Michelangelo Buonarotti este un nume legendar. Contemporanii săi îl venerau ca pe o divinitate, iar moștenirea sa artistică, de la „David” la „Capela Sixtină”, rămâne impresionantă și emoționantă. Totuși acest geniu era în același timp și un om demn de milă. Mulți și-au pus întrebarea dacă opera cestui artist prolific cu mâini fermecate nu a fost cumva fructul vreunei dereglări psihice…
„Septembrie 1504. Un colos de marmură de nouă tone este tras pe străzile din Florența. «Uriașul», cum îl numeau localnicii, putea fi transportat doar noaptea. Străzile înguste erau prea aglomerate în timpul zilei. Acesta era David, cea mai recentă capodoperă a tânărului de 29 de ani Micheangelo Buonarotti. Acesta a creat un simbol impunător al libertății orașului Florența. Au fost necesare patru zile pentru ca eroul de marmură să fie instalat în Piazza della Signoria.”(Wolfgang Ebert, „Michelangelo Superstar”)(*). Astăzi în locul său poate fi văzută o reproducere, pentru a proteja originalul de intemperii. Originalul se află din 1873 la Galleria dell’Academia, unde an de an milioane de vizitatori îl numesc „Mister Univers”. În timpul vieții lui Michelangelo, biograful său, Vasari, a scris: „Această lucrare eclipsează statuile antice și moderne din Roma.” „David” resprezintă prima sculptură individuală de marmură după cele din antichiate. În orașul natal al lui Michelangelo, Florența, a renăscut arta Greciei antice. Orașul era pe culmile puterii. Era bogat și domina toată regiunea Toscana, transformările culturale renascentiste, ale descoperirilor și inovațiilor spunându-și cuvântul. „Visul omului nou a început la Florența. Aici s-au născut umaniștii și aici a început trecerea de la Evul Mediu la Renaștere și redescoperirea culturii clasice a Greciei și Romei antice. Această importantă moștenire a influențat arta lui Michelangelo.”(*).
Michelangelo dorea să-și încerce priceperea pe un bloc stricat de marmură, care fusese extras cu zeci de ani în urmă. El făcuse deja sute de schițe, dar simțea că trebuie să lucreze cu precizie extremă. Putea deja să prevadă conturul final al statuii. Pentru a se potrivi cu blocul, statuia trebuia tăiată la centimetru, artistul văzând deja ceea ce se află în marmură. „Pentru a controla dimensiunile uriașei statui, artistul a turnat lapte peste o machetă de lut. Ultimele părți scufundate erau primele care trebuiau cioplite. Într-un fel, era îndrăgostit de marmură. Mai întâi a cioplit brațul stâng, partea cea mai proeminentă. A folosit un ciocan de cioplit, apoi a lucrat la detalii. O știrbitură în blocul de marmură l-a constrâns să facă un braț îndoit. După partu luni, a venit iarna, cu burniță constantă și chiar zăpadă. Uneori, artistul mânuia uneltele ca un fierar la forjă. Altre dăți, era meticulos ca un chirurg cu bisturiul.”