Alexandru-Valentin Crăciun: Am în față volumul de poezie „Sentic”, semnat de Florin Caragiu și, pentru ultima secțiune, în format de jam session, și de autorul Carmen Caragiu-Lasswell, filolog, eseist și traducător. Sunteți în acest moment interlocutorii mei, dar n-am să vă adresez întrebări despre poezia pe care ați scris-o. Ce mă interesează este să avem o discuție pe scurt despre ce înseamnă, de fapt, sentic, o noțiune necunoscută publicului larg de la noi. A fost creată de dr. Manfred Clynes și, din câte știu, a putut fi folosită de acesta și în scopul de a numi o metodă de psihoterapie aparte, legată de o teorie a ciclurilor emoționale, sentic cycles, din muzica clasică. Există aici o legătură cu artterapia, cu meloterapia sau cu psihodrama, dar mai ales, vă întreb, cu ce deosebiri? Așadar, de ce „sentic”?

Florin Caragiu: Violonistul Yehudi Menuhin, prietenul dr. Manfred Clynes, vorbea de minunea muzicii ce constă în aceea de a ne organiza sentimentele. Ei bine, sentic cycle desemnează o astfel de organizare. Sintagma trimite la ciclul emoțional clasic, prin care se exprimă sentimente variate, dar și raporturi dintre acestea. Ciclul culminează în venerație, când un element transcendent tinde să devină prezent și copleșitor pentru om. Indiferent de punctul de pornire, numai atunci când ne poartă prin întreg ciclul, cu năzuința climaxului sufletesc, muzica atinge o culme cu totul satisfăcătoare, aprecia Menuhin. De fapt, ideea de ciclu sentic ferește această concepție de interpretarea sa psihologistă. Conform principiului că partea reflectă întregul, funcțional în spațiul artei, un sentiment – de regulă, unul negativ – poate fi evocat artistic cu condiția ca el să poată fi depășit psihologic o dată ce el a devenit un moment al acestei reprezentări cuprinzătoare. Una este să urăști, altceva este să-ți reprezinți artistic ura, caz în care artistul însuși nu e robit de acest sentiment, ce ia forma unei teribile fixații. Sentimentul trăit plenar ca sentic cycle e acel dat emoțional complex pe care îl degajă, de regulă, întâlnirea binevoitoare cu marea artă spiritualizată.

Carmen Caragiu-Lasswell: Avem de-a face în orice moment cu o trăire rotundă, polifonică, adesea simbolizată prin imaginea hologramei. În acest punct se mișcă o totalitate, se unesc istoria cu veșnicia, prin urmare și datul izolat apare altfel în perspectiva consecințelor și conexiunilor lui ascunse, prezente, trecute și viitoare, care acum se dezvăluie cu un fel de radicalitate. Muzica în genere a fost de altfel caracterizată ca o artă a tranzițiilor sufletești, sau ca o artă a curgerii. Raportul dintre tensiune și relaxare, cum ar fi acela dintre modurile minor și major, este totodată structurat ca o scară a valorilor. Există o atracție a centrului tonal, asemănător unui centru gravitațional, dar totodată și o sinuozitate a liniilor de câmp, modulații care rătăcesc în căutarea originii și trepte de stabilitate aparentă. Dramatismul lui „te caut acolo unde nu ești” e implicată cu intensitate în tribulațiile polifoniei, ale contrapunctului, ale modulației, și în genere în tot ce ține de presiunea năzuințelor ce urcă din subterana muzicii, amenințând să răstoarne liniștea aparentă. Filosofia modulației înseși pare că se referă la această căutare deviată a absolutului (în sens creștin, aceasta ține de destinul omului căzut), pe care o reliefează din plin arta tranziției modulatorii, prin imaginea continuității în discontinuitate. Totul se petrece parcă sub semnul unei parabole: cea a întoarcerii fiului risipitor.

Alexandru-Valentin Crăciun: Dacă înțeleg bine, perenitatea muzicii clasice ține chiar de structura sa tonală: mă refer la raportul dintre disonanță și consonanță, la căutarea centrului superior de stabilitate, la modulațiile care fac trecerea dintr-o tonalitate în alta, și prin aceasta fac cu putință schimbarea, drama, devenirea, însăși problematica umană.

