Doamna Elena, o prezență feminină luminoasă de o aleasă bunătate și o desăvârșită iubire, fiica boierului Rosetti, născută în ținuturile Vasluiului se îndrăgostește și se căsătorește cu viitorul domn Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simțea bine printre oameni, foarte galant cu femeile. Ei s-au stabilit în modesta casa, a părinților lui Cuza, Ion si Sultana, din Galati. Doamna Elena Cuza primește vestea alegerii soțului ei ca domn, cu convingerea că: ”Dumnezeu mă va ajuta pentru că vom crede în misiunea nouă pe care ne-a dat-o, pentru că voi uita de mine pentru țară”. Elena Cuza simte povara coroanei domnești, ea se retrage în singurătate pentru a se înarma cu răbdare, armă care i-a dezorientat pe toți dușmanii. Hotărârea doamnei Elena Cuza de a se jertfi pentru binele țării și împăcarea într-un fel a domnitorului cu boierii moldoveni o face să stea alături de soțul ei.

Elena Cuza este numită în cercurile înalte ”minunata principesă”. Ea a căutat să-l impună pe domnitor celor care nu-l priveau cu ochi buni. Opera socială de milă și ajutorare a copiilor lipsiți o face pe principesă ca împreună cu alte doamne harnice să lucreze haine, pentru a aduce bucurii celor care nu aveau. Ea a dăruit bani, dar și suflet pentru așezările sociale. În acea perioadă, Cuza, a făcut marile reforme, susținut și călăuzit de sufletul femeii care-și uitase de durerile personale, dăruindu-se țării. Vasile Alecsandri îi dedică ”Măriei Sale Doamnei” volumul de poezii populare, ca un semn al legăturii ce se făcuse între sufletul ei și al poporului, în ceea ce are el mai bun.

Farmecul și veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălățeana și cea ieșeană, față de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele sale infidelitati au devenit subiect de bârfe, ajunse si la urechile doamnei Elenei. Ea știe să rabde umilințele anonimelor și calomniilor cu tăria dragostei pe care o purta soțului ei. Stima de care se bucură Elena Cuza în ochii străinilor îi este de mare ajutor. La Cotroceni perechea domnitoare dădea baluri încercând să apropie și să încălzească inimile boierilor. Doamna Elena, într-o ținută dreaptă, strângea mâna tuturor, zâmbea, împrăștiind din durere, bucurie.

Elena se îmbolnăvește si Cuza îi sugerrază să plece la Paris, a fost primul dintr-un șir de asemenea exiluri. În acest timp domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfăptuiește secularizarea averilor mănăstirești, bucurând pe de-o parte, și creându-și dușmani pe de altă parte.

La scurtă vreme dupa reîntoarcerea ei, Cuza a informat-o, în maniera lui dură, că Maria îi născuse un fiu nelegitim, Alexandru. In 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. I-a cerut sa accepte pe Alexandru în casă și să semneze hârtiile de adopțiune. Fiecare suferință îi aduce doamnei o nouă forță spirituală, înfiiază pe cei doi băieți ai domnitorului. Decizia ei de a accepta să adopte pe cei doi fii naturali ai lui Cuza a venit tot din sentimentul matern neîmplinit. I-a iubit și i-a crescut de parca ar fi fost ai ei. La fel ca în tot ceea ce a facut, s-a dedicat lor în totalitate, renunțând la viața de Curte și la obligațiile sociale. Oficial, s-a spus ca fuseseră adoptați doi copii fară părinți, dar tot Bucureștiul știa adevărul. Îi primește în viața ei , în chip legal, pe copiii ce nu erau ai ei, luptând cu lumea din jurul ei. Până la urmă, tocmai acest gest a salvat căsătoria. Cuza îi iubea foarte mult pe baieți și dragostea aceasta reciprocă a oferit cel mai solid liant. In plus, el știa că soția lui era o mamă mult mai bună decât Maria.

În ajunul Anului Nou 1864 , perechea domnească a împărțit daruri oaspeților și ”niciodata cuplul princiar nu mi s-a părut mai unit” comentase consulul Victor Place.

Cuza sfida viața ca de obicei ”Dacă între români s-or fi găsind fanatici, în schimb nu se află asasini”, bolnav și părăsit așteaptă verdictul sorții. La 11 februarie 1866, Cezar Boliac, prieten cu domnitorul, îl anunță că armata va veni să-l detroneze, dar Cuza nu a vrut să fugă. În cursul nopții este arestat. Elena Cuza simte că trebuie sa fie aproape de soțul ei. Chemarea datoriei a fost mai puternică. Soțul ei era acum un exilat, un om bolnav, avea nevoie de dragostea copiilor, era deci datoria ei să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, și-au cumpărat o casă frumoasă la Dabling, lângă Viena, o alta vilă lângă Florența, pentru a se stabili în final la Heidelberg. În exilul care a urmat detronării, singura care i-a fost aproape nu a fost decât doamna Elena. Anii de exil pot fi considerați cei mai fericiți din viața ei. A reușit, în sfârșit, să-i câștige respectul lui Cuza, chiar dacă nu și dragostea, și printr-o tenacitate ieșită din comun, să iasă învingătoare în ultima rundă. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieții lui, și ea i-a stat la capatâi când a murit, la Heidelberg, în 1873. Elena i-a purtat lui Cuza aceeași dragoste și după moarte. Și-a dedicat toata energia educării celor doi baieti, Alexandru si Dimitrie, o sarcină nu tocmai usoara.

