poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 285 .



Este semnul lingvistic exclusiv arbitrar sau exclusiv motivat ?
articol [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Clara-Emilia ]

2023-09-18  |     | 



Prima parte

Ideea caracterului arbitrar al semnului lingvistic circulă ca un adevăr ultim atât în articole de specialitate cât şi în manualele şcolare. Nu e de mirare că cei mai mulţi dintre noi am ajuns să afirmăm că semnul lingvistic e arbitrar, oarecum în acelaşi mod în care spunem că Pământul se învârte în jurul soarelui.
Ipoteza pe care o avansez şi doresc să o demonstrez este urmatoarea: semnul lingvistc este ambivalent ; arbitrar ca denumire a unui tip de lucru, este motivat atunci când desemnează un lucru anume.
Prima ipostază e validată de un fapt care e evident pentru oricine. Şi anume, ca denumire a unui tip de lucru, semnul lingvistic este comun vorbitorilor aceleiaşi comunităţi şi diferit de la o comunitate de vorbitori la alta. Pentru vorbitorii de limbă română, de exemplu, cuvântul masă defineşte piesa de mobilier formată dintr-o placă dreptunghiulară, pătrată sau rotundă, sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și pe care se mănâncă, se scrie… Pentru acelaşi concept, vorbitorii de limbă franceză au cuvântul table, iar cei de limbă maghiară, cuvântul asztal. Ori acest fapt arată că relaţia dintre vorbitori e la fel de importantă în alegerea semnului lingvistic ca realitatea la care ei fac referire. Şi într-adevăr, un vorbitor poate spune despre un lucru ce vrea cu condiţia ca modul în care îl numeşte să fie comun cu cel al interlocutorilor săi.
Acest nume, comun vorbitorilor unei limbi, şi arbitrar în raport cu lucrul denumit, este rezultatul unor negocieri. Folosit de un vorbitor, el poate fi adoptat de un altul. Sau nu, caz în care acesta din urmă poate propune alt nume. Odată ce un nume este adoptat de cei mai mulţi vorbitori, el tinde să se impună şi celorlalţi. Este de exemplu cazul cuvântului pepene roşu, care lasă tot mai puţin spaţiu regionalismelor harbuz şi lubeniţă. Un cuvânt ca grătar, pe de altă parte, cedează mai greu în faţa anglicismului barbecue.
Rezumând această primă parte, voi spune că în limbă cuvintele definesc tipuri de lucruri şi, la rândul lor, se definesc unele în raport cu altele ; formează, cum spune Saussure, sistem. Cu precizarea că definesc tipuri de lucruri pentru vorbitorii unei limbi date şi sunt unităti de formă şi conţinut prin raportare la cuvintele cu care coexistă în limba acestor vorbitori.
În vorbire, pe de altă parte, cuvântul desemnează un lucru anume şi spune ceva despre acesta împreună cu alte cuvinte. Întrebarea este urmatoarea : cum poate un vorbitor, de limbă română de exemplu, să se refere la mesele pe care le-a văzut, la cele pe care le are, la mesele la care a stat cu ajutorul unui singur cuvânt, masă. Şi cum poate spune ceva anume despre una din aceste mese cu ajutorul unor cuvinte pe care le are în comun cu toţi vorbitorii de limbă română?
Ce e sigur e că în vorbire semnul lingvistic se construieşte pe două tipuri de relaţii, pe relaţia dintre vorbitori, care presupune o bază comună, şi pe relaţia cu lucrul sau starea de lucruri la care fiecare vorbitor face referire, care e personală. A spune despre el că este arbitrar înseamnă a ignora faptul că vorbirea are un scop, e motivată, ca orice activitate de altfel. A spune că e motivat înseamnă a nu recunoaşte că limba e un mijloc, nu un scop.
Cum relaţiile care traversează semnul lingvistic angajează limba în care vorbim şi realitatea la care facem referire este important să înţelegem raportul dintre vorbire şi limbă şi, respectiv, dintre vorbire şi realitatea care face obiectul vorbirii. Ştim deja că vorbim deoarece vrem să spunem ceva. Ştim de asemenea că pentru a spune ceva avem nevoie de mijloace de exprimare. Nu ştim însă care e sursa voinţei de a spune ceva şi de a vorbi despre ceva. Pentru a afla mă voi referi la următorul fapt: Doua persoane văd acelaşi lucru din două unghiuri diferite. Ele pot schimba între ele unghiul din care îl privesc, dar cum fiecare vede ceea ce priveşte a doua oară în legătură cu ceea ce a văzut prima oară, experienţa lor e diferită. Şi într-adevăr imaginea unei statui văzute din faţă şi apoi din profil nu e identică cu cea a aceleiaşi statui văzute din profil şi apoi din faţă. Şi nici trăirea, care însoţeşte vederea statuii şi care face ca o persoana să îşi dorească sau nu să o mai privească, nu e identică. Două persoane au experienţe diferite pentru că ordinea în care experienţele lor se succed e în mod necesar diferită.
Datorită acestei diferenţe, ele au ceva să-şi comunice şi au dorinţa şi de a o face. Această diferenţă este la originea vorbirii şi a voinţei de a spune ceva despre lucrul sau starea de lucruri care face obiectul vorbirii.
Relaţia dintre voinţa de expresie şi puterea de exprimare nu e reciprocă. Astfel voinţa de a spune ceva nu are nimic de a face cu mijloacele pe care ni le furnizeză limba în care vorbim. Ceea ce avem deja ne dă putere nu voinţă. Voinţa depinde numai de modul în care ne raportăm la realitate. Cu totul altfel stau lucrurile cu mijloacele de care avem nevoie pentru a spune ceva. Presupunând că nu le avem, ni le putem procura dacă vrem.
Ceea ce spunem efectiv e rezultatul corelării sau non corelării între ceea ce voiam să spunem şi ceea ce am putut exprima. Altfel spus, ceea ce vrem să spunem nu e totul, dovadă sentimentul pe care-l avem uneori că nu am spus exact ce voiam sau că am spus altceva decât voiam. Nici gradul în care stăpânim limba în care vorbim nu e totul. Căci trebuie precizat că, în limitele aceleiaşi limbi, mijloacele de exprimare sunt variabile, şi ca număr şi ca posibilităti de combinare, de la un vorbitor la altul şi, la acelaşi vorbitor, de la o perioadă de timp la alta. Între a vrea şi a putea se situează producţiile noastre verbale cele mai inefabile şi cele mai inconsistente.
În actul vorbirii cuvintele se succed şi întelesul lor e dat simultan. Deducem de aici că întelesul e în legătura dintre cuvinte, legătură care se stabileşte în sens invers vorbirii. Problema e că nu întotdeauna cuvântul care urmează formează o unitate de sens cu cel care îl precede. Ordinea în care cuvintele se succed nu coincide cu cea în care unităţile de sens se construiesc. Această non coincidentă dintre forma de expresie şi conţinutul dat face necesară corelarea în acelaşi timp în care face posibilă crearea de forme şi structuri noi. Faptul că limba se adaptează în permanenţă noilor evoluţii sociale se datorează acestor mijloace noi create în procesul vorbirii.
În articolul care urmează îmi propun să ilustrez fenomenul de non coincidenţă dintre mijloacele de expresie care sunt comune şi voinţa de expresie care e personală şi să arăt cum corelarea, care se impune, face contraproductivă ideea caracterului exclusiv arbitrar sau exclusiv motivat al semnului lingvistic.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!