Intrarea în Ierusalim, de Andrei Rubliov



Sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim


Sărbătoarea Floriilor sau a Intrării în Ierusalim a lui Iisus Hristos zugrăvește împărăteasca împletire în viața noastră a tainei Crucii și tainei Învierii. De ce spun aceasta? Pentru că mergerea spre Patimă apare pătrunsă de lumina Învierii binevestită atât de învierea lui Lazăr – care tocmai se întâmplase având un mare ecou în mulțimea adunată pentru sărbătoare – cât și de graiurile pruncilor ce Îl preaslăvesc pe Hristos.

Mântuitorul vine în Ierusalim fiind întâmpinat de mulțimea de oameni care „au luat ramuri de finic și au ieșit întru întâmpinarea Lui și strigau: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”. Sărbătoarea Floriilor evidențiază acea biruință în duh asupra morții care ne dăruiește încredințarea vieții veșnice înainte de moarte.

„Prin stâlpări, adică prin ramuri fragede”, se scrie în Sinaxarul Duminicii Floriilor din Triod, „s-a arătat mai dinainte biruința lui Hristos împotriva morții, căci era obiceiul ca învingătorii în lupte sau în războaie să fie cinstiți și însoțiți în procesiuni triumfale cu ramuri de copaci, pururea verzi”.

În același timp, se sugerează că atunci când în inimă tronează Dumnezeu, omul își regăsește libertatea de a-și urma menirea, conștiința vocației transcendentale: „Pe mânzul asinei șezând Cel ce cerul prin cuvânt l-a desfășurat/ Dezleagă pe oameni, care prin păcat de dobitoace s-au alăturat” (Triod). Odată cu împlinirea unor profeții, Mântuitorul lasă să se întrevadă mai limpede o pătrundere a istoriei de realitatea veșniciei.

Trimițând pe doi ucenici să dezlege o asină și să o aducă împreună cu mânzul ei, „a prezis că nimeni nu-i va împiedica”, spune Sf. Ioan Gură de Aur, că „oameni care nu l-au cunoscut niciodată pe Iisus, nici nu l-au văzut, se înduplecă să-i dea averea lor”. Prin aceasta arată, spune Sf. Ioan că pe de o parte Domnul ar putea să împiedice răstignirea și să-i facă pe prigonitorii săi fără glas, dar nu vrea, iar pe de altă parte, îi învață pe ucenici să-I dăruiască lui Hristos orice le-ar cere, și mai mult, să se dăruiască pe sine, pentru a se afla vii în Dumnezeu. „Asinul”, arată Părintele Stăniloae, „este la popoarele din Răsărit simbolul blândeței” (Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos).

Ioannis Karavidopoulos arată că Iisus se numește pe sine Domn: „Spuneți că Domnul are trebuință de el”, arătând în același timp că El cunoaște mai dinainte cele ce se vor întâmpla, încredințând pe ucenici că se îndreaptă de bunăvoie spre Răstignire. „Mânzul pe care n-a șezut până acum nici un om” indică misiunea sfântă a lui Iisus, căci „conform Vechiului Testament animalul care urmează să fie folosit pentru o oarecare misiune sfântănu trebuie să fi fost folosit”. Termenul „Osana” indică, după același teolog grec (Comentariu la Evanghelia după Marcu), „fie rugăciunea: mântuiește-ne pe noi, rugămu-ne, sau: mântuiește-ne pe noi acum, fie doxologia (slavă lui Dumnezeu) pentru mântuirea care vine”.

Cu prilejul suirii pe mânzul asinei în drumul spre Ierusalim, Hristos a împlinit profeția proorocului Zaharia, vestind mai dinainte chemarea neamurilor. De asemeni se arată venirea în fire, ridicarea omului devenit în inima sa tron al Sfintei Treimi la menirea de împărat peste patimi. Sf. Chiril al Alexandriei arată că mânzul simbolizează poporul pe care El îl va duce la Ierusalimul Ceresc al cărui chip era cel pământesc, copiii închipuind îngerii lui Dumnezeu.

