poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-12-24 | | Cu volumul „Uitați-vă prin mine” (Editura Brumar, Timișoara, 2007), Daniela Șontică dă expresie unui mal du siècle de factură modernă. Boala este una a sufletului, într-o societate bolnavă, într-o realitate bolnavă, căreia, dacă-i râcâi puțin coaja, îi descoperi depresia, egoismul, lipsa de rațiune. Spectatoare și actantă într-o farsă tragică, poeta construiește un discurs despre moarte, singurătate și indiferență, evadând dintr-o lume / închisoare ce nu mai știe ori nu mai vrea să comunice: „Ei nu se opresc niciodată / abia dacă își întorc privirile, / retina lor abia dacă mai ține minte / propriul colț de ochi. / Ei nu sunt nefericiți nici atunci când nu sunt fericiți, / ei privesc totdeauna înainte, / timpul lor nu are nimic în comun / cu cearcănele clipelor în care, / invizibilă, de dincolo de cortină, / eu aștept să se împiedice unul dintre ei, / pentru ca, ajutându-l să se ridice, / să mă poată vedea, în sfârșit, / Iar eu să-l întreb: / Suntem frați, nu-i așa?” („Orbilor mei”). Dezarticularea limbajului, refuzul comunicării orale, închiderea în sine, greața existențială sunt simptome ale dezechilibrului prin care trece generația tânără, „cu speranța secătuită / până la măduva îngerilor de rând”. Se conturează mitul unei noi Circe, care acaparează, amăgește și dezumanizează: ea este așa-zisa realitate virtuală, a informației pure, a sentimentelor transformate în bytes și megabytes, a dependenței de tastatură: „El nu mai rostește cuvinte decât / cu degetele pe tastatură, / ascultă-l cu milă, / arată-i câtă lumină a rămas afară, / trimite-i o supernovă de binecuvântări / și tradu în limba lumii lui virtuale / cuvântul iubire!” („Dicționar”). Numind cuvintele „lucruri ciudate”, poeta trece dincolo de suprafața lor, preferând sensul figurat în locul celui de bază, precum și metafora surprinzătoare. Moartea ființei este figurată olfactiv și introdusă în câmpul semantic al sacralității („miroase a tămâie / de la celălalt capăt al oaselor”), pentru ca apoi, într-un text ce radiografiază boala din oase și din suflet, „singurătățile nerostite” să fie desemnate drept cauză a acestei morți: „Ce lucruri ciudate, cuvintele! / îmi fac semne disperate muții, / apărându-se de refluxul / care ar lăsa în urmă / mari și triste, / ca niște schelete de balenă, / singurătățile nerostite, / înfrigurații urmași vor păși peste ele cu tălpile goale, / minunându-se că în trecut / au existat niște ființe atât de fragile / încât abia li se puteau număra coastele / dar ce va fi cu adevărat, / la asta nu se pricep muții, / și am plecat mai departe cu tălpile goale” („Cu tălpile goale”). Daniela Șontică nu creează propriu-zis o mitologie, dar se întoarce adesea la rădăcinile miturilor și preia de acolo ceea ce o ajută la găsirea de explicații poetico-filosofice privind locul și rolul omului în univers. Mitul lui Anteu intră în câmpul semantic al morții pentru a se sugera tragismul rupturii dintre om, pământul pe care calcă și natura în întregime. Desprins de Geea, de pământul-mamă, din care își trage puterea și îndrăzneala, Anteu este ușor de învins și exact această umilință a înfrângerii, condiționată de ruptura din trupul matern, o refuză discursul Danielei Șontică. „Tălpile goale” sunt, deopotrivă, metaforă a penitenței, dar și a legăturilor simple care ne asigură vitalitatea. Oboseala, atonia, inerția sunt definitorii pentru starea de spleen plasată în centrul de greutate al poemului: „Fluturele din ochii mei obosiți / este mașina de jazz / compus de mine mulatră / sub cerul unei veri atât de irlandeze / încât numai tu lipseai / ca să îmi dau seama că el, / fluturele, / nu este decât în privirea mea obosită, / cu totul transformată / într-o mașină” („Mașina de jazz”). Viziunea poetică asupra universului și asupra propriei ființe fiind una de tip antinomic, Daniela Șontică opune stării de spleen evaziunea romantică. Trenul, gara, călătoria, pasagerii apar în text cu sens denotativ dar, cel mai adesea, cu niște conotații suplimentare ce trimit la lipsa de stabilitate, la dificultatea comunicării, la acea „estetică a durerii” pe care se structurează stratul ideatic. ”Învățam mereu arta fugii / inspirată de aerul devenit ființă rămuroasă” („Marină”) este confesiunea cuiva convins că „viața trăită” dar nu în accepțiune autenticistă, opusă „lipsei de viață”, reprezintă de fapt opoziția dintre a fi sau a nu fi capabil de automistificare, de trăire în imaginar, într-un univers proteic. O soluție ar putea-o reprezenta renunțarea la iluzie și acceptarea asfixierii „din artă în artă / din fugă în fugă”. O „Poveste din tren”, centrată pe motivul apocalipsei, pleacă de la Macondo, spațiul mitic imaginat de G.G. Márquez, pentru a ajunge la ironia de tip romantic ce minimalizează catastrofele personale, insistând pe lipsa lor de relevanță în context cosmic: „Cât a plouat! / și nu e Macondo! / Lăsăm toate trenurile să treacă / pe lângă noi, / nu suntem decât un biet personal, / să nu ratăm mântuirea - / măcar dacă ar fi o obsesie. // Credea că numai / ceea ce venea din mintea lui era adevăr, / ici și colo zbaterea unui mac / și în cerul gurii gustul de șină, / gondole fără O, sole mio, / locuiam același tren imobil / și dicteul ratat, / bietul prieten, / de n-ar fi fost profeție / poemul reanimării în care vedeam un pat de spital / cu insectarele depopulate. // Cât a plouat! / Mă gândeam ca de la anul să cresc fazani, / ca o lovitură în plexul snobismului, / dar m-am hotărât, / mersul pe jos e sănătos, / și ce aer bun e la romancierilor, / adusu-mi-am aminte de zilele de demult / și am văzut: nu era cine să te iubească, / nimeni, până la unul” („Poveste din tren”). Atâta timp cât alchimia modernă presupune arhivarea electronică a sentimentelor („Acești oameni, / dacă ar fi inspirați, / ar cânta încetișor dimineața / și, siguri de privighetoare, / ar transforma o parte din lume / în fișiere mici, / ar transla-o în dosare”), dragostea, coeziunea cuplului, vegherea „focului din adânc” rămân idealuri greu de atins în viața reală, astfel că rămâne varianta integrării lor în carnea textului: „Ai aflat târziu / că numai ea poate trăi simplu, / ca o fantomă fără suferință printre cei vii, / Dar știi pentru totdeauna că, / fără iubire, lumea stă pe false picioare / de siguranță, / și că la primul cutremur / te poți agăța de tălpile cerului / ca de singura salvare, / strigându-i lui Dumnezeu că ai iubit” („Preț”). Reflexivă, elegiacă, capabilă să transforme tot ce atinge în metaforă, Daniela Șontică este o poetă autentică, care nu a avut nevoie, pentru a se face cunoscută, nici de experimente puse sub semnul lui „épater le bourgeois!”, nici de legitimare generaționistă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate