De ce și cum

“ – De ce vrei să știi tot timpul unde te afli? N-ai auzit de imaginație?
– Bine jucat dar nu se prinde.
Răspunse zîmbetului meu cu răceală în ochi, apoi se uită în jos.
– Acum știu de ce nu ești în stare să scrii poezie ca lumea.”

" – Dacă nu înțeleg de ce, încep să înțeleg cum" – vrea să creadă Nicholas.
Dădu din cap în semn că era invers.
"– Începi să înțelegi de ce, nu cum – este părrerea mai avizată a lui Conchis."

Prima replică din dialogul de mai sus exprimă, într-un mod forțat ironic, iritarea lui Nicholas, obsedat de nevoia unei explicații clare a punerilor în scenă de la Bourani. Explicația vizează intențiile: motivele și scopurile urmărite, și trădează ambiția de a deveni stăpîn (cel puțin cognitiv, “logic”) asupra unui domeniu al faptelor ce refuză să se lase constrînse de silnicia schemelor raționaliste. Excesivul simț al realității îl persecută pe Nicholas și îl privează de starea de abandon necesară receptării semnificațiilor sprituale ale celor petrecute.

“ – Ești minunată […] nu ai idee ce stranie a fost această experință! Minunată și stranie! Numai că – știi, ce facem cu simțul realității? Poți să i te opui pînă la un moment dat, ca și gravitației.”

Torturat de propria mentalitate meschină și suspicioasă, Nicholas nu admite că de ce este o întrebare care împiedică apropierea de mesajul metafizic, de tîlcul liric al evenimentelor și insistă în jocul enervant și fără sfîrșit al lui da’ de ce cu perseverența propriului infantilism ce sîcîie imaturitatea sa adultă.

Replica sarcastică a lui Conchis restabilește statu quo-ul pe care reproșul lui Nicholas încercase să-l pună la îndoială: nivelul său precar de înțelegere nu-i poate permite să se slujească de serviciile lui cum, prestanța nemeritată pe care i-o acordă lui de ce, obsesia explicației și imposibilitatea de a accepta zădărnicia ei în cazul respectivelor întîmplări îi închid accesul la acel mod mai fertil de a întreba.

Închiderea obsesivă într-un univers mental în care toate relațiile sînt privite prin prisma intenționalității umane, psihologizarea meschină, interzice, falsifică, degradează relațiile omului cu natura, cu stihiile, cu tot ce-și păstrează misterul nealterat. Indiferența suverană ce le caracterizează pe acestea în relațiile cu omul este gîndită pornind numai de la om și de la intențiile sale de stăpînitor absolut (dar totuși neputincios) și, în consecință, resimțită alterat în calificative antropomorfice ca: inferioritate, brutalitate, ostilitate, agresiune, cruzime, etc. Elaborarea unui model mai generos, în care relația să nu fie parazitată inutil de motivele spăimoase ale resentimentului uman, i-ar permite omului să se bucure de manifestarea liberă a ființei lor in-umane (dar nu neomenoase) beneficiind astfel de un transfer de energii prielnic vitalității sale.

Numai un asemnea model lipsit de infatuarea și suficiența umană impune ca întrebare de intimizare (și nu de provocare și de anchetare) pe cum. Cine vrea să știe cum, vrea să se inițieze, ține să cunoască un chip pentru frumusețea lui, o poveste pentru farmecul ei, un mod de a fi pentru demnitatea lui, un stil de a făptui pentru vraja și poezia sa. Dacă explicația desființează prin reducție, mutînd accentul demnității ontologice de pe efecte pe cauze, descrierea înfățișează, înființează, ocrotește firea ființei, se bucură de harul ei, îi revelează și îi veghează misterul.

În mod simetric, la încheierea suitei de întîmplări derutante de la Bourani, ca o distilare a exigenței din drojdia atîtor încercări, dialogul dintre Julie și Nicholas consfințește eșecul torturantului interogatoriu explicativ și avansează, sub forma unei rugăminți imperative, promisiunea relaxării fostei ierarhii a importanței celor două întrebări:

“ – Nicholas, promiți că ai să-ți amintești toată viața ceva în legătură cu seara asta?
Mi-a venit să rîd.
– Ce?
– Că important e și cum, nu numai de ce.”

