poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 538 .



Ieri noapte, Luana, zăpada a fost mult prea albă... : Poezie de zăpadă și de întuneric
articol [ ]
O carte simbolică, curată, a zăpezii profunde...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [poema ]

2022-07-29  |     | 



Nume de Carte: ”Ieri noapte, Luana, zăpada a fost mult prea albă... : Poezie de zăpadă și de întuneric”
Tip carte: Antologie poetică sau Colecție;
Editor: Editura PIM, Iași, Iulie, 2022
Format: B5, Format Academic
Tip carte și compoziție: 324 pagini, Alb-negru, poezie albă
Copertă: Stilizată și laminată
Conține: Poezie nouă și Variante de poezie
Ciclu (simbolic): ”Cărțile zăpezii”, ale Luanei, Cartea a III-a


”Ieri noapte, Luana, zăpada a fost mult prea albă... : Poezie de zăpadă și de întuneric”


Un cuvânt înainte, la apariția volumului viitor:

Vă anunț, cu drag, apariția Cărții ”Ieri noapte, Luana, zăpada a fost mult prea albă... : Poezie de zăpadă și de întuneric”, în curs de definitivare și de elaborare finală.
”Ieri noapte, Luana, zăpada a fost mult prea albă”- reprezentată și prin metafora zăpezii sau a zăpezilor, dar și a pădurii foarte vechi, temă de motive de scriere reluată, fiind un proiect de mare satisfacție personală și de împlinire, prin carte. Prin care se tratează, aici, așadar, tot Tema zăpezii, parcă, de această dată, și mai mult metaforic, legat parcă numai după metaforă suplimentară, după al ei pas, încă, mai mut și mai nins, decât în celelalte cărți personale, nițel mai concret, ca și materiale de lucru. Este un țel de îmbogățire, de fapt... După necesarii Piloni aproape conceptuali, din volumul ajutător și de contrafort, așa cum se poate vedea din unele poezii tematice necesare și prin reiterarea unui Manuscris, din anul 2017: ”Frumusețea femeii desculțe”, Iași, 2022... Fapt despre care am și vorbit, deja, într-un material anterior... Construindu-se, astfel, cele trei cărți, ”ale zăpezii” și ale Luanei. Două cărți de atentă analiză internă ”Ale LUANEI” + Volumul de contrafort, care vine să întărească cele două volume despre zăpadă, să le fortifice, formând un interesant, sper, ”trio”... scriitoricesc.

Coperta-Zapada

Dacă primul volum, din seria ”Volumelor de zăpadă” și anume ”Ninsese mult, Luana Anghelos...” tratează, mai sus și mai mult personalitatea complicată, niște trasee de inimă, filosofia Luanei și lucruri care țin de particularitățile ei (Ca femeie foarte deosebită, unică și plină de fragilitate) în celălalt, volumul de față, următorul, ”Ieri noapte, Luana, zăpada a fost mult prea albă”, vom găsi că este, mai mult, mereu, poate un drum numai nins și înzăpezit, profund metaforic. Aici, unde, ”Ieri noapte, Luana, zăpada a fost mult prea albă” apare, zicem, și ”zăpada sufletească” foarte necesară care, încă, se suplimentează, este, parcă, un factor adițional, și care, parcă, este numai acolo, unde este Luana. Se chinuie să rămână. Cu arătarea maturității căpătate și din căutate, chiar ”în” și ”pe” drum...
Este vorba, de fapt, de al treilea Volum, din Ciclul volumelor ”cu Luana”, după primul Volum cu zăpadă, parcă, mută și multă, adică ”Ninsese mult, Luana Anghelos, iar dumneata aveai numai bundița ta roșie, făcută din petale”. Dar, și după poeziile ”de pilon”, o reluare, mai deosebită, a unui Manuscris din anul 2017 (în Cartea, ”Frumsețea femeii desculțe”), reiterat după forma originală.
Ne aduceam aminte, strânsoarea interioară, întrebările și contradicțiile, toate, notate cu mare atenție și cum multă grijă. Ninsoarea poate fi o metaforă a greutății, dar și a purității sufletești care primește și emană, indubitabil, zăpadă eternă. Aceasta poate fi prea grea, căzând pe bundița de petale, întruchipând numai fragilul. Emanându-se, din femeie, din gesturile și din inima ei. Și eșuând în a nu o mai împovăra, în plus. Femeia este, poate, incapabilă sau, poate, numai parțial aptă de a-și apăra, foarte mult, ființa și sufletul, sau numai ni se pare... În fața datelor vieții și a persoanelor inapte care, poate, nu o prea înțeleg, luându-i, parcă, oamenii de zăpadă, de-ai iernii, construiți, deja, ireal și neconceptual, după drepturi...
Așadar, am putea da tot de un Volum care, după titlu, tratează tot tema și prezența zăpezii, mult, neînșelătoare. Zăpada poate avea o dublă semnificație, atât în volumele pomenite mai sus, exprimându-se, prin conținut, fragilitatea destinului uman și implicit a omului și a femeii, dar și zăpada brută și întâmplările, acolo unde, de fapt, se macină, bine, grânele rodnice ale sufletului. Împiedicându-se, însă, parcă, mereu, numai cu un pas, fericirea simbolică neninsă și netipicară a Luanei Anghelos...
Soarta și datul, starea sunt învinse prin grosimea zăpezii sufletești, parcă, și care nu se știe apăra sau ascunde atât de bine. Acest volum, la fel ca și primul, este tot ca un trandafir de apărare, în fața vicisitudinilor vieții, care, pentru fiecare, ar fi, de exprimare pură, necenzurându-se, defel. Însă, nici spinul trandafirului și nici petala roșie-trandafirie sau cea albă, care sunt, totuși, prezente...

Dacă ”Ninsese mult, Luana Anghelos...” este despre Luana Anghelos și lumea ei interioară, ”Ieri noapte, Luana, zăpada a fost mult prea albă” fotografiază, poate, și, mai mult, ninsoarea.
Acest volum tratează poezia mai mult în mod faptic, fiind o carte de atmosferă și de ce nu, încă, despre sentimente cu privire la întâmplări. Sau chiar sunt senzații care sunt notate, foarte fidel, cu privire la Luana (Anghelos). Această carte este, cu totul, o metaforă pentru starea zăpezii și pentru curățenia ei, dar, pe lângă aceasta, și a omului și a persoanei (implicit, curățenia femeii spirituale și a copilului profund, ”eticul copil”.)
Contradicție, care numai aparent este un paradox, ci, mai mult, o îmbinare nedihotomică care în niciun caz nu pare deranjantă, sper, conturându-se atmosfera și personajele, după cum citim, în poezie...
Cartea conține variante de poezie. Volumul mai cuprinde, încă, și poezie neprelucrată sau foarte puțin ”refrazată”, scrisă de-a lungul anilor, șaisprezece, aproape șaptesprezece, vrând, de asemenea, să înfățișeze o viziune originală asupra făpturii arhaice, neîngrădite, prin contopirea imaginativă, și dacă vechiul se găsește, de pildă, când stai lângă pădurea umedă, aflată în rouă călduță, sau lângă un izvor abia descoperit, numindu-te, poate, Luana Anghelos, atunci totul pare a intui o nouă viziune, cu privire la propria-ți cale prin haosul vieții, inerent, plină de scaieții neînțelegerilor, dar salvatoare prin noua modalitate de privire a împrejurimilor care se clarifică, însă, prin apropierea de brut, ca de un copac sfânt. Pe care îl găsești. Atunci, de fapt, ar începe identificarea.
Cu propria ființă atipică, care găsește salvare, din fața ostilităților (vieții) ca o evadare în ”da silva” arhaică și ca o contopire cu ea. Ce este ”da silva”, un concept, o cale, un tao atipic al sufletului, o identificare care merge până la contopire, ca înspre un alt Dumnezeu...
Când, probabil, căile obișnuite dispar, e un fel de picnic, neobișnuit, în mijlocul ascunderilor și ca o salvare. Este, de fapt, strigătul Luanei Anghelos, este sarea ființei ei dulci, care cheamă și se ascunde în pădurea arhaică.
Și totul devine, atunci, protecție și balsam. Devine vindecare prin identificare. (Care, măcar în poezie, este posibilă.)
Poate, oamenii sunt mesagerii îndepărtărilor, poate ei reamintesc. Despre spirite de pădure, întâlnite pe la vechile triburi vechi și arhaice sau de hamadriade. Poate, oamenii țes povești. Unele sunt în carnea și în oasele lor, ei, cititorii, doar trebuie să le (re)descopere.

Fie că vorbim despre zăpadă, din nou, fie că redescoperim pădurea sau întâmplările sufletului, sintagma zăpezii nu intră în contradicție, cu sălbăticia destinului, care poate fi, încă, acolo...
Dar, de exemplu, zăpada poate înghiți totul, chiar și pe biata femeie. Dar, poate, nu este totuși zăpada din pădure, ci propria nevinovăție.
Care atrage, prin sieși, și cheamă. Poate, prin contrast. Este totul, de fapt, rezolvat. În fața vicisitudinilor și a greutăților. Pentru că un om care este nevinovat și profund copil, nu se apără, el nu poate (știe) să se și apere, în tăul concret, sau nu, și atunci, desigur, lucrurile se complică puțin, relele însă se disipă până la propria lor dispariție contextuală sau simplificare, care este, posibil, numai întâmplătoare. Și dacă aceasta se va întâmpla, zăpada propriului suflet nu o va înghiți pe Luana... Ci numai o va îmbogăți. Sau ea este, de fapt, de retragere nevrută, nedorită, dar întâmplată. Poate, în lumea Luanei totul pare un joc și numai un joc, iar motivele acestei căderi de zăpadă, ploi, zăpezi, troiene, avalanșe simbolice, peste ea și în nevinovăție și în lata inocență, par numai semi-înțelese și incognoscibile. În curățenia ei ninsă de Cer printr-o inimă simplă și etern bătând, numai prin virtute, personalitate și prin însemnele comportamentale atipice și de protejare a copilului interior, imperios, poate, nepierdut.

Să sperăm că zăpada va fi prea multă, azi, pentru că, așa se cade, pentru o femeie deosebită, și suficient de puțină, astfel încât Luana să nu se teamă de troienele care îi vor înghiți până și bordeiul (dacă, ea are cumva unul...) Un bordei, de-al Luanei, înseamnă poate primirea ninsorii, cea în liniște, o casă deraiată ca spre zăpada de pe baracă, care de fapt este o casă bună, nobilă și mai scumpă, este casa reală, prețioasă, mai albă decât orice palat, parcă, virtual.

Cu această glumă, vă invit să descoperiți cele trei cărți, din serie, publicate, în decurs de doi ani, la aceeași Editură Ieșeană... Cu mulțumirile, mari și sincere, ale Autoarei, pentru periplul prin trei stări specifice și dincolo de granițele sufletești... Și cu un salut pentru toți cei care o citesc și pe Poezie.ro (Agonia), mulțumind, sincer, mult, pentru ”buna casă”, și de aici. În principal, oamenilor care fac treabă, atât pentru ei înșiși, dar care și ajută. Doritorii de carte mă pot contacta, în mediu ”E-mail”. Inclusiv, din volumele mai vechi, din care mai dețin, încă, foarte puține exemplare personale.


Cu sinceritate, Iulia ELIZE, Autoare...


Fragmente semnificative, din carte (Selecție poezie...):

Lut alb

Lut alb, lut gri și unturi pentru pită, cam negre
Pune-ți, rogu-te, picioarele tale frumoase, în mătasea aceasta
Ea este, de fapt, lutul din care îmi făcusem
Mai devreme
Trecutele și viitoarele mele aspre oase, în care m-am așezat
Cu sprâncenele dese, `îs
Mulțumit `îs
Și numai către oasele tale, vițel privitor înspre răsărit...

Pentru că dragostea mea este numai un Castel roșu
Dar și tu ești plină
De perdele mult prea grele, în castelul tău propriu
Este mult țărănesc, în ce îți spun, despre oase și despre castele
Cetăți de oameni, care se vor naște, la tine, în pântec
Depunându-și șirurile de oase și rupându-ți bazinul

Te iubesc, draga mea
Ia, atunci, puțină mătase din mine
Și naște, cu ea, vreo doi sau vreo trei copii mult prea mici
De numai trei sau patru ani, ieri
Și pune-i rogu-te să stea cu piciorușele lor
Grăsune
Chiar în preajma izvorului
Căci nu e prea rece
Apa lui
Întoarse-s apele oceanului, înspre sursa râului cea curată

