Tudor Negoescu: Cocorii de hîrtie ai plictisului

Volumul „Premianții ratării” îl așază pe Tudor Negoescu printre elegiacii contemporani încă seduși de metaforă și de un gust simțit ca desuet al depășirii fenomenalului, „deși s-a anunțat falimentul metafizicii” („Păsări fără întoarcere”).
Limbajul este dezinhibat și vioi, fragmentele din poeme consacrate se integrează firesc în mesajul conceput de acest scriitor care mărturisește: „Din oră-n oră, mă mai face mama / încă o dată oltean”, deși clamarea identității și a apartenenței nu reprezintă decât criza spațio-temporală a contemporanului convins de relativitatea punctelor de reper: „Dar eu / nu sînt din lumea asta / Degeaba mătur cu sufletul meu / hipertrofiat / marmura murdară a sălii de așteptare” („Pe marmura murdară a sălii”).
Tudor Negoescu caută corespondențe între elementele lumii fenomenale și procesele sale psihice, din interferența lor sperând să rezulte clarificarea și certitudinea. Numai că amestecul se dovedește nociv, nu mai poate fi vorba de o asumare și de o înțelegere a statutului ontic, ci doar de derapaj și cădere în neant. Concretizarea abstractului, a inefabilului, devine modalitate de exprimare a crizei existențiale: „pielea sîngerîndă a sufletului”, „melcii băloși ai tuturor cuvintelor de dragoste pe care / nu ți le-am șoptit niciodată” pot alcătui un „poem spațial”, deci un mesaj care poate fi vizualizat, dar pe a cărui decodare la nivelul receptorului nu se mai pariază.
Aparent, emițătorul / poetul și posibilul său receptor (cititorul) au același referent, mai ales că limbajul este „adus la zi” și încărcat de clișee comerciale ori preluate din stilul jurnalistic, ca și de termeni din noul vocabular activ al românilor de pretutindeni (dacă ar fi să ne referim, de exemplu, la: kamikaze, telenovelă, airbag, impact etc): „Sunt un kamikaze cu fața tatuată / de lacrimile obscene ale spaimei [...] / Publicul isterizat mi-așteaptă / telenovela mărturisirii păcatelor / multiplele fracturi craniene / caldarâmul fiind Judecata mea / de Apoi” („Acrobat în cădere”). Sentimentul căderii în gol după absolvirea „magna cum laudae” a școlii superioare a marilor ratări este tipic pentru poetul care, trăind acut „fiecare metru de abis”, stabilește profilul moral al unei noi elite, cea a rataților. Termenul este resemantizat, ratat – și premiant la școala ratării este, în primul rând, cel care nu mai poate iubi („Marea sângelui meu dornic de tine / cândva învolburată și rebelă / e acum o apă stătută / mai resemnată decât moartea” – „Revolta amintirii că te-am iubit”) și care, departe de a suferi pentru încremenirea în „închisoarea carnii”, regretă tocmai ceea ce-l scotea din „camuflarea în culori șterse”.
„Adrisantul” (v. Caragiale) rămânând necunoscut, poetul modern imaginează un alter-ego capabil să deseneze „cercuri perfecte” printr-un iluzoriu tunel oranj ce leagă realitatea gesturilor periferice („ca un melc te prelingeai pe burta / albastră a cerului / holbându-te la lumea / de dincolo”) de o realitate a sinesteziilor elaborate: „Visai la grădini suspendate pe / spinări moi de mosc și vanilie / pe pântece tari de fecioare” („Prin grădini suspendate”). „Emisarul tăcut al zăpezii” dobândește prin muțenie și retragere în sine capacități de cunoaștere extrasenzorială, putând, pe de o parte, găsi un înțeles simbolic în ceea ce există independent de voința lui, iar, pe de altă parte, putând să-și reorganizeze propriul univers în funcție de cel existent în afară: „Ca-ntr-un glob de cristal, cerule, / în ochiul tău îmi privesc viitorul! / Iată păianjenul singurătății / țesându-mi un hamac odihnitor / de întuneric, / o junglă de spaime întinzându-și, / perfidă, lianele, / doar buzele Canibalului plescăind / de satisfacție: / <> / Ca să fug din visul lui, să-mi piardă / urmele pașilor, / mă-mprăștiasem în vaporoase / diluții de cuvinte. / Pe la colțuri de stradă, de pomană / mă dădeam cerșetorilor de lumină, / de sufletul morților” („Emisarul tăcut al zăpezii”).Premiant la „școala ratării” este și omul cu „masca de lacrimi”, „fiul risipitor al luminii”, cel care ascunde îndărătul măștii o scârbă profundă și începutul dezumanizării: „Era omul cu masca de lacrimi, / premiantul de la școala ratării, / era fiul risipitor al iluziei, / scârbit de perfecțiunea luminii, / ținînd morțiș s-o profaneze, / sîngele lui o luase razna, / împroșcând spectatorii din primele / rânduri / cu resturi putrede de ficat. / Un înger fără sînge, fără creier, / un fiu risipitor întors din moarte / pe toboganul unei / perfuzii” (Salonul 414).
Lipsa de coerență și de sens a existenței („Luni e joi, iar joi e duminică”) pune ritmul cotidian sub semnul unei degringolade spre haos („Pîndită de pericolul neantizării viața mea netrăită / se ascunde vînat hăituit / În cotloanele textului” („În cotloanele textului”), scrisul nemaifiind un mod de eliberare, ci mai mult un gest sinucigaș: „Dar nici acolo nu e / în siguranță: / o mină antipersonală poate fi / oricînd confundată cu o / metaforă revelatoare” („În cotloanele textului”).
Stări psihice precum tristețea, singurătatea etc sunt vizualizate și transformate în spații exterioare: „Ca-ntr-o spălare perfectă de bani / își pierde urma viața mea / prin conturile secrete ale singurătății / prin gările ei pustii sînt bagajul / de mînă rătăcit de Tine / acum patruzeci de ani” („Fericit e orbul”).
Tentativa candidatului la premiile ratării de a scăpa din „ambuscada realului” este pusă în pericol de balastul livresc al clișeelor moștenite. „Plata și schimbul în natură”, specifice unei societăți (încă) primitiv-consumeriste, se desfășoară faustian: „Doar paznicul meu personal / ilustrul erou necunoscut, mă amăgește: / < Obsesia falsului, a kitschului, a ceea ce este ascuns sub mască, fard, paravan – toate, transferate din concret în abstract și introduse în câmpul lexical al vorbirii – este emblematică pentru poezia „postmodernistă”, după ale cărei rețete pare a scrie uneori și Tudor Negoescu: „În fiecare zi, Domnul cuvintelor calpe / învie în mine un Lazăr al dorinței de a muri / Dar nu moartea este locul geometric al / spaimelor mele / ci căderea grețoasă pe tărâmul necunoscut din / spatele acestor cuvinte” („Neantul își adulmecă prada”).
Poezia devine, din catharsis sau din mod de transfigurare / redimensionare a realului, un simplu joc, un mod de a te plictisi și de a da expresie acestui plictis: „Din vechi resorturi ruginite / îmi lansez spre tine, îngere, / cocorii de hîrtie ai plictisului, / ai disperării, / rachetele mele fără nici-o / rază medie de speranță, / de acțiune - / premianții ratării!” („Premianții ratării”). Dar este poezie.