(*) Despre acest proces creator neîntrerupt Vasari a scris: „La Florența, cei care nu sunt mereu activi intră în uitare. În aer plutește dorința de onoare și glorie.” Prin „David”, Michelangelo dorea să-și întreacă rivalii o dată pentru totdeauna, râvnind la onoare și glorie. El era atât de obsedat de marele său proiect, încât dormea de multe ori în atelier. „Am fost înzetrat încă de la naștere și am făcut statuile.” Mama lui era adesea însărcinată și nu putea avea grijă de el. Copilul și-a petrecut primii șase ani în familia unui pietrar. Tatăl său, Ludovico, nu era conștient de talentul extraordinar cu care era înzestrat copilul său. Michelangelo a fost trimis la gimnaziu pentru a deveni jurist. Dar desenul era singura plăcere a băiatului. Făcea acest lucru în secret, pentru a evita bătăile tatălui său, care disprețuia profesia de artist, considerată de acesta nedemnă de o familie arostocrată de funcționari publici. Săracă, familia Buonarotti Simoni și-a pierdut statulul social, dar și-a păstrat mândria, lucru pe care fiul l-a învățat de mic. Pâna la urmă, tatăl i-a permis fiului de 13 ani să studieze arta. De la filozofii Greciei antice a învățat că un suflet nobil se manifestă printr-un corp frumos. „În Evul Mediu s-a pus accent pe condiția decăzută a omului. Biserica spunea că singura speranță a omului era viața de apoi. David era o strălucită creație divină care contura lumea. Statuia era și un simbol al republicii Florența, care tocmai îndepărtase tiranica famile Medici. Susținătorii familiei Medici au aruncat cu pietre în statuie. Nu doreau ca David să devină un simbol al «fortezza», spiritul refractar al cetățenilor liberi.”(*). „Încă de la naștere am fost menit să înfățișez frumusețea.”, spunea Michelangelo, considerând frumusețea ca o imagine a perfecținii divine ce se află în creator, după conceptul platonician, etalat de artist și în sonetul „Vad adevărul frumuseții oare…”. Preamărea oare Michelangelo perfecțiunea fizică pentru că el însuși era desfigurat ? „Mă consider atât de urât. Chipul meu produce teamă.”. Un coleg de ucenicie invidios i-a spart nasul. „Mă hrănesc doar cu ceea ce strălucește și arde și trăiesc din lucrurile care pe alții îi ucide. Găsesc bucurie în melancolia întunecată.”
Michelangelo era un om plin de contradicții. A trăit toate sentimentele omenești. „Nu a fost singurul artist al Renașterii care a creat opere de artă din propria pasiune și raționament. A fost primul renascentist al cărui suflet era adânc sfâșiat între pasiune și răceală sufletească, împovărat de melancolia autoafirmării și a disprețului de sine din cauza exaltării și a profundei neliniști.”(Prof. Wolfgang Maier, Universitätsklinkum Bonn). Michelangelo și-a îngreunat viața atât lui, cât și altora. A lucrat mai bine de doi ani la reprezentarea perfecțiunii. Era obsedat de ideea de a crea ceva absolut nou cu fiecare parte a corpului pe care o sculpta. Nu avea cum să îmbunătățească armonia sculpturilor grecești. Dar el a făcut ceva minunat. Nu i-a oferit lui David doar un corp perfect, ci și o nouă dimensiune: a scos la iveală din marmură „kalokagathon”-ul propus de filozofia atică greacă. „Când uriașul a fost înălțat în cadrul unei imense cemonii în 1504, l-a decorat pe David cu o ghirlandă din cupru poleit cu aur. Nu era ceva neobișnuit ca statuile grecești să fie aurite sau pictate în culori vii.”(*).