Și Conchis va recunoaște eșecul atitudinii explicative în fața misterului și efectul ei anihilant asupra individului:

“A existat întotdeauna în mine un conflict între gustul pentru mister și setea de cunoaștere. Ca doctor, ca socialist și om al rațiunii, am ales-o pe cea de-a doua, am venerat-o. Dar am văzut atunci că eforturile mele de a explica realitatea în mod științific, de a-i da un nume, de a o caracteriza, de a o diseca pentru a extrage existența era o treabă la fel de absurdă ca și cînd aș fi vrut să extrag aerul din atmosferă. Vidul astfel creat atrăgea după sine moartea cercetătorului, pentru simplul motiv că el se afla în mijlocul vidului.”


Ca și cum

“Folosesc analogii, mă înțelegi, da?”

“Eu nu-ți cer să crezi. Îți cer să te prefaci că ai crede. Așa va fi mai ușor“ – îi spune Conchis lui Nicholas cînd acesta se arată exasperat de cele întîmplate. I se cere astfel un efort de imaginație menit să contracareze excesivul său simț al realitaății, să neutralizeze misticismul normalității – o comportare mai adecvată misterului care nu trebuie suspectat și anchetat. Pentru ca întîmplarea să-și spovedească tîlcul, să-și mărturisească înțelepciunea ea trebuie îngăduită în toată ciudățenia sa printr-o ipoteză lirică sau metafizică – ca și cum ar fi adevărată în minunea ei, ca și cum tîlcul ei ar fi aievea.

Cînd Nicholas se acuză cu ipocrizie – “Sînt indiscret. Mă scuzați.” –, Conchis îi replică: “Nu indiscret, poate lipsit de imaginație .” Investigația realist-detectivistă, obsesia explicației nu sînt potrivite acolo unde este implicat spiritul (sau măcar speranța sa) cu necesara lui ambiguitate și deschidere. Ceea ce devine necesar aici este puterea fabuloasă a fanteziei, generozitatea ficțiunii ce îndreptățește idealul. Dorind să-i stimuleze apetitul pentru imaginație lui Nicholas, Conchis extrage din chipul în care se lasă vînată o caracatiță următoarea morală:

“Vezi realitatea nu este necesară. Chiar și caracatița dorește idealul.”

Gîndirea analogică, gîndirea lui ca și cum este gîndirea caldă, pasionată, participativă (și nu rece, calculată, indiferentă, asemenea celei explicative). Ea se bucură să afle tot ce e ciudat (= minunat în etimolgia sa slavonă) în speranța unui posibil transfer (inexplicabil) la alte ființe și fapte. Ea admite o putere străină de rațiune, cvasi-magică, aptă să tuteleze acest transfer. Nefiind afectată prețiozității explicării prin cauze și robită pretențiilor absolutiste ale rațiunii deductive, ea încurajează un mai liber joc imaginativ.

Ca și cum nu poate explica, dar realizează o apropiere, o împrietenire, o tainică intimitate de autentică profunzime cu ceea ce nu poate fi în nici un chip explicat. Nu putem da o explicație lumii și destinului, dar le putem da un chip care ni le apropie. Putem dărui totdeauna, prin forța magică a închipuirii, o întruchipare misterului suveran. Și această amăgire nu este fără rost, căci astfel invocăm – prin expresivitatea magică a întruchipării – energia misterului din care ne împărtășim, de care ne simțim astfel pătrunși.

Orice imagine autentică – rod al închipuirii participative – nu este decît o față a destinului, modul în care curajul nostru ne permite să-l privim și să-l primim. Orice asemenea aproximare este deja un mit care constituie un mod de a înțelege situația noastră în lume și a-i da un răspuns, a asigura un registru al simțirii și un tip de comportament care să ne ghideze viața:

“Apoi brusc am înțeles – se destăinuiește Nicholas. Nu aveam în mînă un bici și nu mă aflam într-o cisternă subterană, ci afară într-o piață scăldată în lumina soarelui în urmă cu zece ani, și în mînă aveam o mitralieră germană. Și nu Conchis juca acum rolul lui Wimmel. Wimmel era în mine, în brațul meu încordat și întins spre spate, în tot trecutul meu și, mai ales, în tot ce-i făcusem lui Alison.”

Nu avem mai multă libertate decît aceea de a ne identifica cu modele mitice elaborate de spiritualitatea umană și de a acționa în consecință (dacă nu cumva sîntem în stare ca prin tangență la o mulțime de asemenea modele să dăm naștere unuia la fel de rotund ca ele). În cazul de mai sus, analogia, simțul unei solidarizări mistice cu acea imagine, îi este suficient lui Nicholas pentru a nu lovi.