Prin slăvita smerenie a intrării în Ierusalim, spune Sf. Ioan Gură de Aur, Hristos a împlinit profețiile, a sădit dogmele adevărului și ne-a dat măsură de filosofie. Odată cu acestea, ne-a arătat mângâierea și libertatea duhului ce izvorăsc din pătimirea de bună voie pentru dragostea lui Dumnezeu. Sf. Ioan Hrisostom ne spune că intrarea în Ierusalim închipuie fascinația strălucirii și păcii dumnezeiești. Această atracție pe care o exercită în inimi Împărăția Cerurilor este descoperită în Hristos Cel ce vine.

Veșmintele puse pe mânz și aruncate pe cale simbolizează hainele de piele sau învelișurile mortalității peste care stă și calcă Domnul. Acestea prefigurează zdrobirea condiției muritoare cu moartea Sa și condiția duhovnicească a trupului dăruită prin Învierea sa.

Într-o interpretare mistică, cei doi ucenici trimiși să dezlege asina pot închipui credința și faptele, care prin harul cuvântului lui Hristos dezleagă voința de legăturile păcatului. Mânzul închipuie mintea, sau duhul omului care, devenit viu prin voința închinată lui Dumnezeu, se face purtător de Hristos. În taina rugăciunii isihaste, mintea intră întru numele Domnului în Ierusalimul Inimii sau Împărăția lui Dumnezeu. Ea este gata de a muri celor ce ne despart de Dumnezeu, pregătită pentru răstignirea „omului vechi” pe altarul pătimirii celor dumnezeiești.

Nu întâmplător, acum Hristos plânge pentru cetatea Ierusalimului și are loc o alungare a vânzătorilor din templu. Împărăția lui Dumnezeu se descoperă în starea de rugăciune curată eliberată de tulburările și interesele ce o deviază de la țintă. Cu acest prilej Hristos săvârșește mai multe vindecări, în fața cărora potrivnicii Săi amuțesc.

Auzind glasul copiilor care Îi cântau ca lui Dumnezeu „Osana Fiului lui David! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”, arhiereii și cărturarii îi cer să ia atitudine, însă cuvântul li se întoarce împotrivă căci, le spune Domnul: „Oare niciodată n-ați citit că din gura copiilor și a celor ce sug Þi-ai pregătit laudă?”.

Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuiește: „Copiii aceștia erau o preînchipuire a neamurilor, care gângureau, dar care dintr-o dată au cântat cu mintea și cu credința mărețiile lui Dumnezeu”. Când îi cer să mustre pe ucenici, Hristos le spune cârtitorilor: „dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”. Prin cuvântul mărturisirii, omul dă glas suspinului cosmic în așteptarea părtășiei la slava lui Dumnezeu.

Mai mult, caracterul mesianic al lucrării lui Hristos afirmat la Intrarea în Ierusalim ne vizează pe fiecare dintre noi: „fiecare Suflet este Creat în Sensul Conștiinței de Mesia-Mântuitor al Creației Căzute. Dacă Reîncarnarea Misticilor ne-Creștine pune Raționamentul Drepății de a purta doar propriile Păcate, Mistica Creștină pune Supra-Iubirea și Supra-Conștiința Mesianică, a Asumării și Participării la o Moștenire Suferindă care Strigă după un Mântuitor.

Sufletul Creștin nu se Naște doar pentru a se Desfăta în Bucuriile Beatitudinii Dumnezeiești, sau doar pentru Mântuire Proprie, ci se Naște în Sens de Supra-Iubire-Conștiința Mesianică de Mântuitor al Lumii, prin care apoi se face părtaș la Beatitudinea Învierii, Împlinirii Mântuirii. În Sens Creștin Viața nu este Viață decât ca Înviere, ce Implică Sens Hristic de Asumarea Crucii-Mântuirii Neamului-Părinților prin care te Naști la Viață”. Răstignirea în Lume are loc prin Suferință, pe când „Învierea este Actul doar al Lui Dumnezeu care se face dincolo de Răstignirea noastră” (Pr. Ghelasie, Memoriile unui isihast).

Venirea la sărbătoare a elinilor, reprezentanți ai civilizației și culturii antice, coincide cu momentul când Tatăl Îl preaslăvește pe Fiul înaintea mulțimii. Revelația Întrupării dumnezeiești fecundează cunoașterea naturală, își arată cuprinderea universală. „Părinte, preaslăvește-Þi numele! Atunci a venit glas din cer: Și L-am preaslăvit și iarăși Îl voi preaslăvi”.

