne dăm seama că suntem învinși de propriul orgoliu, ființe mici ne înconjoară stăm pitiți în cochiliile noastre și mai așteptăm acea schimbare a anotimpurilor bune. privim cu mirare luptele politice scaunele tapițate pe care, mai toți vor să se urce în picioare, în urmă oameni din ce în ce mai săraci sărăciți... cu pungile aproape goale ieșind din micile prăvălii de cartier de pe vremea "împușcatului"! ei au sărăcit primii, își zic alte "jucării stricate" merg ținându-se de mână, pe la spitale, zac pe scaune în așteptarea unei minuni care nu mai vine, oricare dintre noi poate fi concediat, doar la o adiere de vânt! mii de familii îndurerate cu copiii înghițiți de nisipul frivol, nu mai au scăpare, înghițiți de ură, de risipa celor care nu văd pacea ca o rezolvare, și noi trebuie să trăim și ei dușmanii… doar n-o să ne măcelărim ca la abatoare? trăim între două lumi, analfabeți cu diplomă în buzunare, extremiștii mișună la știri vedete de cinema, doar câteva secunde, e o alinare să-i vezi, mai apoi cu cătușe la picioare. sârma ghimpată nu separă cerul… *** 41. Þara momentană – Laurențiu Ghiță – 5 Trăiesc, mă târăsc pe genunchi și coate Și, sadic, aspir aburii mămăligii. Cum a viețui, mama dracu’, se poate, În țara aceasta vrăjită de-un Gigi? Privesc la TV emisiuni idioate Și nu-mi recunosc frații și companionii. Cum poți să reziști, când, fetițele toate Visează s-ajungă ce-a devenit Moni? La burse de mărfuri, reclame și piață, Răzbat anormalii și cei contra firii. Păi cum să muncești, când modelul în viață Al oricarui tânar e putredul Iri? Copiii năuci nu mai știu ce-i o carte Decât când învață la vreo sesiune. Cum altfel să fie, când artă-ntre arte Și culme a culmii e Adi Minune? Fetițe gingașe dospesc kilograme Și-ndeasă în fălci hamburgerii și pita, Cum să nu devină umflate madame Când au ca model pe suava Nikita? Așa mi-e impulsul, așa mi-este vrerea, Să-mi vină să fug, să o iau brusc la goană, Când văd cum își dă, despre toate, părerea, Pe toate canalele, Silviu Prigoană. Aș vrea să mai cred că nu-i țara pustie, Nu toți suntem “stupid”, nu toți suntem duși, Măcar un copil de pe stradă mai știe C-avem un Enescu, avem un Brâncuși. Aș vrea să-și întrebe copilul meu frații Nu ce supermarket ne-mbie la preț, Ci unde e Delta, ce mari sunt Carpații Și cum de există un așa Voroneț. ……………………………………………………… Luați-mi din jur toate-aceste mizerii, Lăsați-mi doar zarea, fierbinte și clară Și dați-mi s-adorm, către praznicul serii Și să mă treziți într-o altfel de țară. *** 42. Deșertic – Lidia Muraru – 4,8 Deșert de cuvinte ucise sub arșița limbii. Murdar pământu-și deschide năuc Ceasul de vară c-o oră-nainte. Sub pleoape dorm vise furate de drum. Copilul adoarme-n tufiș pe o stâncă Și capu-i bolnav pulsează de mult. Un șarpe-și întinde gâtleju-nainte, Colac se-mpletește pe oase de stârv. O cioară își scuipă demonica vorbă Pustiul să-l facă mai groaznic, mai mut. Copilul și șarpele, stânca și stârvul Contract de iubire semnează în scrum. Un șir de cuvinte-ngropate în stâncă. Un altul, schelete de stârv pustiit. Scriu pe-ndelete cu cifre de moarte. Ochiul și pasul îngheață-n nisip. În beznă se-ascunde copilul de șarpe, Profetic când cioara cântă la stârv. Din stâncă deșertul mai crește c-o vorbă Sub ochiul de sclavă pasul mi-l strâng.
Vizionări: 32421
In aceasta etapa textele inscrise in concurs nu pot fi inca vizionate. Asteptati inceperea votarii! |
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| |||||||||
|
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | | |||||||
| |||||||||
Texte Recomandate
|
