Cenaclul Agonia.ro se redeschide în Noul An 2007, sâmbătă 20 ianuarie, orele 14.00, la TNB / Café Deko, integrând doi autori, de factură diferită, dar pasionați de aceleași sfere de interes: teatru, artă, fotografie, filosofie, psihologie, muzică: Andreea (Medeea) Iancu și Florin Caragiu. Moderator al acestei ediții va fi Felix Nicolau


Andreea este studentă la Filosofie, în Craiova, activități literare și editoriale la diverse publicații, premii pentru poezie și creație literară, membră a cenaclului « Columna », antologată în «De alb de nufăr », « Sarea din lacrimi », pasionată îndeosebi de teatrologie.


Florin - absolvent de Matematică și, ulterior, de Teologie; director al Editurii Platytera, București, din 2003; autor al volumului de poezii: Piatra Scrisă,
Ed. Platytera, 2003, și al volumului: Cuviosul Ghelasie Isihastul, Ed. Platytera, 2004, a scris o serie de articole și dialoguri cuprinse în aparițiile editurii Platytera, multiple traduceri din limba franceză și engleză; arii de interes: teologia, filosofia, psihologia, iconografia, poezia, muzica, matematica.




***


Să lăsăm să vorbească textele autorilor, noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa editors@scriptor.info, dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko.

Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului.

Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit!



***


Medeea Iancu




dramatizarea desăvârșită/ scenariu ideatic-regizoral


din unghiul în care spun cine se adună cu cine cine sărută pe cine
trupul tău se încadrează între palmele mele, cine se adună cu cine

comutativitatea implică regia/ am fost
ai fost
suntem



nevoia de a nota gesturile într-o memorie
_______lângă acea stradă nimic nu mai poate fi asemuit cu 1/1
iubirea ca plecare/ plecarea ca scenă.


ochii tăi construiesc preferința mea, începând de la orice, mirosul tău de bărbat dorit,
dramatizarea în limbaj vine cu un dom juan.

doar acel dom juan, doar acea dona clara și comandorul ca


2+2=4 cu 4+4=8





țin bărbații în buzunare


uneori bărbatul e inutil. evidența poetică este asemeni celei sexuale.
trebuie să miroși a public a imediat. nu încetez să vorbesc despre tine și sfârșesc prin a-ți mirosi căldura
care devine din zi în zi mai fierbinte mai departe.
noi am făcut o noapte.




când micul iisus intră în creșă


azi-noapte am numărat poeții actorii sculptorii gențile zilele de pace
fericirea mea este un câmp pe care pot așterne lucruri ordinare.
vreau să aud pași și uși de mașini trântite. această dulce comprehensiune.
patul tău sau oricare canapea albă a lui patrick
căci mirosul tău rămâne sub soare pe scaune pe marginea căzii.
să mă îmbrac cu chiloții tăi să mergem la un hotel sau să luăm barca
trecând lacul putem visa la o zi în care soarele apune pe autostrăzile lumii. suntem



cântec pentru tine


nu vreau ca într-o zi pielea mea să te dezguste,
să miros a chimicale a vanilie și a tutun
să rup fotografii să rămân imobilă pe scaun.
nu vreau ca într-o zi să te las singur să nu mai știu ce e ăla orgasm
ce e aia dimineață în care îmi e teamă pentru tine
ce e ăla tremur când pot deveni totul pentru tine.
nu vreau să mă vezi așa nu vreau




am țâțe mici și sunt poetă


într-o zi mi-am dat seama că nicio crainică nu are charm.
eu vreau să miroși a bărbat a tren a lucru.
obiectivitatea sexuală este precum cea poetică
în care pot fi oglinda, orașul, camera, lipsa ta.
pierd din vedere noaptea și personajul în care am fost personaj.




ignat și imaginarul


când ignat cântă eu știu că e orb. are un cal, un câmp pe care se duce dimineața și așteaptă trenul.
camera lui ordonează erecția, voma, spaima și nevroza.
el stă și așteaptă ca orice femeie să vină să-i zică să se așeze pe scaun cu șlițul desfăcut.

scena 2

pot să am personaje hipnotice ca un bărbat pe nume ignat pe care îl iubesc pentru că e orb.
cu el simt părțile nedumeririi lui. dragostea devine solipsistă.




sketche de iarnă
lucianada


punerea în scenă este o ascundere a unghiului, relativul deschide adevărul.
descripția naște familia, un pat, o așteptare.