Jurinci june, să treacă
Oile, să le petreacă
Cu un fel de sabie-n teacă
Ciobanul să zacă
Și cu sprâncenele tăiate
Cu cuțâtul` de lapte
Cel, care până în șapte sate, se bate
Ochi în ochi, zbătându-se
Cu ea, numai acoperindu-se
Și zare de lăcrămioară, arătându-se

Și apoi, după ce mămăliga cu brânză o vor pune
Din greșeală
Numai în Ulciorul cel mare, de lut,
El se va sparge Și va da, pe din-afară, numai cu apă
Și cred că după ce mi-am văzut, puțin dintr-o parte, osul meu

Numai atunci, să te fi cunoscut.


Imaginarium Laura

De undeva, nu mai vine astăzi, tocmai cu trenuri moarte, ultima poezie de dragoste
..............................................
E alb, este liliac alb și ninge întruna, în el,
E bărbatul tău alb,
Cine e, cine e,
Mai ascultă cum trece ploaia până când îngheață colinda
În buzele tale
Muzica iese exact pe ferestrele deschise ale Centralei
Termoelectrice și se anină pe fulgi și îi desparte în două
Muzica este muza este bradul perfect prin care ea trece vremea colindelor imense și liniștite
Este fundița femeii perfecte
Dar ce contează, de fapt...
Deschisesem fereastra larg, dar nu intrau păsările prin ea
Mari și albe, așa le visam, cu glasuri de om
Hey, țuguiatele mă-tii
Să mă acopere cu trupurile lor uriașe sau să mă apere
Îmi era totuna
Fulg de nea, ce fel de taină dumnezeiască te leagănă
Ce pasăre, fulgule, te tot leagănă
Prea multă ninsoare pe tocurile ferestrelor
Gâtlejul meu este totuși plin de-amintiri...
Nu de vecini să te aperi tu ci de propriile temeri care te aruncă la groapă
Ci numai un fum ușor, iscat de la furnalele Centralei Termoelectrice
Poate era vraja, care mă chema, din nou, înspre pădure
Fumul eram eu, eram inima, o centrală masivă care îmi bătea în piept
Ce faci, inimă
Zac,
Și ce mai faci,
Te voi cunoaște, poate, la primăvară?
În cozonaci, se pun mereu cam 200 grame de zahăr
Eroare
Încălzesc toți locatarii, cu un fel de pătură aruncată deasupra mea
Înghețam
Până la primăvară
Fumul îmi stă, uituc, drept în inimă
Și
Bocancii mei frumoși
Cu șireturile lor lungi, ca somnul de șarpe - îmi rămăseseră undeva în celălalt magazin
Dar cheia magazinului era, de fapt, la altcineva
Hei, tu
Pentru că nu îi cumpărasem cu prea multe monede, ci cu sângele-mi
Ce se aud, sunt foarte multe colinde
Bănuți aruncați pe jos și câțiva copii care cred că i-adună
E bine, e Crăciun,
Muzica se aude acum de peste tot, brazi și cutii muzicale, sunt becuri dezaxate care o cântă
Fântânile sunt numai o împreunare de mâini, până apa se va naște
Într-o iederă nouă
Te doresc
Ține-mă până mă topesc așa ca înghețata, îmbrățișată.


Numai liniște

Ea se numea Miri
de la mireasă, părinții ei plănuiau să o căsătorească cu pomii și cu
luminile salvărilor
care trec noaptea, în drum spre unele pericole...
Mihai îi spunea așa în fiecare scrisoare, plănuia să o ia de soție
între pomi și mașinile de salvare
nu există decât o linie elipsoidală, aducătoare de moarte,
trebuie să fii sănătoasă, draga mea Miri, și să lași dracului sănătatea și salvările
și sirenele care plimbă inimile între un țipăt și altul!
se gândea, serios, de ce, naibii, îi lipsește verigheta aceea
e aur prea verde, e miros de pădure
poate nimic nu contează în această lume dezechilibrată

De fapt, îți iei tatăl
îți așază baticul pe cap
devii, dintr-odată, femeie, te duci înspre lanuri adormitoare
cu maci
să uiți de dragoste, că există, că nu există decât macul și somnul
Dumnezeu este lanul cu maci, și îngerii pleacă,
se face liniște,
este liniște în lanul de veci,
un clopot ascultă, cum macul se leagănă,
cine culege pe cine? femeia? sau roșul, din floare, culege?
se leagănă
leagăn se leagănă
culeasă e liniștea...
Cineva plânge la picioarele mele,
cred, este un mac foarte roșu
și focul în care, deodată, s-a prefăcut umbra aprinsă a florilor
pe aici este multă liniște...
îngerii, ei să se întoarcă, îngerii, îngerii,
căci femeia cu batic nu este dată pierzării, dar nici dragostei
să se ducă, odată, cu ei, departe de Rai!
să îi lase! să îi lase odată!

