O carte de poeme de dragoste? În lumea noastră supertehnologizată, care își pierde rapid însușirile esențial umane? În lumea contemporană, care își dezvăluie cu o superbă inconștiență pierderea sentimentelor în spectacole grandioase? În lumea noastră care și-a pierdut credința în sine? E un non sens! Silvia Van, însă, ne răspunde într-un dans liric cu timpul („Dansând cu timpul”, Societatea Scriitorilor Militari, București, 2010). O confesiune tristă care acoperă scena tandră în care s-a refugiat o femeie singură. Privește în jur și se descoperă pe sine într-un violent dans cu timpul, care nu mai lasă nici o speranță. Căci există în poemele Silviei Van o tristețe fără de margini, provocată de regretul de a nu fi fost, de a nu fi sucit gâtul vieții. Dacă, în general, poeții preferă să-și împărtășească iubirile unei ființe abstracte în condiții ideale, Silvia Van încearcă s-o concentreze în portrete care se împlinesc prin adăugare, când fremătând de iubire, când absente, indiferente, dar întotdeauna sfârșind într-o contopire victorioasă între El și Ea. Mai mult, iubirea se întrupează într-o Ana lui Manole, care, zidindu-și iubirea, a dobândit credința: „tu/ ți-ai lipit iubirea pe pereții inimii/ ca pe-o cămașă albă/ îmbrăcată pe dinăuntru”. Sau: „el era un bărbat insomniac/ meșterea o casă/ era o pasăre croitor/ era un șoim de noapte/ pietrar”. Sau: „Îl iubesc pe bărbatul acesta/ cu profil de zeitate romană”. Cum tot așa se petrec lucrurile când poeta își lucrează portretul unde interogațiile se succed vijelios și necruțătoare, unde sinceritatea poate deruta, unde privirea critică, obiectivizată creează senzația ciudată a unei alte ființe dintr-o lume de început; „m-am întâlnit pe stradă/ cu Silvia Van/ mi se potriveau sandaua ei/ stângă/ și cerceii/ avea cotul brun/ și-o frunză de arțar/ lipită de piele…” Sau mai explicit: „Sunt/ o ființă imperfectă/ contradictorie/ și slabă/ prea scundă/ lunea…”.
Așadar, pare confesiunea unei femei care nu încetează să spere că va iubi cândva. În subsidiar, de-a lungul unui fluviu de tristețe și regrete există un argument prin care confesiunea iese din memorie și întră din nou în timpul prezent pentru a împărtăși o experiență sentimentală trăită din plin. Un erotism sincer, puternic, de-o calitate estetică indiscutabilă învăluie fiecare clipă în care se consumă iubirea: „Dacă m-ai iubi/ în seara asta/ mi-aș dezveli sânii/ ți-aș prinde fața în palme/ dinții mi i-aș înfige în buzele tale…”. Și: „Venus/ din înalt/ i-a spălat umerii/ i-a dezvelit sânii/ și i-a mângâiat/ coapsele de mătase”. Și încă: „Trebuie să spun cuiva/ cum își face loc sărutul tău/ între șoldurile tale”. Pare a fi fost refugiul unei vieți care a alergat, prin timp, în întâmpinarea acestui sentiment unic, irepetabil; în lipsa lui ființa umană se prăbușește din înălțimea ei spirituală și își trădează condiția umană.
Dar acest fapt incomparabil al inimii este mereu contaminat de spectacolul lumii împotriva căreia doar cuvântul mai poate sta: „Recunosc/ că-mi pun vorbele/ să te ciupească de pântece/ le fac vânt între coapsele tale/ și le petrec peste mijloc/ le las să pătrundă epiderma/ una câte una/ până când mă chemi/ și te revolți/ și-mi strigi numele/ mușcând adânc/ din fiecare silabă”. Este tocmai lumea care nu crede în asemenea eresuri, ci își continuă marșul spre pierderea de sine. Iubirile atunci se petrec în asemenea peisaje care rănesc dorința și impietează bucuria: „Urmează să plouă două zile sau trei/ mâine și poimâine/ lunea viitoare, o vreme/ mi-e totuna cât frig cenușiu/ strâng între pleoape/ câtă zgură mi se adună pe umeri…”, ca apoi: „Ignorate/ iubirile mor/ ca și când n-ar mai fi/ fragile nemuriri/ de salvat”. Sau: „vântul sfâșiat, căzut pe asfalt/ agonizează bolborosind/ între pneuri surescitate de jeepuri/ ninsoarea claxonează la stopuri/ încă o dată blocaj pe ambele sensuri/ la Bucur Obor”. Până la urmă despărțirile sunt inevitabile: „Despărțirile/ sunt ca niște nașteri/ înainte de vreme/ te naști pe tine/ din nou/ prunc nedorit/ neiubit/ și cu ochii lipiți”. Astfel, atât de mult ne-am depărtat de noi înșine și atât de mult ne-am amanetat sufletul încât până și Dumnezeu a obosit să corecteze, să îndrepte ceea ce, cu sârg, noi am risipit: „Dumnezeu/ nu mai vede bine/ a adormit pe scăunelul albastru/ cu spătar/ pictat cu o broască/ verde și grasă/ în papuci…”. Sau: „trebuie să fi obosit un pic Cel de Sus /să-și ucidă toate păsările păstrătoare de chei/ să le strângă aripile de mătase/ să le tragă zborul peste cap/ ca pe o cămașă purtată”. Oricât ne-am propune să iubim, pare a ne fi pierdut această însușire: lipsa iubirii desăvârșește drama omului contemporan. În dialog cu Dumnezeu poeta nu poate trece peste întrebarea: „și nu pot/ să nu întreb/ de ce în firul sorții mele/ n-ai împletit/ ca la toată lumea/ ca la toată lumea, Doamne/ și un strop de iubire trecătoare/ amețitor pământeană”.
Cu alte cuvinte, iubirile Silviei Van sunt cum nu se poate de terestre. Nu sunt desprinse din arealul lor și reproiectate în peisaje mirifice. Sunt iubirile mundane ale fiecăruia dintre noi pe care timpul le desfigurează. Or, acest proces tragic în esență, Silvia Van îl urmărește în fiecare poem bazat pe un scenariu propus fiecărui cititor. Pe un asemenea scenariu, cred, că a fost construită această carte, care are clare intenții de a ne trezi din letargia tehnologizată a secolului nostru. Pentru vorba întru Cristos: Dacă dragoste nu e, nimic nu e!
Liviu Comșia