• Scurt exercițiu de previziune literară și alte aberații

Pun pariu cu voi că peste vreo cîțiva ani, 3-6, (cu cît aproximezi mai mult timpul în care se va petrece profeția cu atît pari mai veridic), vom vorbi de o nouă generație literară. Deja se conturează, fără să o băgăm în seamă. Sunt debutanții de prin reviste, acei insignifiați autori de pe net, refuzați de siteurile elitiste, trimiși la atelier de către cele populiste, întotdeauna îndemnați superior să se lase, și sporadic încurajați să citească și să crească. Sunt cei care, dacă au menirea scrisului în sînge, vor răspunde cu tupeu sau vor pleca capul și vor asculta de sfaturile, majoritar binevoitoare.
Printr-o analogie desuetă, această generație, va fi numită, cel mai probabil, douămiizecistă. Însă, s-ar putea ca termenul su zgîrîie la timpan, și așa ostenit de Mozart și Vijelie. Continuu rămășajul și șarjez: noua generație va face vîlvă, iar generația de azi se va ofusca la apariția noilor manifeste literare. Căci, orice astfel de docoment trebuie să combată. Asta e menirea lui, nu neagă o grilă de valori precedentă, ci vine cu un alt etalon valoric
Se poate însă, ca europenizați cu acte, treaba să se complice. Să fim racolați, să aderăm, și foarte bine am face, la mișcările – curentele – europene. Cel mai probabil, ne vom apropia de Franța, cu care avem deja afinități. Ar fi OK să fim și băgați în seamă. Nu noi, generația viitoare...la ei mă refer, în caz de amnezie.
Nu terminasem, însă, cu botezatul generației. Cred că (vizionarist) douămiizeciștilor li se vor găsi surogate de adresabilitate, evident după numele manifestului predominat. Sau vor fi catalogați la întîmplare, după ureche, instinctual. Este nevoie de o titulatură pentru o departajare gregară. Vor deveni oi negre, nu o să-i putem nominaliza cînd încerăm să-i lapidăm, nu vom putea să-i luăm de gulere ci doar să-i arătăm cu degetul, la grămadă. Este inevitabil, ca non-evenimentul prezentat ca știre în buletinul informativ principal.
Îmi este frică. Încă fac parte din tagma ei: „a generației de mîine”, „viitorul nostru”, „dacă așa m-au educat părinții” și toată gama de clișee auzite prin tramvaie indiferent dacă scuip sau citesc. [ Fenomenul acesta își are și el rădăcinile adînc ancorate într-o trăsătură a speciei: egoismul, moștenit pe linie darwinistă, bucata cea mai bună specimenului dominant. Cei care uzitează de gama restrînsă de profunzimi, adică generațiile precedente se gîndesc tot la ei, la pensia lor. Noi, ăștia tineri suntem viitorii plătitori de impozite, deci de pensii, iar ei ne acuză de pe acum pentru ridicolele pensii pe care le încasează părinții lor și de necunoscutele remunerații care le vor intra în cont, pe la vîrsta a treia. Faptul că am evoluat, plată la bancomat, card la farmacie și butique, le dă siguranța ueni evoluții la care au contribuit din plin. Cu alte cuvinte, ei și-au făcut datoria, și acum au bătăi de cap cu noi...]
La atâta grijă arătată de lume pentru mine, mai mai să devin un răsfățat. Am ajuns important dacă în mine se investesc atîtea speranțe și se arhivează atîta frustare națională, un personaj din epoca Elisabetană, o tânără de care au grijă vreo șase mătuși, fete mari, și mari iubitoare de pisici, gata oricînd să-i cînte în strună oricărui „vip expirat în căutare de rating”(Lucian Mîndruță, Dilema veche), ajuns pe coclauri mioritice să apere jugulara canină de șișul administrativ. Îmi este frică pentru că, nu peste mult timp, o să las locul altei generații (la rîndul ei viitorul țării, respectiv plătitori de impozite și pensii) să fie urecheată sau blînd și jucăuș bruscată de fălci de cîte o rudă mai drăgăstoasă (era să zic imposibilă de înghițit, din aia care dacă nu îți rămîne în gît cu siguranță pică greu la stomac)
Așadar încerc din răsputeri să mă dezic inerției, ca atunci cînd (tuleile se vor preface în barbă) noul val rol să nu-mi provoace indigestie. Să încerc a nu face trimiteri la ctitori ai națiunii, cu care naționalist ne mîndrim, să cobor în realitate, să văd unde e de bine, unde e de rău, să pun umărul la treabă și trăgînd la scaunul ergonomic, să încep a mă de-stresa. Însă ce ne facem cu noua generație...? Sau e promoție? Că nici nu mai știu....
Din păcate, „pe vremea mea....”