În această luptă pentru adevăr și pentru finanțarea culturii române scrise, de ce nu sunteți sprijinit de nimeni din Ministerul Culturii și Cultelor?

Nu ar fi posibil. Să îi luăm pe rând. Cei pe care îi acuz direct nu mă pot susține exact într-o luptă împotriva lor... Demnitarii sunt în aceeași situație și se supun încă unui factor inhibant: cei la care mă refer eu reprezintă în fond propria lor echipă. În respectiva formulă administrează banul public, conform unor politici de partid, interese de grup, așa ca pe la noi, cât s-o mai putea, până când oficialii europeni vor hotărî să ne supervizeze existența administrativă. Numai așa putem scăpa de hoție, iar sevrajul va fi violent. Ar mai rămâne colegii care nu sunt atinși în nici un fel de lucrurile pe care le susțin, funcționari publici, prestatori și angajații de la cabinetele demnitarilor. Dar fiecare este supus șefilor pe care îi are, aceeași ca și mine, numai că ei, colegii, își înțeleg diferit rostul pe pământ, au planuri, idealuri, își pun la punct devenirea... Latura profesională este aceea care le dă siguranța existenței. Alimentează un sistem infect, al unei existențe îngenuncheate, despre care se zice acum că aparține unei inteligențe sociale. Sunt „responsabili”, au priorități... Viața lor slugarnică trebuie întreținută cu gesturi slugarnice.
Acum, în general acest popor tolomac a fost de multe ori sub diferite forme de asediu. Știu prea bine că este un popor la care dimensiunea lașității ajunge la niște cote greu imaginabile pentru elasticitatea condiției umane. O istorie întreagă îmi este de ajuns. Și contemporanii îmi sunt de ajuns. De pildă, cum am spus, mai toți din Ministerul Culturii, de la femeia de serviciu și până la ministru, știu realitatea despre care vorbesc eu, dar nimeni nu se bagă, fiecare are un motiv al lui să fie rezervat, să nu iște discuții, să nu fie acuzat de partizanate... Fiecare crede despre sine că este mai bine să se târască în noroiul comun, care îi hrănește și îi camuflează pe toți, să-și păstreze locul lor de iernat, cât mai adânc, acoperindu-se unii pe alții ca nu cumva să constate vreun superior ierarhic că subalternii nu-l susțin. Și colcăie toți acolo, în dimensiune personală, printre niște hârtii, cereri ale unora care tot mai speră că Ministerul Culturii și Cultelor există pentru ei.
În același timp, nu rămâne nimeni independent, fiecare se grupează într-o gașcă, nu e spațiu aici pentru a exemplifica și nici pentru a vorbi despre criteriile opțiunilor, și, la un moment dat, când o cere situația, aproape ca într-o reacție chimică, se regrupează cu toții altfel, devini vasali ai fostului inamic, se delimitează și încep să latre înspre foștii stăpâni. Aceste zoaie sunt încurajate mereu să se poarte așa, prin faptul că li se găsește mereu câte o utilitate conjunctural profesională și prin indiferența olimpiană a superiorilor care îi schimbă pe unii cu alții, tot așa cum unii înlocuiesc, pentru jocul de table, pulurile uzate sau pierdute cu capace de sticle.