Roma, 1505. Papa Iulius II dorea să refacă gloria și importanța antică a orașului. Pentru aceasta a angajat cei mai talentați oameni din Italia. Iulius II a fost supranumit „papa războinic”, deoarece iubea mai mult tunurile decât rugăciunile. Era avid de putere, dar și un bun critic de artă. Iulius i-a comandat lui Michelangelo un proiect unic. Maestrul , în semn de accept, a sărutat papucii papei, chiar dacă fără entuziasm. Artistul urma să-i construiască un mormânt mare, similar cu cele ale împăraților romani. Era un proiect ambițios pentru un creator ambițios și pentru un papă ambițios. Michelangelo a proiectat un mausoleu de marmură de trei etaje, o structură monumentală cu mai mult de 40 de statui reprezentând figuri biblice, precum Moise. Această capodoperă necesita foarte multă marmură. Ea a fost adusă de la Carrara, de unde se extrăgea încă din antichitate. Artistul a petrecut aproape patru din cei 90 de ani ai săi în cariere, căutând material pentru mărețele lui realizări. Pentru mausoleu a lucrat mai bine de opt luni cu muncitori de la carieră și a umplut 70 de care cu marmură, cărate în fața vechii bazilici Sfântul Petru din Roma cu 20 de boi. Dar, după acest efort, un nou proiect a avut întâietate. Mausoleul nu va fi terminat decât după un secol. Iulius dorea acum să înalțe un măreț lăcaș de cult care să simbolizeze dominația bisericii romano-catolice în lume. Vechea bazilică Sf. Petru va fi demolată, iar mausoleul va cădea victimă noului proiect: Capela Sixtină de lângă bazilica Sf. Petru, capela papilor. Papa i-a comandat lui Michelangelo să împartă tavanul în secțiuni și să-i picteze pe cei 12 apostoli. Un sculptor cu puțină experiență în pictură să picteze fresce la 20 de metri înălțime ? Din punct de vedere arhitectonic, capela era oribilă: o cutie de 40 m. Dar toate protestele au fost în van. Papa l-a obligat pe artistul dezamaăgit să accepte lucrarea. Unchiul lui Iulius, papa Sixt IV, construise Capela Sixtină, în care aveau loc alegerile papale. Era și biserică și fortăreață. Soldații dormeau deasupra bolților pe care le picta acum Michelangelo. „Având 1.100 metri pătrați de tavan, lucrarea era aproape imposibilă. Mai întâi, Michelangelo a construit o schelă. Omul din Florența acceptase această lucrare colosală și acum avea nevoie de un proiect pe măsură. Va picta povestea Genezei, despre osândă, iertare, suferință și mântuire. Dacă nu reușise să facă figurile tridimensionale pentru mormânt, la va picta pe tavanul Capelei Sixtine.”(*). Michelangelo dorea să dea impresia de spațiu deschis și de pereți care se înalță până la cer. În zonele centrale a ilustrat povestea omului, iar pe laterale a redat pe strămoșii lui Hristos. A angajat pictori de fresce cu experiență din Florența, pentru a-l ajuta în încercarea de a-și materializa conceptul. „Folosind o grilă, ei au transferat schițele pe planșe mari. Au făcut găuri, astfel încât conturul să poată fi transferat pe tavan. Mai întâi au făcut planșe pentru fresca ilustrând Potopul. Înainte de zori, maistrul pregătea un amestec de var stins, gresie, praf vulcanic și apă. Materialul era aplicat pe suprafața care putea fi pictată într-o zi. În timp ce tencuiala se usca, ucenicii, numiți «garzoni», au transferat schița mamei cu copilul. Conturul a fost însemnat cu praf negru. Culoarea a trecut prin găuri până la tencuiala umedă. Pictorii lucrau contra cronometru. «Fresco» înseamnă «proaspăt». Culoarea trebuie aplicată când tencuiala e umedă, altfel pictura nu va rezista în timp.”(*). Pictura pe tencuială umedă era foarte costisitoare. Nu se permiteau corecturi în astfel de tehnică. Michelangelo era veșnic nemulțumit de munca sa. Dădea jos tencuiala, punea alta nouă, apoi o dădea iar jos. „Sunteți norocoși pentru că sunteți mulțumiți de ceea ce faceți, dar eu nu am fost niciodată mulțumit de niciuna din lucrările mele.” Și-ar fi dorit ca proiectul să se termine. După trei luni, fresca Potopului era gata. Era o reprezentare cutremurătoare a groazei, iar Michelangelo a înțeles că travaliile sale erau zadarnice. Imortalizase 61 de personaje într-o scenă de doar șapte metri. La 20 de metri mai jos privitorii abia puteau distinge personajele. Din acel moment, artistul a decis să mărească semnificativ figurile pe tavan: profeți din Vechiul Testament, înalți de patru metri, surprinși în mișcare. „Lângă profeți a pictat sibile, clarvăzătoarele din mitologia greacă. Și ele anunță, precum profeții, venirea lui Hristos. Coloritul viu, îndrăzneț, era cu totul nou. De la restaurarea frescelor, în anul 1994, tavanul capelei strălucește în toată splendoarea sa originală.”(*).