structura spațială are atribute anterioare
- cântul
- zăpada ca zăpadă albă
- scrisorile
- spațiile verbale
- gândirea exterioară.

atracția imagistică are spații vizibile
_ poeme
_ tu ești o casă luminată
_ iubirea apare în lipsa ta.

vreau bucătăria ta întunecata, pâinea mucegăită,
căpăcelul de sare, sarea e dulce ca o neglijență afirmată.

orice structură propozițional-afectivă anunță trupul
pragul
castanele și
corelarea.




sketche cu discriminare pozitiv-matematică
sarkozy


când ne așezăm în proprietatea ființială a muritorului
curul nostru împărătesc lasă delegația într-o parte și mizează.


//


cumcă limbajul nu ar fi individual, cumcă școlile nu au nevoie de predare,
cumcă respectul crește din haine, cumcă afirmarea discriminării
dă matematic un sketche în care cagula albă primează.


sketche

bătrânii caută semaforul cu gândul de a șede lângă șemineu,
dar nimic nu se întâmpla dacă heloise admite că.

jurnalul a ajuns o blasfemie, de aceea cripticul nu există aievea
decât atunci când fracturismul este o notă de romantism
și drumul piere.

gl

delegând regula să permită eticul și competența




unde gellu badea mi-a spus


te iubesc de azi când mi-ai întins spatele să-l cuprind între sânii mei,
unde mi-ai spus că vrei să-mi mănânci unghiile degetelor
și că aici orice vis rămâne un vis.


gellu badea e coios și orice iubită așteaptă lângă acea mașină de spălat rufe
părul lui trupul lui sărutul lui.


orice d. susține că o fotografie este plecarea desăvârșită.
atât te iubesc.




ca și cum azi orice poet iubește o poetă


ca și cum azi totul e pe un colț și după el vin oamenii.
azi ard sau șed în fața ta pe scaun; cumcă mă porți ca pe un ghiocel
numai voluptatea îmi deschide o ușă. în prag ești tu.
te iubesc purtând pe marginea câmpului aripile diminețile nedumerirea tandră de sub palmele tale.
ca și cum azi orice poet iubește o poetă.




să mă trezească frank sinatra
tennessee



să mă trezească frank sinatra dimineața
cafeaua și jeanșii mei comozi tu ceva teatru
să pot să înghit bine cuminecătura.

*

ceea ce e trist este faptul că într-o zi cineva nu m-ar mai putea cunoaște.
ca în filmul jean-philippe.îl cunoașteți pe johnny halliday?
mi-a fost furată colecția johnny halliday.

*

crăciunul îl petreceam în cimitir beam wiskey
apoi plecam acasă să-mi bandajez mâinile;
de crăciun e bine să stai în parc și să afirmi sexualitatea.

*

mergeam des să cumpărăm ceapă cartofi alcool
pahare pentru fericire; încă rămâne ceva din trecut.

*

tragi-comedia este genul de viețuire în care regizorii sunt coioși
asta ador, o zi perfectă.

*

fiecare avem ceva din tennessee, chiar și mâinile mele
și congruența lor creează un spațiu absolut. așa naștem iubirea la micul dejun




no mum's land


Ferguson mă privește prin monoclu văd cum stai și te frămânți zice el
vei rămâne doar timp, timpul nu mă mai umbrește.
așa ședeam cu picioare lungi trupul meu sunt buze îmi zice Groza
nu poți convinge, nț chiar dacă m-ai săruta în atelier la Vasile;
chaise-longul este un obiect sexual pentru mâinile tale
genunchii tremură simt sub fese organul umflându-se
dar -
beau vin și fiecare monadă ce am visat-o este; port iubirea ta
pe coapse pe brațe dar -
mai ales aplaud și te iubesc beau vin. orice, orice s-ar întâmpla, Ferguson
nu mai țuguia buzele a tutun, nu mă împerechez cu satana,
no mum's land no matter what iubește cu ochii deschiși




videopoem cu tine


când mă gândesc la tine mi se pare că-mi ești superior. asta îmi place mă sperie
mă face să cred că ești erou că ești un bărbat erou.
când eram mică mă numeam ecaterina teodoroiu. aveam o fusta grena cu flori multe mici galbene.
ești ziua lină. cu grijă te iubesc vocea ta este ceea ce aștept.
deși vreau să te cuprind întru există o parte a eului tău care rămâne străină de mine.
iubitule te țin în brațe
din ignoranță



***



Florin Caragiu




lumina din umbră


O să-ți spun despre drumul ce mă apasă ca un călcâi
când visul năpustit cu o bucurie reținută
îți umple mâinile abia ieșite din blocul de piatră.