Florin Caragiu: Exact. Tendințe precum emanciparea disonanței cu distrugerea dominantei, renunțarea sistematică la sistemul tonalităților, excluderea modulației, dacă sunt practicate pentru ele însele, conduc la inhibarea funcției de devenire și de construcție, care caracterizează prin excelență spiritul uman, propulsat de elanuri axiologice și creatoare. Sistemul tonalităților, modulația este acea forță care sparge monotonia, creează alteritate și noutate, deoarece modulația înseamnă părăsirea unei tonalități stabilite și adoptarea unei alte tonalități. Cu aceasta devin posibile devenirea și schimbarea, dar mai ales se creează imaginea unei existențe antientropice, nedeconstruibile, una cu care pupila sufletului se acomodează în mod natural și ideal deopotrivă. Cromatismul excesiv, din contră, este pricinuitor de fotofobie existențială.

Carmen Caragiu-Lasswell: Totuși, vorbind de atonalism și serialism, se poate observa și aici existența unui limbaj-limită al emoției. Avem de-a face cu un fel de limbaj formalizat, cu un semn artificial ce păstrează, în ultimă instanță, legătura cu omul, indiferent că e vorba de omul prezent sau de omul absent. Procedee precum timbralizarea, modul de folosire a ritmului, variațiile de intensitate, alternarea tăcerii cu sunetul, pot sugera enigma și drame interstițiale. Intenția este să compenseze, cumva, absența legilor tonale și modale, și cea a principiilor armoniei. Însă, trebuie spus, aleatorismul și monotonia acestui tip de muzică, care se aseamănă din ce în ce mai mult cu zgomotul, anulează din start axioma delectării estetice, care ține de participarea spirituală majoră. Spectatorul nu o gustă, de regulă, el resimte artificiul. Oricum, așa cum spunea Mozart, gustul rămâne rege în materie de muzică, iar melodia e Pegasul.

Alexandru-Valentin Crăciun: Ce legătură există între teoria ciclurilor emoționale și psihodramă?

Carmen Caragiu-Lasswell: Dr. Manfred Clynes, cum s-a mai spus, nu mizează pe psihologism când valorifică o realitate de ordin artistic. Din psihologia artei, în sfera de intersecție a acesteia cu psihologia comună, el reține cu precădere tendința de reprezentare dramatică a emoției, prin împingerea ei într-un plan al obiectivărilor creatoare. Dezvoltarea capacității de a obiectiva emoția în mod analog cu procesul creației artistice are un deosebit rol terapeutic, crede Clynes. Ideea e următoarea: chipul esențial, neconjunctural al realității nu poate fi cunoscut prin percepție pasivă, apelând la introspecție, la memorie etc. Imaginile despre ceea ce e esențial și memorabil se cer create, receptate și trăite ca atare. Imaginea despre sine trebuie mai întâi creată într-un moment de inspirație, ca și pictarea unei icoane, ori ca spunerea unei povești tainice, pentru a fi abia apoi corect percepută. Fapt care îmi amintește de filosofia lui Eduard Le Roy, când s-a referit la rolul esențial jucat în cunoaștere de inițiativa creatoare a spiritului. Orice cunoaștere plenară nu poate fi imediat empirică. Dimpotrivă, este acțiune producătoare și nu simplă recepție pasivă, afirmase el. Dincolo de discurs, era deviza lui. La noi, părintele Ghelasie a vorbit despre deosebirea dintre cuvânt și idee, despre bogăția cuvântului în contrast cu reducționismul frecvent al ideii, care tinde să devină produs abstract, izolat din întregul trăirii. O astfel de idee receptează realitatea fragmentar, neavând parte de chipul ei integral și viu, în calitate de creație dumnezeiască. În general, terapiile centrate pe creativitate aspiră să recupereze omul în naturalitatea sa nobilă și în demnitatea sa spirituală. Menuhin a făcut practic observația că albinele cântă, emițând sunete ce stabilesc un acord major complex. Muzica se arată a fi un fenomen de tipul atracției extreme și universale, este expresia unei forțe spirituale compulsive, constrângătoare în sens fericit. Ea reface în spirit imaginea unei naturi armonioase, fericite, neumbrite de resentiment.

(convorbire consemnată de Alexandru-Valentin Crăciun, publicată în revista "Ramuri", nr. 9 (1131), Septembrie 2010, p. 13)

foto: Diana Popescu