Într-o panoramă caleidoscopică, bântuită de (auto-) ironie și satiră și marcată de tatonări stilistice și spirituale, poezia lui Valeriu Barbu găsește resurse să surprindă răscrucea dintre exterior și interior, conjuncția dintre comprimarea și expansiunea cuvântului în spațiul cu reverberații doxologice dintre tăcere și vedere: „Nu-i/ Pământul/ atât de mare cât mi-l închipuiam/ în noaptea aceasta/ într-o singură noapte, iată/ l-am strâns în căuș/ l-am dus la buze și-apoi/ l-am lipit la piept lângă/ colindă”.

Între ochi și inimă se desfășoară o întreagă hartă a lumii în care timpul subiectiv devine sinonim cu „arderea”: „nu vă mai uitați la ceas/ aruncați-l în sobă să vă ardă/ neputințele/ limbile de foc vă vor arăta dincotro-ul/ așteptărilor”. În acest culoar locuit de formele gestante ale memoriei și premoniției cuvântul „îngroapă-dezgroapă” în lucruri și gesturi harta unei minuni.

În căutarea „ieșirii din izolare”, parcursul ajunge să capete luminările unei nașteri mistice în raza Întrupării dumnezeiești: „am adormit așa/ în zori aveam ecouri/ din bucuria voastră în/ pretutindeniul acestei celule/ – știam acum/ că Domnu-i născut”. Inițierea în taină este proiectată prin transparența umbrei, frăgezimea florii, intimitatea pleoapei.

Simultan conștiința poetului este frământată de condiția rătăcirii, fragilității și limitării în câmpul marcat de criza comunicării, depășită prin recursul la temeiul liturgic al existenței: „mă îmbrățișez/ singur/ ca atunci când ți-e tare frig/ duc palmele/ toate palmele în țărână, caut ape/ lăptoase, tainice, apoi/ le port curate/ la buze, la frunte/ mi-am regăsit/ rugăciunea/ doi arhangheli cunosc pentru mine/ căușul”.

Căderea, sincopa, părăsirea, patimile sunt surprinse în chiar hotarul dintre iadul deznădejdii și raiul smereniei: „aștern buză peste buză, uite așa și tac/ tac înăuntru, și mai înăuntru/ mă ridic să scrie pasul/ istoria unui răpus de cuvinte… nicio ureche/ nu mai este flămândă, vântul nu mai are chef/ să împingă ecouri”; „o păpușă mecanică pe o cutie muzicală/ mișcă întrerupt/ neterminând rotirea – ochii mei când stau/ cu bărbia pe mâini la pervazul ferestrei cu gratii/ flașneta-i spartă, ceru-i albastru și/ nicio pasăre”.

Este un „gol” ce se cere „umplut de duh”, un prag al trecerii care se concentrează spiritual în taina icoanei și crucii: „o icoană cât o ușă – străbătând/ «dincolo»-ul întreg, cad aici/ sunt tot numai o rană”. Între „felii de întuneric” și „țipăt imploziv” poetul găsește suflul donator și generativ prin care „pântecul rugăciunii/ s-a împlinit” și universul se face „ultima mea cămașă”, încât „Domnului să-i trimit mustirea nouă/ a ierbilor”.

Fidelitatea față de cuvânt exprimă însuși chipul filiației de creație în care omul se vede pe sine atât legat țărânii cât și alipit de Cuvântul dumnezeiesc ce îi insuflă și sprijinește elanul ascensional: „cuvântul meu dacă se face țăndări/ în drum spre Dumnezeu,/ nu-i nimic/…/El știe/ că am rămas legat țărânii și-n încercarea/ de a zbura n-am reușit să mă țin strâns/ agățat de cuvânt”. Pe lângă cuvânt, o altă temă centrală este cea a vederii, care primește și ea conotații mistice: „de vei cădea, vei atinge adâncimea ochiului/.../ nu-i luna ceea ce-ți pare/ este genunchiul întâiului arhanghel”.

Vederea și cuvântul desfășoară o „perspectivă inversă” în care „urma” izolării, consumului și morții se transmută în „semn” al metanoiei și minunii învierii întru dragoste: „deschid ochii/ ditamai soare – înăuntru meu ploua”; „voi păși cu palmele în țărână și tălpile pe cer/… /te voi ajunge oriunde vei fi, iubita mea de suflet,/ de carne, os și sânge/.../ surâsul tău/ mă vindecă de moartea multiplicată”; „te voi îmbrățișa îți voi săruta cicatricele/ rănilor de astăzi/ voi prinde o anume distanță/ destul cât/ să respiri adierea dorinței/ să am iar un nume cum să mă strigi/ să mă chemi să împărțim răsăritul”; „un fir voi toarce din traiectorii/ ochi-icoană, ochi-cruce, ochi-lumina/ violet-aurie”.

Drumul pe care autorul a pornit nu este defel unul facil, și mă refer aici nu în ultimul rând la deschiderea spre orizontul teologic, care cere o anumită atitudine a rațiunii în fața tainei dumnezeiești și o reglare sinergic-liturgică a însuși actului creator. Însă în măsura în care poetul Valeriu Barbu echilibrează „raportul dintre minte și inimă” în iconomia creației sale, arta sa reușește să transmită nu numai o experiență estetică, ci și una profundă de viață.