Tatăl i-a așezat baticul peste părul ei lins,
ca să o poarte
în trenul întoarcerii, și pe la izvoarele Devei,
șerpii pesemne ascultă, cum pieptenele dragostei i se prelinge din păr,
și se scurge...
ce batic, și ce liniște,
atât de multă liniște în macii
care au dat să se-aprindă, în lanuri,
și pe ogoare ca aurul
și, în părul ei frumos, numai liniște...


Îmi mai pregătești un sandviș roșu, de dragoste?
Îmi faci niște mure?
Niște cireșe, niște broboane de sânge?
o cafea, mai roșie decât dragostea?
Copii roșii, cu eșarfe strânse cu degetul?
Boți-le-ar naibii de eșarfe stricate!
stopul de vin, pe care l-au cules, anul trecut, graurii?
spune-mi tu, unde e?
numai o taină să nu fie nedezlegată, aceea a vinului,
îl crești dintr-un nor,
sau
de sub talpa piciorului tău furios,
spune-mi, o casă roșie, cu mansardă? îmi construiești, poate?
sau ploaie, să fie?
orele să îmi fie mai roșii decât primăvara,
și mormântul în care mi-am pus baticul, să fie foarte, foarte roșu!
pentru că
în tatăl meu roșu, și la pieptul lui, mi-am ascuns, astăzi, plânsul.

Adineauri se jucau copiii, neostoiți, pe lângă fântână...
și niciun zgomot, pe acolo,
dar nici liniște...
Să îmi faci o cascadă în liniște, dincolo de muntele acela,
niciun strigăt nu o să răzbată în munte,
ecouri și liniște,
dangăte,
în natura aceea,
și apoi...
și apoi...


Cabanagiul

Un fel de stângăcie de a merge înapoi
Apucarea cheilor de la mașină cu un gest repezit
Îmi lipsește spontaneitatea, de fapt
Și mă tem
În mod normal m-aș fi murdărit pe bocanci și aș fi luat-o drept
Pe coclauri
Poate, într-o zi, o să uit, în sfârșit, totul
Pentru că este ea în mașină
Nu o să mai îmi simt inima prea murdărită
Sau singură
Și acolo da chiar acolo unde se vede în vechea cabană, aceea cu pereții de lemn și cam mică
O să dau, pentru o secundă, ușița de lemn, la o parte
Cu un zvâc
Pentru drept ce eu, deja, mărturisind, am lăsat mai în urmă
Și, da, o să scârțâie mult, pentru că sunt balamalele cam vechi și cam ruginite
O să aduc lemnișoarele proaspăt tăiate drept înăuntru
Am tăiat numai câteva pentru că nu prea știu cum se mânuiește
Mașina aceasta germană (cam prea nouă) de tăiat lemnele
O să le pun exact lângă vatră
Ce faci măi lemnișorule
Visez un câine care să mă apere tu ce faci, măi, omule, cu femeia ta
Vezi că e, încă, în mașină și te așteaptă...
Da stau măi lemnișorule mai taci
Câine, lățosule,
Lasă-mi în pace te rog cele două șosete albe flaușate și nu mă mânca
Vezi, măi, că e în mașină
Vezi, măi
Și o să aprind așadar focul cu niște foi mototolite de ziar
Cred că era și o gagică pe la pagina 9
Câteva clipe, o să îmi încălzesc picioarele drept pe sobă
Deja descălțat
Vezi că femeia ta e în mașină, deja
Cum o cheamă
A, da, Laura
Să-ți aducă atunci niște ciuperci pe care să le mesteci în gură cu lapte
Hey
Ce să fac măi leminișorule tu ce faci sunt mult prea obosit și prea trist
Unde suntem de fapt
Într-o ciupercărie
Și cine e Laura
Lasă, măi, foc din vatră, pentru că eu mă duc să trag portiera nițel mai bine.
Ce face muierea
Stă
Și ce mai face
Stă
Și ce mai zice
Stă.
Și cred că am văzut un porumbel drept la ea pe frunte
Ce făcea
Stătea sau nu știu cum.