Deszăpezim odaia de țipătul așternut între noi,
nimeni nu va-ntreba de ce-au fost retezate limbile ceasului,
de ce cuvintele merg de-a-ndărătelea când nu mai se țin unul de altul.

Vom împărți același strai, scăpărând amnarul
până ce lumina din umbră ne va reda tremurul buzelor.




sharp
creștet de copil


totul se-ntâmplă ascuțit: pietrele, noaptea, și mai ales ața trecută
prin rănile descheiate ca un palton vechi de care cu greu te desparți
chiar când începe să-ți înghesuie umbra

în joacă-mi rupi nasturii, mi-i lași la plecare în palmă,
ți-i zvârlu să-i prinzi și-i atârni de brăduțul stingher

mână de mână ieșim în frig, sub cuiburi cu gene de zăpadă,
mi-o iei înainte cu o literă, semn de recunoaștere până ce
lumea apare-ntre noi ca un creștet de copil





scriitură
în capul oaselor


Drumul se rostogolește peste copaci, cuvintele
ridicate în capul oaselor privesc peste noi.

Soarele mănâncă zăpadă, cheia rătăcită în iarbă
se-nvârte discret, nu mă îndur să rup o floare:
la despărțire îți împletesc în păr luna.

Cândva ne adânceam scobiturile de sub umăr
și tresăream curentați la fiecare atingere,
acum timpul stă deoparte ca un sul îngălbenit.

Dumnezeu îți scrie umbra pe pânzele plânse,
încărcându-și penelul în coasta ușor sângerândă.





între noi s-a crăpat de ziuă


mâna îmi amorțește sub tine respir încet
sub lumina difuză ca o compresă

pe masa de-aseară au rămas firimituri de viață

plângi în somn cu spinarea curbată de parcă
ai încerca să faci loc cuiva între noi

mă întorc lent și văd cum un înger
te dăruiește lui Dumnezeu vreau să te trezesc
dar tăcerea mi s-a cuibărit în palme
și chiar dacă cerul tocmai se umple de pistrui
între noi s-a crăpat deja de ziuă




un colț


nu știu cum la plecare
agățasei din mine un colț mă priveai
dar nu puteai face nimic

picioarele ți-o luaseră înainte și mâinile
ieșiseră din umeri spre îngerul alb

lumea se spărsese ca o coajă de ou
cuvintele fugeau
și ploua
cu privirea lui Dumnezeu




remember


Stau singur la colț, în sala mare și friguroasă,
o aripă în pânza unui geamăt cu vise subțiri.

Cuvinte scăpărate-n aburul palmelor duse la gură
patinează pe afișul ușor deslipit, jumătate în umbră,
se-ntorc spre mine cu siguranța unui orb ce urcă
în flick-flack ecoul masiv. Zorii ațipiți în frânghii
ascund în pumni mici de lemn apa dintre pocale.

Pașii până la tine sunt mai lungi, de când cerul
s-a ascuns printre urmele noastre.




cioburi


Când nu are sfinți la-ndemână Dumnezeu lucrează prin cioburi:
le culege din țărână, privește-ndelung noroiul amestecat cu iarbă,
îl dă ușor la o parte, îl curăță cu mâinile umezite de liniște
până ce-apare o sclipire în care-și oglindește chipul.
Apoi printr-o sigură mișcare accelerată în mii de ființe și lucruri
o răsfrânge. Spre seară se-apropie cu ochii tăi în palme,
în timp ce falsezi delicat la fereastră, o glastră atinge în treacăt
un fald de mânecă, se sparge și florile-adorm pe pervaz.
Cuvintele saltă pe clape, viața pare o frunză pe care vântul
ți-a prins-o în părul atins de zăpadă, iar drumul, o limbă
ce se pierde-n gâtlejul misterului. Când nu are sfinți la-ndemână,
Dumnezeu aprinde din frunze uscate un foc în jurul căruia
toate ființele vin să-și încălzească mâinile tremurânde.




Zorba


Ce frumos cad
gând după gând,
vis după vis,
vers după vers,
roadele muncii mele de-o viață,
șopti cu respirația tăiată Zorba.

Se prăbușesc scăldate
în lumina ce-nvie verdele pur
de sub dărâmături de lume.
În sfârșit, am simțirile libere
să-mbrățișez necuprinsul
ce mă cuprinde.

