Anul IV, Nr.1.035, Vineri, 20 August 2004, ziarul INDEPENDENT

„Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica”
interviu cu criticul literar Nicolae Manolescu


- Descrieți în câteva cuvinte activitatea dumneavoastră de critic literar.
- Îmi este destul de greu s-o fac sumar, dar nici pe-ndelete nu mi-ar fi lesne. Scriind de peste 40 de ani, profesia se identifică cu însăși existența mea profesională și morală. Am început, oarecum din întâmplare pentru că directorul revistei „Contemporanul” din vremea aceea, George Ivașcu, m-a solicitat să fac cronică literară. N-aveam nici o bănuială în momentul acela că o să-mi consacru 32 de ani de viață cronicii literare. Mă vedeam romancier, poet... La 22 de ani nu puteam să refuz o așa ofertă generoasă, de a scrie la o asemenea revistă. Ar fi fost o neghiobie să spun „nu vreau, nu pot, nu mă pricep”. Și am zis „ce-o fi , o fi” și m-am aruncat cu capul înainte. Ardelean fiind, destul de conștiincios de felul meu, dacă m-am apucat de ceva o duc până la capăt. Am ținut-o din aproape în aproape scriind la „Contemporanul” și „România literară” până în 1992, când am abandonat considerând că ajunge. O viață intelectuală suprapusă pe comentarea cărților apărute între 1962 și 1992.

- V-ați temut vreodată de consecințele anumitor cronici nefavorabile? V-ați pierdut prieteni?
- Nu. Mi-am făcut prieteni în stare să suporte critica. La rândul meu am fost criticat și nu știu dacă poate veni cineva să spună că m-am supărat pe el, pentru că a exprimat un punct de vedere negativ despre mine. Era dreptul lui. Eu am spus întotdeauna ce-am crezut. Sigur că uneori m-am înșelat. Dacă astăzi aș reciti aceleași cărți de acum 20-30 de ani, n-aș folosi aceleași idei de atunci. În „Istoria critică a literaturii”, la care lucrez acum, mulți dintre autorii pe care i-am comentat în decursul timpului într-un anume fel, aici vor fi analizați altfel. Nu-mi fac iluzia unei consecvențe atât de mari, încât la 65 de ani să citesc cărțile ca la 30, 25 sau 22 de ani, când am debutat. Inevitabil, tot sistemul de referințe se schimbă. Totul este să spui ce gândești și să încerci să-ți dovedești observațiile, analizele sau judecățile de valoare. Deci, să încerci să-i convingi și pe alții. Dacă reușești asta, aproape nimic nu mai contează. Critica literară nu este o disciplină obiectivă, strict aplicată pe o materie. A avea dreptate înseamnă a spune un lucru în modul cel mai convingător.

- Cum definiți o carte bună”
- Cea care îmi spune ceva, indiferent ce. O carte care mă instruiește într-un mod plăcut, care nu mă plictisește, care îmi atrage atenția asupra unor lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, fie că e vorba de psihologia unor oameni, ori de societate, de morală, întâmplări sau biografii. E ceva care îmi captează atenția asupra unor aspecte la care eu nu m-am gândit sau, le-am văzut, dar le-am perceput altfel. Dacă e o povestire contează să aibă o anumită suită, dacă e un roman să nu fie construit la voia întâmplării, iar în cazul prozelor realiste, dacă există consecvență. Multe lucruri contează, dar în fond este important ca acea carte să-mi spună ceva, într-un mod care să mă captiveze.
- Ați făcut vreodată, obligat sau nu, cronică favorabilă vreunei persoane?
- Nu. Nimeni nu m-a obligat, nici înainte de 1989 și nici după. De multe ori am făcut cronică favorabilă, mai mult decât aș fi vrut, dar nu pentru că m-a silit cineva, ci pentru că eu însumi am fost în mijlocul unui concurs de împrejurări neplăcute. Citești cartea unui autor despre care afli că are o boală incurabilă și, din momentul acela nu mai poți scrie exact ce-ai fi vrut despre acea carte. Un critic care ajunge să-i cunoască pe toți scriitorii, în mijlocul cărora trăiește, nu poate face abstracție de faptul că îi cunoaște, că au fost la bere ori s-au vizitat acasă reciproc. Cine spune că a scris despre cărți ignorând autorii, minte. Nu poți să-i ignori. Totdeauna vor exista presiuni de acest gen, care au destulă importanță sau greutate, dar e greu de măsurat. Dacă nu afectează esențialul, mergi mai departe. Sigur, și eu aș vrea să respir în orașul ăsta un aer nepoluat, dar nu se poate. Același lucru este și în critică. Nu poți să respiri aerul pe care-l vrei tu. Îl respiri pe ăla pe care îl respiră toți scriitorii cu care te-ntâlnești.

- Care sunt calitățile necesare pentru a fi un bun critic?
- Celui care dorește să devină critic trebuie să-i placă să citească. Apoi, să aibă răbdare. O carieră de critic se face în timp, cu tenacitate și consecvență. Sunt unii colegi, mai tineri, care își amână duminică pentru luni predarea materialului pentru revista „România literară”, din diferite motive. Ori așa ceva nu se face. Vreme de 32 de ani nu am avut duminici libere, pentru că așa era orarul gazetei. Este nevoie de ordine în propria viață. Însușirile unui critic n-au legătută cu literatura: răbdare, abstragere, concentrare, calm. Toate acestea îți trebuie pentru o mulțime de lucruri în viață, nu doar pentru critică.

- Care sunt problemele cu care se confruntă un critic?
- Probleme de viață și profesionale. Nu găsești cărțile pe care le cauți, bibliotecile sunt cum sunt, nu există monografii, biografii și bibliografii. Trebuie să ți le faci singur.

- De când lucrați la această carte de istorie a criticii?
- De aproape 20 de ani. Am avut o foarte scurtă pauză după `90, când am intrat în politică, dar și atunci încercam să-mi fac timp pentru lucrare. Ea va cuprinde comentarii la cărțile mai multor sute de autori, de la origini și până în 1990, pe care i-am considerat importanți. Lucrarea îi va cuprinde pe scriitorii care consider eu că reprezintă fondul principal în literatura română, care sunt în canon, care mai sunt citiți sau care ar trebui să fie citiți. Contractul cu mine și cu editura înseamnă, de pe acum, încă vreo patru ani de muncă. Dorința mea cea mai puternică în plan literar este să-mi văd cartea terminată, apoi vom mai vedea.

interviu realizat de Gabriel Dragnea