Mărg, pe urma de trandafiri, sau nu mărg...

Mi-ai spus să nu plâng
îți țineam mâinile în mâinile mele
erai numai un străin
atunci de ce aș fi plâns, pentru că în trei minute
de fapt
nu mai mult
m-ar fi luat tot un străin nițel mai departe
mi-a spus, de fapt, să nu plâng
mărg pe urmă de trandafir, dar nu mărg...
ce e și moartea aceasta este o punte subțire
peste o apă
mai degrabă să se rupă apele cele line, în două, decât
să tremure puntea
dacă o trec numai niște muieri proaste și cu lacrimi în ochi
nici bunica mea nu plânsese
ci îi ținuse o femeie mâinile în mâinile ei
ca mătușa
nici ea nu a plâns
ci probabil a întâlnit, la rândul ei, un străin
care i-a prins mâinile în mâinile lui
și i le-a uns cu lumină de lună
și-apoi
ce faci cu mâinile mele?
și mi-am pus, foarte liniștită, mâinile, în mâinile sale
pentru că era un străin
și aveam încredere
mi-a spus să nu plâng că sunt multe pietre de temelie
și multe lacrimi
care să ude și să se amestece, la timpul lor, cu râurile
e un fel de încâlceală a mâinilor mai înainte și un fel de încâlceală în capul oamenilor
ca să nu le fie prea frică
am întâlnit, apoi, pe a treia femeie
cu mămăligă încă pe la gură și cu sânii amândoi de lapte
nu îi atinsese, încă, nimeni
ci probabil s-a întâlnit, la rândul ei, cu un străin
care i-a prins mâinile
i-a pus mâinile lui în mâinile ei
până când au murit, de spaimă, cele patru sau cinci femei...
proastă
ești mică și proastă
măi, pământule, care o dai haitei negre, pe această femeie
și i-a luat, din nou, mâinile
și i le-a uns, foarte mult, cu lumină de soare

despre una
nu aveam să știu foarte multe
pentru că pusesem repede mâinile pe receptor
pusesem, repede, mâinile pe receptor
dacă vrei, vin, în pădure, să văd unde se află capătul firului
și să văd cine îmi răspunde, înainte și după marea sperietură
altfel,
să putrezesc eu și lacrimile;
să fiu numai lacrimile, care putrezesc, și nu viscerele mele, Doamne
și îți și spun de ce
lacrimi, Doamne, am foarte multe și sunt de prisos de multe
pentru că moartea e sfântă
se ară cu pământ, nu cu tractorul, pentru că a trece
e ca și când mâinile ți le prinde străinul în mâinile lui
care te așteaptă
să vorbească cu tine
când în casă nu e nimeni;

Sunt Nichita Nechifor Ioan,
de-a spusa, de lacrimi, a Elisavetei Ioana Manciulea,
de-a Mărcușenilor de la ale bordeiașelor acelora foarte pustii,
nu știe, încă, nimeni de ele...

Și limba mea e pusă, acum, în gâtlej
de mi se îneacă
bradule, nu mai plânge
de mă înec cu limba aceasta fără folosință în lume
că uite eu nu plâng dacă vine un străin să mă bage-n tractoare
mai târziu - puțin mai târziu
sunt un bărbat, eu nu plâng
dar os am
și să se are, exact, cu pământul de la mine din oase
bâlbâiala aceasta
a limbii
am trecut-o la mine în oase, până când mă usuc
iar, dacă peste o sută de ani
o să fiu pământ
sper că niciun pom și nicio insectă nu s-a hrănit întocmai din
viscerele mele
ieri, bune
Nechifore!
da, Doamne, cred că am greșit mult
dar și femeile acestea
fără minte
ia-mi doamne mâinile mele, în mâinile tale
pentru că eu sunt prost
și nu mai am ce face cu mâinile, pentru că mult am trudit
Doamne, ce țârâit se aude, de prin împrejmuiri?
E parcă...
îți spun eu, Nechifore
femeia aceasta!
e un sunet foarte distant, Nechifore, omule
un receptor galben și mare la care nu răspunde, astăzi, nimeni
pentru că în pădure e frig
și sunt insecte multe
măi străine, Nechifore, nu mai îmi ține mâinile în mâinile dumitale
pentru că am de văzut, de fapt, cine este la capătul firului
niște stele
sufletele de mure
să putrezesc, astăzi, singură, simplu, eu, și cu lacrimile
numai să văd foarte bine
mărg pe urmă de trandafiri, dar nu mărg!
numai să văd foarte bine Nechifore
o clipă
cine este de fapt la capătul firului.