“Dar în jocul de-a Dumnezeu, noi am pornit de la premisa că în realitate totul este ficțiune și, totuși, nici o ficțiune nu este necesară” – îi dezvăluie doamna de Seitas lui Nicholas. Logic vorbind, realitatea (= adevărul, certitudinea) nu are caracter de necesitate, iar ca iluzie împărtășită de cei mulți ea nu este decît o ficțiune oficializată, cea mai plată, mai fadă, mai banală dintre ficțiuni – ruina unui basm cu cuvintele lui Blaga – pentru a putea rămîne accesibilă tuturor. În acest caz criteriul adevărului (= ficțiune) nu mai poate fi necesitatea logică și el este firesc înlocuit de noblețea lirică: adevărul poate fi îmbogățit, înnobilat asemenea minereului de uraniu, valoarea sa constînd într-un mai generos potențial energetic al vieții, într-o mai subtilă spiritualizare a sa.


Fascinația destinului

“Ai vrea ca totul să se oprească? Să se termine mîine?”

“Conchis era agentul hazardului, evenimentul apărut la momentul oportun. Ca la Oxford, cînd după o perioadă de singurătate, întîlneam o fată și începeam cu ea o aventură, așa începusem acum un joc pasionant cu el. Doream din nou să trăiesc.” Cu toată frivolitatea comparației se simte că jocul îl atrage și-l pasionează pe Nicholas, reanimîndu-l și reconfortîndu-l după depresiunea sinucigașă.

Viața lui pe insulă va gravita ca un zbor de fluture hipnotizat în jurul stîlpului de foc iscat la Bourani. “Eram vrăjit de Bourani și nu o tăgăduiam. O forță magnetică mă atrăgea dincolo de zidurile școlii în aerul albastru spre culmea centrală și de cealaltă parte unde doream să mă aflu.”

Prins în mreaja evenimentelor, nici o exigență morală, nici o încercare ipocrită de a-și ascunde sieși (sau în scrisoarea nereușită catre Alison) fascinația nu mai este posibilă. “Eram ca unul dintre navigatorii lui Ulise, transformat în porc, incapabil să mai fiu altceva. Am rupt toate paginile. Ceea ce vroiam de fapt să-i spun era că mă simțeam vrăjit și că în mod absurd doream să fiu liber ca să fiu vrăjit.”

Schimbările de situație oricît de neplăcute sau de dure nu-l mai pot face îndepărta pe Nicholas de patima jocului. “Știam foarte bine că relația noastră și rolul meu se schimbaseră din nou. Eu din musafir devenisem elev. Acum mă simțeam transformat în cal de bătaie.” Tot ce e ciudat și straniu devine cu atît mai seducător. “Singurul instinct clar pe care îl am, dacă e vorba de instinct, e că dacă plecăm acum, niciodată în viață nu ne vom mai întîlni cu ceva asemănător.” Chiar atunci cînd presupunerile sînt deosebit de grave din punct de vedere moral (sechestrarea fetelor de către Conchis), fascinația primează: jocul trebuie să continuie cu orice preț.

Misterul este legat de o anume promisiune, care sporește tensiunea emoțională a joclui și diminuează subiectiv acuitatea pericolelor și a riscurilor. “Trebuia să aștept să văd cum aveau întîmplările din noaptea aceea să influențeze ‘scenariul’ de mîine. Și am fost din nou cuprins de emoție – să continuie jocul: acceptam și minotaurul negru, n-avea importanță, numai să continue, să ating în sfîrșit centrul labirintului și să obțin recompensa pe care o doream.” Ba chiar anulează mînia cea mai legitimă în fața faptelor devenite de-a dreptul sadice. “Cu toată furia mea, mă simțeam din nou cuprins de vechiul respect pentru tot ce realizase Conchis. Eram din nou prizonierul unui mit, incapabil să-l înțeleg, dar conștient că întîmplările trebuiau să continue, oricît de sinistre ar fi putut deveni.”

Dar toate acestea poate și pentru că între timp au încolțit firave confirmări. “Umanismul lui Conchis se impunea și de data sta. Mi-am dat seama, în timp ce-l ascultam, că în acel moment nu aș fi vrut să fiu în nici un alt loc, că tot ceea ce simțeam justifica experiențele de pînă atunci și că experiențele prin care trecusem erau cuprinse în faptul de a fi în acel loc.”


(va urma)