(acest text este urmarea articolelor:
Cît de des te întrebi dacă nu ești la fel de cinic ca toți ceilalți?,
Cît de lesne devine rațiunea cinică ,
Kynismul antic. Diogene din Sinope ,
Cinismul seniorial. Lucian din Samosata,
Cunoaștere științifică și realism. Experiență a vieții și îndrăcire
Cinismul seniorial la Marele Inchizitor al lui Dostoievski
Lecția existențialismului heideggerian
și
Psihosomatica spiritului vremii )



Obnubilarea iluminismului

Zorii cinismului modern mijesc în urma intensei activități luministe, a bătăliei emancipării, a travaliului demascator al reflexivității și criticii impunînd o constituție nouă – fracturată și dinamică – a conștiințelor. Fermitatea și unitatea tradiției, identității, caracterului au dispărut lăsînd locul unui complex al modernității care resimte permanenta criză a vieții.

Puterile dominante, conservatoare adoptă o politică antireflexivă despărțind subiecții unei posibile contraputeri de mijloacele reflecției lor de sine. Este o violență impotriva ideilor: cenzura care se ambiționează să spargă oglinda în care oamenii – maturizîndu-se – ar putea recunoaște cine sînt și ce se întîmplă cu ei, în care ar căpăta experiența și expresia de sine. Oamenii sunt apărați de ceea ce nu trebuie să știe și – parțial – chiar de a învăța ceea ce nici n-ar vrea să știe. Pentru că e primejdios. (Idei lucide în capul unor oameni beți.) Este o strategie de a conserva în mod conștient naivitățile celorlalți.

Într-o perspectivă optimist-naivă, subtilitatea luminii, forța ei irezistibilă de răspîndire pare împiedicată doar de opacitatea obstacolelor – superstiția, eroarea, neștiința – aflate, ivite în drumul către adresant. Și totuși, vrăjmașul adevărat este cunoașterea celor puternici, știință a regulilor puterii și ansamblu de norme ale conștiinței comune. Căci aceasta se constituie în, este și va rămîne o suprafață reflexivă care întrerupe și întoarce, deviază interesat lumina.

Aroganța puterii este dublată de un travaliu intens și subtil pentru împiedicarea extinderii unei noi științe și unei noi puteri, a unui nou subiect al științei ca putere. Puterea, învățînd cinismul, își ajudecă armele adversarului dovedindu-se perfectibilă, adoptînd, asimilînd acea cunoaștere adversă care îi sporește puterea. Absolutismul luminat, dar și centralismul democratic, sînt ilustrări ale încercării de a planifica de sus progresul, unificînd un maximum de stabilitate socială cu un maximum de dezvoltare a puterii și a producției.


Cinismul melancolic

Noul cinism, nouă știință a represiunii, este mascat de o anume melancolie, de o conștiință (duplicitară) a sacrificiului elitar și de o depersonalizarea puterii caracteristică birocrației moderne. Luminarea este/pare doar amărăciunea celui ce trebuie să exercite puterea pentru a-i scuti de asta pe cei de jos, pentru a-i apăra de ei înșiși. Cinismul puternicului – slujitor, soldat, revoluționar – se molipsește de romantism. Funcționăresc.

Asta poate însemna și că funcționarul puterii știe ceea ce nu-și permite să trăiască, o știință al cărei subiect nu vrea, nu poate să fie. Este posesorul unor cunoștințe (care nu pot fi conștiința sa) doar în virtutea faptului că trebuie să le împiedice să pătrundă în conștiința acelor euri care cu siguranță le-ar onora. Cunoașterea lui este doar funcțională, lipsită de bucurie, iubire, identificare. Știința lui este schizoidă – luminarea nu este înseninare. Lumina este artificiozitate. Emanciparea este doar o demoralizare a dominației inteligente.

Guvernarea luminată accentuează tensiunea schizoidă dintre știința luminării și realismul melancolic al guvernării ca artă a alegerii răului cel mai mic din interiorul subiectului puterii. La fel ca și pe aceea dintre revolta rațiunii împotriva datului și respectul pragmatic față de el.


Derapajul luminismului

Depășirea confruntării sterile dintre ideal și real, dintre teorie și practică, se poate face prin deschiderea orizontului înfruntării între un realism schizoid (serios) și unul antischizoid (impertinent), între asumarea responsabilității pentru ceea ce nu o presupune și susținerea iresponsabilă a ceea ce presupune responsabilitate, între asigurarea (doar a) supraviețuirii și salvarea a ceea ce merită trăit din viață de excesele realismului puterii. Această critică a rațiunii cinice dă încă o șansă proiectului Luminilor: să schimbe ființa prin conștiință.

Emanciparea luministă suferă o întîrziere și o degradare, o slăbire a impulsului său energetic în propagarea sa dinspre pionierii și maeștrii inteligenței reflexive către sferele tot mai îndepărtate ale lumii sociale și politice și ale vieții private. Ca să se stingă definitiv în mizeria cea mai pură și de neemancipat.

Stadiile, treptele, scara inițierii, care ar trebui să marcheze evoluția maturizării reflecției, exercițiului și luminării, sînt, în sistemul educațional modern, doar o parodie a ideii de evoluție, de biografie vitală și sacră. Cunoașterea nu mai este și nu se mai dorește a fi întrupată. Nici în cei ce o predau, nici în cei ce o preiau. Un tineret inteligent, dar demotivat și lipsit de perspectivă, învață și este antrenat să se ridice la standardele unei luminate lipse de sens. Totul se rezumă la informare, profesionalizare, competențe, competiție.

Sistemul de învățămînt ratează principial misiunea sa de ințiere în viața conștientă prin ostilitatea, depersonalizarea și antihedonismul său. În cadrul lui lipsește energia de viață care ar crea oportunități și șanse deprinderii gustului vieții.


Ivirea altor rațiuni

Există o inerție provincială, o obișnuință a funcționării în gol a mecanismelor autoreprimării, a mizeriei deja lipsite de substanță, a nefericirii cronice. O apatie a rămînerii în urmă. A depărtării simbolice de vibrația centrului.
Dar și o tentativă de opoziție la imperialismul urban al culturii tehnice bîntuit de fantezii ale omnipotenței, de fabulații ale inginerilor politic, de visele dominației rațional-magice a naturii. Prin descentrare provincia își poate dobîndi o demnitate care să remarce și să acuze provincialismul metropolei.

Trăim deja un amurg al idolilor scientismului, o slăbire a alianței dintre Lumini și civilizația tehnico-științifică, o încercare de a anula egalitatea dintre rațiune și știință. Se acceptă azi și alte rațiuni: logica sentimentelor, mistica, meditația, mitul, imaginea magică asupra lumii. Se impun și alte specii de inteligență în afara celei științifico-raționaliste. Deșteptăciunea și istețimea vitală, înțelepciunea, valorifică (în ciuda seriozității raționalității înguste) modalități satirice, poetice, erotice ale iraționalismului.

Înțelepciunea nu depinde de stadiul dominării științifice a lumii. Și, atunci cînd ultima deviază spre nebunie, ea este singura capabilă să maturizeze omul, să-i reîndrepte atenția asupra vieții. În răspăr față de falsa deșteptăciune, de excesul speculativ și cărturăresc, de intelectualismul arogant, de gîndirea ca putere.