Michelangelo considera că doar corpul masculin are proporții ideale. De aceea, figurile sale feminine au corpuri virile. Artistul, după mărturia contemporanilor, era atât de necivilizat și grosolan, încât atelierul său și persoana sa erau incredibil de dezordonate. Atât el, cât și discipolii lui trăiau în condiții mizere. După o zi de muncă, nu mâncau decât puțină supă. Pe atunci Roma era amenințată și de ciumă. Tibrul se revărsa de câteva ori pe an și inunda atelierul. Dormeau cum puteau și nu aveau grijă de igiena personală. Micherlangelo urma sfatul tatălui său de a nu se spăla. „Voi face o comparație cu salariile din acea vreme. Michelangelo câștiga de 50 de ori mai mult decât un muncitor obișnuit. Salariul primit de la papa Paul V era de 12 ori mai mare decât cel primit de marele pictor Tizian de la împăratul german Carol V în aceeași epocă. A lăsat în urmă o avere, aproape un sfert din ceea ce lăsau cei mai bogați bancheri și prinți ai vremii. Dar a trăit într-o sărăcie foarte mare. Era un zgârcit. ”(Prof. Rob Hotfield, Universitatea Syracuza, Florența). „Sunt împovărat de probleme și de muncă fizică. Nu am prieteni la Roma și nici nu am nevoie. Trabuie să trăiesc în sărăcie pentru a avea grijă de familie.”, mărturisea artistul. În realitate, el și-a folosit familia pentru a investi în proprietăți. „Posesiunile funciare îi întăreau pretențiile de descendent aristocrat. Tatăl și frații săi îl solicitau mereu, iar el din Roma îndepărtată făcea morală, îi certa și amenința. Era o relație contradictorie: și-a cinstit tatăl până la moarte, dar, în același timp, s-a distanțat de el. Uneori făcea dovada unei cruzimi șocante.”(*).
Totuși, nu este clar dacă Michelangelo a folosit modele masculine pentru personajele feminine, după cum afirmă unii. Dar dovezi că ar fi avut vreo relație cu o femeie sunt de negăsit în jurnalele pe care le-a lăsat. „Femeile nu sunt ca noi. N-ar trebui să înflăcăreze inima niciunui bărbat înțelept. Dacă vrei să trăiești mult, actele sexuale trebuie să fie rare.”, notează el. Michelangelo a folosit o grilă pentru a-l ajuta la perspectivele și proporțiile dificile. Astfel a realizat-o pe Eva, mama omenirii. De multe ori se trezea noaptea pentru a lucra la lumina unor lumânări amplasate pe pălărie. Nu suporta să fie deranjat când lucra. Nerăbdătorul papă venea adesea și-l inspecta. „Iulius, criticul de artă, vedea nașterea artei revoluționare. O imagine incomparabilă a fost gata în doar trei săptămâni. Aluzia sexuală este evidentă. Este interesant că nu a pus păcatul originar doar pe seama Evei. Eva e pasivă, Adam e cel care ia fructul oprit. În stânga, papa a văzut ispitirea lui Adam și a Evei. În dreapta e izgonirea lor din Rai. La început sunt frumoși, dar păcatul îi face respingători. Michelangelo era convins că pofta trupească a născut păcatul. Părerea lui despre sex era marcată de frica de a nu păcătui.”(*).