Ti voglio bene, basta principessa

Draga mea, deși sunt, cu tine, în secolul 17, mă simt obosit
Ce bine era dacă eram în secolul 1...
Pentru că, draga mea, e lemn mult în pădure, iar eu sunt obosit...
Am obosit, draga mea, să car lemnul ăsta cu carul cu tractorul și cu spatele...
Sunt obosit...
Ce face micuțul Ioan? Hai să vii la tati, Ioane, dar Maria și Gabriela? Ce fac?
Dar copilul din pântec, draga mea, haidem amândoi mai aproape
Da, îmi ascund cuvintele, pentru că te iubesc mult
Iar tu, oricum mă înțelegi și nu m-ai înțelege... Când sunt supărat...
Pentru că, draga mea, e lemn mult în pădure, iar eu sunt obosit...
Am un singur spate, da, așa e, nu ceri foarte mult...
Numai un cartof și ceva
Lapte pentru fiert
Am obosit, draga mea, să car lemnul ăsta cu carul și cu tractorul și cu spatele...
Sunt obosit...
E un sistem foarte paradoxal și obosit...
Pe bunica ta o chema Irina, nu a muncit da niciodată
Iar eu sunt fericit și obosit...
Draga mea...
Câți copii avem? Deja patru sau...? Noi suntem copiii noștri cei patru sau cinci și te iubesc mult draga mea
Da, va veni și al patrulea, e la tine în pântec,
Acasă sunt foarte ferit, dar și puțin obosit...
Mâncarea e bună, tai tu lemnele, mâine? Ești șoadă
Acum eu sunt obosit...
Pendulul... De unde l-ai căpătat? De la copilul cel mare?
Silvian?
Aș bea puțină apă pentru că avem niște copii frumoși te iubesc mult draga mea...
Să nu mai muncesc mult, da, știu... Dar când mă întorc acasă,
cum să îți spun...
Da, o să mă fac lăptar, și o să aduc laptele pe la uși, e mai ușor, da...
Matei? Silvian?
Draga mea te iubesc mult
Dar sunt prea obosit, azi.
Mă fac furnică ta, și pe tine tot furnică te fac.
Nu plânge draga mea, că eu numai glumesc și copiii noștri nu vor fi niciodată furnici
Că îi iubești tu, draga mea;
Numai băieții, da, vor avea familii iar fetele se vor mărita
Vor avea câte patru copii fiecare
Da mă culc pe pântecul tău
Mai fericit decât mine și mai obosit nu e nimeni
Cu un fel de bărbat ca mine fiecare dintre ele da
Aha
Da
Așa e
Lăptar de mâine
Nu îți spun
Dar îmi place să muncesc, draga mea...

Acasă e bine, e bine, e bine...
E ca un fluviu care mă mângâie
foarte încet
pe sub frunte
Draga mea, ce se aude la tine în pântec? E șoapta?
Nu îți mai vorbesc, da.

*
Îmi pare rău că mi se aud lacrimile
dar mă chemi tu printre ele
ca sub un pled pentru copii
o să te găsesc...
sunt fluturi peste tot, peste flori, ne așteaptă vântul și adierea pădurilor...
da, îmi place acest film.

Cine ești? Draga mea? Cine ești?

Mai fericit decât mine și mai obosit nu e nimeni
Cu un fel de bărbat, ca mine, fiecare dintre ele, da
Aha
Da
Așa e
Lăptar de mâine
Nu mă mai lași
Nu îți spun
Dar îmi place să muncesc, draga mea...
Nu mai muncesc dacă zici tu, așa e,
O să îți iei copiii după tine și, da, te duci tu...

*
(Paradoxuri.)



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!