Dacă instituțiile centrale ale statului român sunt acum asaltate cu posturi de director pentru care îți trebuie o ascendență într-un partid etnic, imaginați-vă ce trebuie să fie în structurile de conducere din administrația locală din Ardeal! Va deveni foarte interesant ca în modernitate românii să fie nevoiți să-și ceară drepturile în propria țară, apoi să se ducă la niște inamici ai structurii statale, ai Constituției chiar, cu diverse petiții, așa cum se întâmpla în timpurile medievale... Mă mir cum nu interesează pe nimeni frontul deschis în zona centrală a statului român. România nu pare, ea este cu adevărat o țară părăsită, în care noi toți ne căutăm o dreptate de care nu se mai simte nimeni responsabil. Nu înțeleg de ce românilor le este atât de frică să enunțe realitatea într-o țară care, cel mai probabil, peste puțin timp nu va mai fi a lor, din cauza incapacității de a o administra. Când se va constata că toate prefăcătoriile noastre politice și că toată mima, pe care o jucăm neîncetat, vor afecta interesul material și ideologic al celui de peste noi, atunci vom deveni poporul de executanți din Balcanii europeni. Este posibil, datorită acestei uriașe nepăsări care dă iluzia conservării individuale, ca șansa pe care am avut-o, de fapt este șansa unui timp, a unei conjuncturi, neavând nici o legătură cu vocația noastră de ghetou, să se transforme într-o neîncetată pedeapsă. Și, atunci, inclusiv politicienii care ar fi trebuit să fie responsabili vor fi exonerați, în virtutea celebrei noastre indulgențe care, de fapt, este delăsare. Acum, și m-aș adresa scriitorilor, doar pentru a nu ne expune individual unui viitor, nu mai avem dreptul să ne apărăm?! Proiecția devine dominantă realității?!
Am să scriu odată toate experiențele mele frumoase cu maghiarii, am să vorbesc de respectul pentru cuvântul dat, de dragostea lor nobiliară pentru cal, și chiar despre relațiile avute cu ei în Ministerul Culturii, înainte de venirea aici a minizstrului Adrian Iorgulescu. Chiar mă gândisem, la un moment dat, să îi chem ca martori în favoarea mea, dacă ar fi fost cazul, în Comisia de Disciplină, pe câțiva dintre editorii de carte maghiară. Pe cuvânt vă spun, am încredere în onoarea lor mai mult decât am încredere în onoarea conaționalilor mei. Indiferent de situațiile pe care le văd în MCC, îmi rămâne un spațiu, rațional și inclusiv afectiv, pentru aceste distincții. Îmi aduc aminte cum, odată, domnul Tozser Jozsef mă invitase cu multă bucurie la Consulatul Maghiar din București, dumnealui urmând să primească o decorație din partea președintelui Ungariei, distincție cu care se mândrea foarte mult, și nu m-am mai putut duce pentru că exact atunci Demeter Andras, Bela Krizbai, Victor Bădoiu și Marius Zarafescu hotărâseră că sunt apt de sancționare pentru că îi atenționam pe oamenii de cultură din România de ce li se pregătea, de ce avea să li se întâmple până la urmă. Mi se dusese tot cheful, știind că acolo va fi și directorul general din MCC, îi văzusem invitația pe birou… I-am spus asta domnului Tozser și el s-a oferit să ne împace, l-am rugat insistent să nu deschidă subiectul, pentru că, oricum, ar fi făcut-o degeaba.
Repet, sunt foarte mulțumit de colaborarea cu acești oameni din teritoriu și, la vremea respectivă, nu am lăsat nici măcar o singură problemă nerezolvată din ceea ce solicitau, pentru că tot timpul mi-au cerut lucruri corecte, în vacarmul celulozic al birocrației românești și am procedat în consecință. Dar ce se întâmplă din ianuarie 2006 încoace, în cultura scrisă română, depășește orice imaginație, inclusiv politică!... Evident, această situație nu este generată tot de reprezentanții UDMR din Guvern, dar că nimeni nu și-a mai bătut capul să obțină finanțări pentru cultura română este adevărat, această sarcină i-ar fi revenit, foarte perspicace, lui Victor Bădoiu și lui Demeter Andras... Acum, la final de an, se pare că va primi o singură manifestare românească o sumă oarecare, poate ca să nu mai spun eu că bugetul a fost ZERO în 2006. Numai că aceste 20-30 de milioane sunt bani dintr-o rectificare de buget!!!




Flacăra lui Adrian Păunescu, nr. 40, (263) 3 – 9 noiembrie 2006