Sub zodia jocului de limbaj poetic postmodern Ștefan Ciobanu și-a construit anul acesta, în urma concursului internațional de poezie „Grigore Vieru” de la Iași, la editura ieșeană Princeps Edit un „Convoi de tăcere”. Cu un titlu care poate, pe de o parte, să încânte cititorii prin metafora creată iar, pe de altă parte, să trezească reacții negative din partea criticilor literari, poetul încearcă să ne facă părtași la lungul drum ales întru deslușirea și transmiterea trăirilor primilor trei decenii de viață. Astfel, ca un copil care își reprezintă pe asfalt cu ajutorul unei bucăți de cretă sentimentul despre lume, Ștefan Ciobanu ne arată prin cele patru parți, numite sugestiv Eu, Tu, El, Ea, cum este alcătuită geometria care-i pecetluiește cuvertura. Un copil se uită la luna plină / și / cu un marker îi face ochi // face așa cu fiecare stea în parte / apoi cu picăturile de ploaie / apoi cu fiecare firimitură // părinții îl privesc cu dragoste / se îmbrățișează și dispar / în gura din oase ce a căscat a somn // copilul face ochi șila frunze / dă la o parte lacrimile / ca pe niște cortine grele / continuă în dreapta și stânga (și voi puteți face la fel).
În cele 72 de poeme ce alcătuiesc convoiul poetului găsim teme și obsesii despre care ușor am putea spune că sunt reprezentative unui acrobat ce pășește pe marginea tăioasă de lamă. Teme precum iubirea, moartea, timpul, visul, oglinda, orașul, lumina, copilăria, etc. cresc în inima poetului fără drojdie.
Despre iubire ne spune că e stridentă pentru cei ce nu o au, că e un claxon în plină noapte, că este liniștea din largul unei coli albe, că este o fereastră / așa ca o gură de peșteră / în care poți băga mâna / și scoate de acolo timpul / ca pe un făt (S(e)tări).
Atunci când este preocupat de problema morții poetul o privește uneori cu ironie, alte ori cu spaimă. Sentimentul tăcerii este creat de cele mai multe ori de absența iubitei, a părinților, a conștientizării scurgerii timpului ce pe întuneric creează imaginea că cerul este prins în bolduri.
Doar cuvântul și lumina, care s-au apucat să facă gropi / și să scoată noaptea din pământ / cu niște găleți, par să-i aducă poetului controlul asupra propriei umbre. Înghițim căsuțe una câte una / ne îndreptăm spre luna ce naște galben / se află după acel bloc // îți ascult umbra // în zidurile pe care tu scrijelești cuvinte ce încep de sub unghiile tale / îți nasc un ecou / prelungirea vorbelor infinite și lungi pe care le mimăm (nu cred că este noapte).
Atunci când copilăria se duce, atunci când noaptea vin păsări care / ciugulesc hainele / știu asta pentru că / într-o seară / am văzut-o pe mama cum deschide geamul, sau fata vecinului devine soție, îți dai seama, ne atenționează poetul, că nu porți îngeri la subraț și începi să te razi. Ei bine, Ștefan Ciobanu, odată cu aceste versuri se apropie de maturitatea poetică și începe să vadă lumea o aglomerare de puncte; el crede că, odată urcat în trenul timpului, soarele și păsările sunt de plastilină și că în ciuda oricărei ascunderi sau uitări ploaia nu ne poate șterge / pe noi desene spre asfalt.
De remarcat, în poezia lui Ștefan Ciobanu, este și faptul că în multe dintre poeme găsim construcții forțate, care nu fac decât să ne arate că avem de-face și cu un tip de poezie inginerească, de altfel întâlnită frecvent la poeții contemporani. În laboratorul lui, autorul reușește uneori să ne surprindă în mod plăcut, combinând imagini de așa natură să creeze ipostaze poetice. În acest sens redau aici: dar stop cu visatul / îmi înfășor visul acesta în loc de ghem / zâmbesc rece și alb ca un om de zăpadă / pentru că / tot ce mi-a rămas din acele clipe / este o tresărire cu toată ființa mea (poem pentru georgiana). Pe de altă parte, anumite asocieri de imagini, de cuvinte sau jocuri stilistice cum ar fi: oasele mele nu sunt de abanos ca să poată scrie cu degetul / pe praful depus (…) mă plimb prin mine / ca o sferă ce încearcă să își găsească colțul (…), sau mă simt o inimă de cerc / ce bate pătrat și impar, precum și din ochi îți ies fluturi / ca fumul dintr-un furnal sau eu îmi iubeam iubita / care se ascundea noaptea / prin cearșaf / cum se ascunde apa sub solzi de pește, pot crea sentimentul de disconfort.
Nu ne rămâne decât să mai spunem că volumul Convoi de tăcere reprezintă locul matur de întâlnire cu poetul Ștefan Ciobanu, despre care cu siguranță vom mai auzi. A juca leapșa cu soarele, a vedea lumea intrată în tălpi sau printre degete, ca nisipul, a ne cutremura atunci când credințele ne devin cărămizi în flăcări, a deschide toate icoanele sufletului, a te simți mai puternic atunci când frica stă în tine ca niște ace de brad, a pune inima la zid și a marca cu cretă cât a mai crescut, înseamnă să-l găsești la treizeci de ani pe Ștefan Ciobanu, gata să se privească în oglindă, să-și divulge crezul ontologic, umbra, poezia. Mă bucură frigul intrat pe sub guler / nu mă mai sperie depărtările căci sunt în larg / poate doar faptul că umbra mea / nu se așează pe nimic (viața mea).