După moartea soțului ei, doamna Elena se întoarce în țară. De multe ori trecea neobservată pe străzile întortocheate ale Iașilor, urcând dealul Copoului, spre Spitalul de copii, nimeni n-ar fi recunoscut-o pe mândra principesă Elena Rosetti – Cuza. Într-un mic orășel de la poalele Ceahlăului, o bătrânică cu îmbrăcăminte întunecată și aspră stă pe o bancă și își pipăie cu mâna hainele. Este oare, Doamna Elena Cuza, cea care a purtat cândva dantele spumoase, camelii în părul mătăsos, căutând să împrăștie bucurie în jur...?

Face un ultim drum la Ruginoasa, adună ce a mai rămas din omul care a fost numai energie și le îngroapă în cripta bisericii din Ruginoasa... auzea cum în țară se dezvelesc monumente în cinstea aceluia care ”a înțeles, a iubit și a ridicat poporul românesc”.

Când s-au împlinit 50 de ani de la Unire, Doamna Elena Cuza îi primește pe studenții veniți în pelerinaj la căsuța din Piatra Namț, cu profesorul Nicolae Iorga. Erau emoții pe care o femeie de 83 de ani nu le mai putea duce, o greutate uriașă pentru puterile ei slăbite.

Întruchipând cele mai alese însușiri feminine cu care a fost înzestrată de natură, figura ei purificată de cele trecătoare se înalță aidoma aromelor orientale...




Evenimente premergătoare Unirii

Ideea unirii a fost visată de către cărturarii Școlii Ardelene și a lui Horia. Un rol important îl are Tudor Vladimirescu și apoi pașoptiștii. Când auzim cuvântul Unire gândul ne duce imediat spre 24 ianuarie 1859, atunci când România se prefigurează ca stat român. De fapt unirea din 1859 e prima etapă a împlinirii marelui vis – 1 decembrie 1918.

1600 – Mihai Viteazul reușește unirea celor trei țări române.

1821 – Revoluția lui Tudor Vladimirescu.

1848 – Revoluția prin reprezentanții ei: Nicolae Bălcescu și Avram Iancu au continuat idealurile Revoluției de la 1821, iar programele propuse atunci vor fi înfăptuite. Un rol important în înfăptuirea acelor programe l-au avut și românii exilați. În iunie s-a format primul guvern revoluționar. Sub presiunea Rusiei, Imperiul Otoman a intervenit cu forțe militare pentru înăbușirea revoluției, fapt consumat în Moldova și Þara Românească, iar Transilvania a devenit centrul luptei pentru drepturile românilor. În același an, Mihail Kogălniceanu a redactat la Cernăuți, Dorințele partidei naționale în Moldova - unde se susținea unirea celor două principate.

1849– Imperiul Otoman și Rusia Þaristă încheie la Balta Liman o convenție, unde domnii erau numiți direct de sultan cu acordul marii puteri, Rusia. Emigranții adresează un protest Adunării Naționale franceze, iar C.A. Rosetti constitue Comitetul Democratic Român la Paris . În vara aceluiași an, trupele imperiale și trupele țariste au pătruns în Transilvania.

1853– se declanșează războiul din Crimeea – Rusia încercase să-și consolideze dominația asupra Principatelor române. După 1853 conducătorii mișcării unioniste au format Partida Națională

1856– Se încheie la Paris tratatul de pace. Împăratul Napoleon al III-lea a fost un susținător constant al cauzei Unirii Proincipatelor Române. La București s-au întrunit reprezentanții statelor semnatare, împotriva unirii fiind Turcia și Austria.

1857– în septembrie s-au deschis Lucrările Adunării Ad- Hoc, s-au exprimat aici voința de unire.

1858– a fost adoptată Convenția care cuprindea statutul internațional și principiile de organizare a Principatelor. În luna august este consemnat în ziarul Naționalul : ``Europa ne-a ajutat...rămâne a ne ajuta noi înșine. Noi mulțumim Europei că ne-a arătat că Unirea poate fi posibilă``.

1859- 17 ianuarie –Adunarea electivă din Moldova alege în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza.
24 ianuarie–Adunarea electivă a Þării Românești alege ca domn, tot pe Alexandru Ioan Cuza.

În luna septembrie sub presiunea evenimentelor internaționale, Puterile Europei sunt nevoite să accepte faptul împlinit de români și Alexandru Ioan Cuza este recunoscut ca domn. Principatele Unite sunt incluse în proiectul diplomatic franco-sard, ghidat de Napoleon al III-lea și de Cavour.

Actul de la 24 ianuarie 1859 este acceptat de Franța, Rusia, Sardinia și Rusia cu rezerve engleze și combătut de Turcia și Austria.

Un sprijin important al realizării reformelor l-a avut domnitorul Alexandru Ioan Cuza din partea cabinetului condus de Mihail Kogălniceanu.