Ce frumos se răstoarnă
mesele negoțului cu senzații,
așa cum numai Domnul
poate s-o facă!

Ce frumos se sting,
una după alta,
luminile de gând,
ca să primim din cer
lumina sfântă,
focul ce nu arde,
să-l luăm în mâini,
să ne spălăm fețele
și să deschidem ochii
cu o pururea nouă vedere
din icoana iubirii...




portret
când surâzi păunii clipesc


Când surâzi păunii clipesc,
cu brațele pline de noapte atingi
cuvântul zburătăcit între noi
și legăni nedospirea clipei în cânt,
știi doar să fugi atât de perfect în lacrimă.

În mâna ta dreaptă și-au făcut cuib
rândunele, dar tu deretici mai departe
văzduhul îngenuncheat, și fără să uiți
să prinzi cu lasoul iepurele de foc,
împământenești nesomnul în rugă.

Strivești între palme clarobscurul
și-i porți mireasma în azilul ambulant
în care prima zăpadă înghesuie jivine inocente,
cu fiecare mătănie scoți din dărâmăturile lumii
irisul înierbit al iubirii.



împreună-singuri
în ceașca albastră

La marginea frontului, oamenii își caută inima în singurătatea orbitoare,
împreună-singuri se strâng, zdrobesc strugurii clipelor,
numără trandafirii-nfloriți în carne, cloșca cu puii de aur.

Din piersic, fetița râde nestingherită de rafalele scurte,
mama o imploră să coboare, ea mușcă din pulpa zemoasă, îngână vântul,
citește printre gene basmele norilor rătăcitori,
urmează cu degetul rotocoalele păsărilor, scuipă sâmburii
privind la pomii ce vor crește în zori până la cer, sub răpăitul metalic
topește în ceașca albastră visele colorate ce o fac să plângă.




fenomenologia iubirii
perspectiva inversă


El construiește mereu de sus în jos.
Este felul lui unic de-a lăsa lucrurile să grăiască.

Fără contraforturi de idei, fără cofraje de gânduri,
creează liber, în gol, poemul asimetric și singular.
În trăsături neregulate, în ritmuri potrivite grăbit
și planuri ce nu se-ntretaie în unghi drept,
cu sensuri în pante diferite și cupole necirculare de imagini.

După severu-i canon
construiește arhitectura poemului unic,
până ce trupurile albe ale cuvintelor
se îmbrățișează și își pierd greutatea.

Pe palmele lor, fără a crește măsurile -
multiplicate după măsura propriului trup -
îl lasă să coboare, imponderabil.

Îi dă drumul să lunece pe timpanul simțirilor,
să reverbereze-n încrucișarea metaforelor,
să-și arcuiască în gest un imperceptibil fior.

Apoi taie în carnea-i ferestre, prin care lumina
intră oblic, îl modelează, irumpe în ochiul deschis,
se refractă, se răspândește, se repliază, îl locuiește.

El construiește mereu de sus în jos.
Este felul lui unic de-a lăsa lucrurile să grăiască.




visul

Uneori, Dumnezeu se strecoară între noi ca un copil
pe care adulții nu-l bagă în seamă, cufundați în grijile lor.

Ne atinge fețele vopsite în culori de război cu surâsul intangibil
al ființei celei mai lipsite de apărare, care cu încredere
dezarmantă ne face să uităm fie și pentru o clipă
de timpul ce ne intră în carne mai adânc, cu fiecare zbatere.

El se apropie cu deplină încredere, adormindu-ne umbra
în palmele încercuite de rândunele. Din când în când,
tăcerea lui curge prin noi ca o apă ce ia cu ea lespezile,
când cu un gest arcuit îl tragem aproape de inimă.

Atunci visăm cu ochii deschiși și ne zărim pe noi înșine
de la capătul drumului, adăpostiți de un suspin mai adânc
decât luminile risipite peste pământul negru-verzui.



înghițitorii de săbii

Ne căutăm ca brațele crucii,
cuvântul țintuit pe buze
coboară aripă în picaj atinge
fără suflare pagina albă.
Cine ne va prăvăli nouă
în zori, litera?...

Bâjbâim după lumină
ca un puiet care suie-n desișuri,
înghițim distanța ce ne apropie
ca pe un tăiș înflorit.


***

fotografie articol - Ela Victoria Luca "Librairie Verdeau", Paris, decembrie 2006