Cuvântul Domnului este Lumină și Viață de la Dumnezeu, ne descoperă Domnul, și judecata stă chiar în orbirea și minusul existențial al celor ce se lipsesc de el. Mulți dintre căpetenii au crezut dar s-au lipsit de mărturisire, remarcă Apostolul Ioan, de frica prigonirii, pentru că „au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu”.

Supunerea mânzului altfel nedeprins cu frâul și cuvintele copiilor i-au învățat pe apostoli și urmașii lor că „Acela care a făcut pe acești copii să-L laude le va da și lor cuvânt” care va aduce neamurilor grabnica schimbare în rânduiala păcii dumnezeiești. „Intrarea în Ierusalim șezând pe asin mai indică și blândețea Împăratului veșnic... Nu forța, ci iubirea va caracteriza relațiile în Împărăția cerurilor. Membrii ei vor fi nevinovați asemeni copiilor”, scrie Părintele Dumitru Stăniloae.



Dimensiunea mesianică a Culturii. De la aventură golemică la întruparea cuvântului


Dacă nu Domnul ne judecă ci însuși cuvântul Său care e Viață și Lumină, atunci din punct de vedere creștin cu atât mai mult o criză sau judecată a culturii este dată de o măsură a întrupării, pecetluirii cuvântului Său în creația omului.

Sf. Apostol Pavel afirmă în acest sens: „Dar fiecare să ia seama cum zidește; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zidește cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, și focul însuși va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar așa ca prin foc. Nu știți, oare, că voi sunteți templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? ”.

Acesta nu este bineînțeles un proces formal, nu se mai reduce la o domnie a cuvântului ca lege. Actul creator se cere săvârșit în libertatea duhului și în consistența cuvântului ca viață și lumină peste orice „clișee”.

Căci suntem, spune Sf. Apostol Pavel, „scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii ... Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu... Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor., 3, 3, 6, 17).

„Pentru că n-ați primit iarăși un duh al robiei, spre temere, ci ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8, 15-16).

Spre a nu sărăci și eșua în construcții babilonice sau golemice lipsite de savoarea vieții spirituale, amplele și sofisticatele metode sau tehnici creative au nevoie dincolo de complexitatea combinatorială și funcțională de o „însuflețire”. Cer spre împlinire lumina și viața Cuvântului lui Dumnezeu întrupat în sintactica și semantica textului privit ca un „corp animat”.

Vedem cum în pictura de icoane procedeul conturării formelor și expresiilor este nedespărțit de o revelare a lor prin straturi de luminări succesive, așternerea ultimelor luminări numindu-se „dă viață”. Omul întreg se arată a fi trup, suflet și har-părtășie la lumina divină.

Teoriile despre „moartea lui Dumnezeu” dau seama despre faptul că Dumnezeu Cuvântul se lasă răstignit intelectual în fiecare dintre noi. El primește micșorarea-chenoza până la pogorârea în mormântul inimii și abisul negării: fie intelectuale, fie prin depășire apofatică în gestul de deschidere spre experierea celor de dincolo de minte.

Însă cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi „înghițit” de moarte și astfel mormântul e aflat mereu „gol” și luminat de strălucirea „trupului” resuscitat. Nihilismul este astfel continuu „subversionat” de experiența „învierii” cuvântului, de resemnificările lui creative în conștiința luminată de har, în locurile și modurile cele mai diverse ori neașteptate.

În creștinism frapează caracterul luminos al înaintării spre Răstignire. Părintele Ghelasie lămurește aceasta tocmai prin inseparabilitatea dintre Cruce și Înviere: „Creația Căzută intră în Robie. Stăpânirea lumii devine apăsătoare și grea, de unde nostalgia Eliberării. Crucea este astfel puterea Conștiinței Eliberării din Robia Căderii. Semnul Crucii nu este semnul suferinței Robiei, ci al puterii și al Eliberării de Robie. Paradoxal, Crucea este Antisuferință, Steagul Învierii. Prin Cruce se oprește extinderea suferinței robiei” (Memoriile unui isihast).

Crucea ne apare ca taina unirii contrariilor care în lumina Învierii descoperă Chipul Omului împlinit în unirea cu Dumnezeu: „Căderea este un Cerc vicios al conflictului. Ieșirea din conflict este Crucea în vederea Miracolului Învierii, care este prefacerea în Icoană a Unirii contrariilor.

Asceza Creștină este astfel întrepătrunderea între Dumnezeu și Creație în care miracolul Dumnezeiesc îl copleșește pe cel de Creație. Creștinismul începe cu un adevărat șoc, cu Iubirea pe care nu poți să o ai, cerându-ți-se să o ai peste fire. Aici nu mai este vorba de o simplă morală, ci de o Taină în Sine, Suprafirescul mistic, Taina Transfigurării. Taină înseamnă Realitate peste fire, peste Propria Realitate”(ibid.).

Înaintarea în misterul vieții în Dumnezeu este totodată o demascare a păcatului ca separare de El și o iconizare a existenței omului în unire cu El: „Creștinismul vine prin Fiul lui Dumnezeu Hristos, cu Icoana Chipului Uitat, totodată dând Jos Masca Decăderii prin Crucea Sa, prin Înviere Restabilind Adevăratul Chip de Rai. (...) Asceza Isihastă nu este Simpla Demascare a Anti-Realităților de Cădere, este și Alchimia-Prefacerea lor în Aurul Învierii (ibid.).

Cultura poate fi în acest sens asemuită cu o procesiune a cuvântului, mersul spre pătimire sau înscriere în mormântul textului sau creației umane în genere din care strălucește învăluit învierea lui în receptori.

„Dacă nu poți să înduri condiția de contemporaneitate, această privire în realitate, dacă nu poți să ieși pe stradă și să-L vezi pe Dumnezeu” în această procesiune spre răstignire și „să-i cazi la picioare și să-L adori, atunci nu ești în esență creștin”, scrie Soeren Kierkegaard în „Școala creștinismului”.

Contemporaneitatea cu Dumnezeu cere o conversiune a minții, o participare la taina procesiunii lui Hristos spre moarte: „tot ce ai fost în nesfârșit sfielnice mâini,/ să nu mai fii, și chiar propriul nume să-l lepezi ca pe o jucărie stricată./ Ciudat, să nu-ți mai dorești mai departe dorințele./ Ciudat, să vezi cum tot ce se înmănunchia flutură risipit în spațiu./ Iar ființarea în moarte e grea./ Mult trebuie să înveți din nou/ înainte de-a fi în stare, pe-ncetul, să simți o fărâmă de veșnicie”. (Rilke, Elegia Întâia).

Această neputință de a înțelege pe deplin cele săvârșite de Iisus Hristos au avut-o și ucenicii chiar în drumul spre Ierusalim, neputință care au depășit-o abia în momentul umplerii lor de Duhul Sfânt la Cincizecime.

Înțelegerea și făptuirea nu sunt încă participare plenară decât când sunt străluminate de experiența harului divin: „Þinutu-i-am de căpătâi/ asinul ce scurma pământul. Și de Florii eu cel dintâi,/ i-am așternut în praf veșmântul.// Văzutu-l-am de zbiri bătut,/cu oasele de cuie sparte./Murind pe cruce L-am văzut/și totuși stau mereu deoparte” (George Lesnea, Nazariteanul).

„Sufletele însetate ale oamenilor” și cuvintele lor caută parcă în zidul construcțiilor mărețe ale lumii și inteligenței „o spărtură în cerurile ferecate prin care să se vadă Dumnezeul cel viu”, după cum spune Sf. Nikolai Velimirovici.

„Iată, trăiesc. Din ce anume? Nici copilăria și nici viitorul/ nu se împuținează... Viața, nemăsurat,/ îmi irumpe în inimă”, scrie Rainer Maria Rilke în Elegia a noua. Această irumpere copleșește tainic dimensiunea tragică a existenței spre moarte: „Noi toți cădem. Și-această mână cade. Și cealaltă, o vezi: la fel, în toate.// Și totuși este Unul care ține/ căderea, blând, în mâini atât de line” (R. M. Rilke, Toamna).