Michelangelo era adesea bolnav, chinuit de neliniște și coșmaruri. Avea o teamă poate de eșec. Mai existau și presiunile papei nerăbdător de a vedea finalizată lucrarea. Puțin înainte de nașterea lui, mama sa a avut un accident. Psihologii au afirmat că acest lucru a provocat traume fătului. Avea doar șapte ani când mama sa a murit. Copilul singuratic a devenit un bărbat mereu impulsionat. „Stilul său de viață era caracterizat mai ales de două lucruri. În primul rând, comportamentul său autist. Ce înseamnă acest lucru ? Pe de o parte, izolarea socială, o izolare de bună voie. Pe de altă parte, e caracterizat de obsesia pentru un anumit aspect restrâns al vieții. Pentru Michelangelo, aceasta era creația artistică. Desigur, celelalte aspecte ale vieții au fost date la o parte.”(Prof. Wolfgang Maier, Universitätsklinkum Bonn). Michelangelo se descria drept „nebun și crud”. Se picta drept profetul Ieremia, care se întreabă în Biblie: „Când mă voi mângâia eu de scârba mea ? Mi s-a amărât inima în mine. Blestemată fie ziua în care m-am născut.” Artistul nefericit și-a pictatat chipul pe pielea martirului Marsias. „Pacea mea interioară a murit încă înainte de a mă naște.”
În octombrie 1509, Michelangelo se plângea din nou de dureri groaznice provocate de anii de contorsionare pe schele. Un sonet de al său descrie amănunțit starea sa. După un an pictase împreună cu ucenicii doar 300 de metri pătrați. Apoi pe ucenici i-a închis afară, fiind nemulțumit de munca lor. Hotărâse să continue singur marele proiect. „Michelangelo a pictat tot ceea ce cerea talent artistic. Putem afirma acest lucru pe baza contului său bancar. Conturile menționau în ce scop folosea banii de cheltuială. Și nu există acolo bani cu care să plătească ajutoare.”( Prof. Rob Hotfield, Universitatea Syracuza, Florența). Ucenicii au făcut schițe ce păreau sculpturi aduse la viață. Aveau aceleași proporții cu statuile remarcabile ale maestrului. Corpurile lor nu sunt îmbrăcate. De la cuvântul „nudi”, Michelangelo i-a numit „ignudi” pe tinerii din aceste fresce. Acestea sunt ființe cu o frumusețe ambiguă, pline de senzualitate. Secțiunile centrale ale frescei prezintă 20 de personaje de doi metri. Sunt hermafrodiți păgâni, aparent fără legătură cu Biblia. Artistul face aluzie aici la realități din epoca sa, care sunt absconse pentru privitorul de astăzi. Modul în care ilustrează acțiunea și mișcarea este inegalabil. În total, Michelangelo a ilustrat 800 de structuri anatomice. Ca și Leonardo da Vinci a studiat în secret cadavre pentru a putea picta încordarea și mișcarea exactă a membrelor umane. Celebra sculptură a Greciei antice, grupul Laocoon, a inspirat în mod evident opera sa. „A transformat modelul într-un act de eschilibru al sibilei libiene. Din perspectiva în racursi, mai ales la Capela Sixtină, Michelangelo a atins noi culmi ale măiestriei.”(*).
Schițele lui Michelangelo au ajuns astăzi să fie considerate creații de sine stătătoare. Contemporanii artistului erau uimiți de realizările geniale ale acestuia, însă el privea acest lucru dintr-o perspectivă mai moderată: „Geniul înseamnă răbdare: arunci, desenezi, iar arunci. Arta trebuie să pară creată fără efort.”
În 1510, Michelangelo și-a desenat un autoportret din profil cu un membru viril în dreptul urechii stângi. L-a numit „Chinurile cărnii”, simulând parcă o suprimare de înclinație homosexuală, precum un ascet de teama păcatului sau poate reprezenta relația sa cu alți bărbați, inspirată din iubirea platonică, concept reapărut sub forma unei noi școli. Școala era neoplatonică și a fost patronată spiritual de Lorenzo de’Medici (alias Magnificul), în special prin filozofia lui Marsilio Ficino. În acești ani, Michelangelo scrie cu o pană inspirată sonete închinate frumuseții tânărului cavaler roman Tommaso Cavalieri, având astfel prilejul de a adânci experiența platoniciană.
În timp ce Michelangelo muncea la reprezentarea Facerii, lumea de afară era în clocot. Mercenari străini distrugeau țara și amenințau Roma. Papa pierdea bătălie după bătălie. Războiul îi seca bugetul în dezavantajul artei. Artistul a trebuit să aștepte timp de 14 luni până a putut să-și continue lucrul la vastul proiect. I-au trebuit doi ani pentru a picta prima jumătate a tavanului Capelei Sixtine. Retul de 600 de metri pătrați au fost finalizați într-un singur an. Dar îl aștepta o încercare importantă: crearea lui Adam, una din cele mai repetate lucrări de artă din istorie. Experianța artistului în arta frescelor era acum vădită. El a pictat „bărbatul” în doar patru zile. Adam evocă unul dintre cele mai înalte idealuri renascentiste: frumusețea ca semn al purității sufletești, dar și frumusețea omului, creat după chipul lui Dumnezeu. „Dar, pentru primii admiratori, Adam nu avea semnificația pe care o are azi. Mulți nici nu au realizat că bărbatul cu barbă era Dumnezeu. Abia în a doua jumătate a secolului XX, celebrele mâini care se ating au devenit populare.”(*). Totuși, imaginea „atingerii” lui Dumnezeu de către Adam este reprezentată asimptotic de către Michelangelo… Energia Creatorului înaintând rămâne totuși impresionantă. Printr-o răsucire spontană a trupului, copleșitorul Dumnezeu creează Soarele și Luna în același timp. „Cine îl mai pictase pe Dumnezeu cu dosul descoperit ? Adesea morocănosul Michelangelo avea simțul umorului, chiar dacă era de cele mai multe ori un umor rece și sarcastic. Michelangelo a lăsat un număr mare de alegorii și mesaje ascunse. Krank Meshberger este convins că imaginea lui Dumnezeu cu îngerii se potrivește perfect cu secțiunea transversală a unui creier uman. În interpretarea sa, vălul verde e artera vertebrală, și piciorul îngerului e hipofiza. Liniile albe marchează alte părți importante, cum ar fi creierul mare, lobul temporal și cel occipital.”(*). Michelangelo credea că inteligența este un dar de la Dumnezeu.
În noiembrie 1512, papa și alți vizitatori curioși erau entuziasmați. Opera de artă sui generis a maestrului Michelangelo era terminată. Puteau vedea una dintre cele mai mari picturi realizate vreodată: 150 de secțiuni separate și 343 de personaje distincte. Artistul care voia să devină sculptor îi spusese papei Iulius II printr-un sonet: „Signore, de-i o vorbă înțeleaptă, / Aceasta e: nu vrea acel ce poate.” Astfel a dovedit tuturor că este și pictor, și unul dintre cei mai mari.
După 29 de ani, la vârsta de 66 de ani, Michelangelo a prezentat fresca Judecățiii de Apoi pe peretele cu altarul Capelei Sixtine. O lucrare terifiantă, cu 400 de nuduri și Hristos în mijloc. Liberalismul Renașterii a fost înlocuit de suferințe profunde. Oamenii erau arși pe rug pentru credințele lor. Era începutul contrareformei. Capodopera lui Michelangelo era apocaliptică. Ea reflecta tulburarea care punea stăpânire pe artist. De această dată trupurile goale au provocat scandal. Au fost declarate scandaloase, iar oamenii le considerau o erezie. Dar, în ciuda dușmanilor, Michelangelo a rămas artistul favorit a nouă papi la rând. Aproape toți acești papi se temeau de geniul neclintit, însă toți doreau ca el să lucreze pentru ei. De la moartea lui Iulius II, artistul a continuat lucrul la statuile pentru mormântul său. Doar două din cele 20 de figuri au fost terminate. Astăzi, ele pot fi admirate la muzeul Luvru din Paris. Orice aprehensiune etalată de personajele sale reprezintă însăși aprehendarea unei năzuințe nobil-umane: adevărului frumuseții sufletești atins prin poarta oculară.