poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-16 | |
Invazia veneticilor
/Ion Lazu, Veneticii, Editura Vinea, 2002/ (cronica unei diletante) Motto:” Și, în general nu-mi place să văd ceea ce mi se arată, ci ceea ce văd eu” Din capul locului, vă anunț că nu sunt critic literar. Cronica aceasta este o aventură. O să încerc cu disperare să vă atrag în ea. Am în fața mea o carte, care, chiar dacă și-a mai pierdut din mirosul de vopsea tipografică, a rămas actuală. Citind-o, mi-am zis că ar fi păcat să nu-mi împărtășesc impresiile despre o epopee din care transparem cu virtuțile și metehnele noastre congenitale. Mi-aș dori, așadar, să vă trezesc curiozitatea, să vă fac s-o căutați în librării ori, de nu, măcar să știți că există, că cineva a scris ceva și acel Ceva ne privește. Voi încerca să merg pe firul emoțiilor, precum aș balansa desculță pe sârma ghimpată întinsă de-a lungul kilometrilor de graniță între români și români. Or, cam așa văd eu publicitatea în acest domeniu, domeniul literaturii române. Trăiri aproape similare, simțul complicității, simpatia personală, o casă părintească pe malul Nistrului și, mai presus de toate, cred, sângele de venetic, mă unește cu Ion Lazu, autorul romanului Veneticii, apărut la sfârșitul anului 2002 la Editura Vinea. Că sângele apă nu se face și venetic la venetic nu scoate ochii m-am convins iar, citind cartea și discutând cu autorul ei. Amintirile legate de Chișinău, de un șir de nume proprii și comune, dialectele basarabene m-au făcut să tresar cu nostalgie, cum tresăream acum câțiva ani la amintirile mele inventate despre Sinaia, Lipscani, Calea Moșilor ori Cișmigiu. Acțiunea romanului autobiografic al lui Ion Lazu cuprinde avatarurile luptei pentru un loc sub soarele Regatului a unei familii de basarabeni înstăriți, a lui Grigore și Vera Manu, strămutate din Ciobruciul Tighinei atunci, în ‘44, când au spart rușii frontul ocupând (iar) Basarabia și Ordinul de evacuare i-a fost un fel de foaie de drum. Urmărim, pe parcursul celor 530 de pagini, periplul unei mici Basarabii în Oltenia. Nostalgic, neînțeles, cu sufletul și legile lui, dar și cu visele lui proscrise, universul basarabean strămutat și-a tot așteptat revenirea în albia lui. Iar întrebarea: “Dar poate fi considerat încheiat un război dacă oamenii nu se întorc în locul de unde au plecat, între oamenii din mijlocul cărora au fost smulși?” ne răsucește parcă cuțitul în piept precum veneticilor întâmplările din trecut, numele locurilor dragi, dar și nedumerirea: ”Să fie puși pe fugă, cum ai alunga niște răufăcători, cum ai sparge cuibul unor păsări stricătoare, ca să scapi de răul lor...De ce să pățească tocmai ai lor această rușine?” Odată strămutați, au înțeles basarabenii lui Ion Lazu cât de important e “să nu iei în seamă zvonurile, să nu investești speranțe nesăbuite în fiecare adiere a vântului, care bate ba dintr-o parte, ba din cealaltă. E de amânat, e de ajuns acolo unde te așteaptă ai tăi”, fiindcă “trebuie să ai casa ta, să te poți gospodări omenește, nu să te muți ca țiganii Codrencei, de colo, colo”. Personajele din Veneticii întruchipează temperamente, caractere pitorești și foarte diferite. Vera, eroina principală, constituie, după mine, inima romanului, motorul lui. “Asta e situația, de când s-a măritat și pentru totdeauna”. Găsea explicații tuturor întâmplărilor și ieșire din cele mai cumplite situații: ”N-or fi oamenii ăstia nici mai buni nici mai răi ca îndeobște. Însă pe toți ne-a întors cu susul în jos războiul”. Astăzi este la modă să fii politically correct, adică lucid, echilibrat, echidistant. Un pas spre stânga, dar mai ales spre dreapta te-ar putea compromite rău de tot. Personal, nu mă pot lăuda cu așa performanțe. Ei bine, lui Ion Lazu i-a reușit să treacă peste cicatricele peregrinărilor, umilințelor și necazurilor de zi cu zi, i-a reușit crearea unui roman pe deplin supus spiritului toleranței și al moralei creștine. Și nu de atâta că a vrut să fie la modă sau, mă rog, privit cu ochi buni de toată lumea, ci pentru că tot ce-a scris, proză, poezie, scenarii de film este caracterizat de un bun-simț al literaturii, dar și al personalității complexe a autorului. Pentru mine, romanul Veneticii e un fel de cheie. Cheia unui lacăt de la ușa înțelegerii dramei basarabene. Una dintr-un mănunchi, asemeni celui păstrat de Papa, tatăl Verei, cheile “unor lacăte zdrobite, de la niște uși sărite în țăndări ale unor case prăbușite, ruine”. Mă bucur totuși că îndemnul “nicamu, nicevo!”, adică “nici o vorbă, nimănui” al lui Grigore, spus de câte ori pleca dimineața de-acasă copiilor, acel legământ menit să-i ocrotească căci “nefiind de pe-aici, ci niște refugiați aduși cu hârzobul, au motive întemeiate să se apere, să se baricadeze” nu mai e actual. Dimpotrivă, autorul își alege pentru roman un motto foarte sugestiv din H.-R. Patapievici: “Legea celui care a supraviețuit este să mărturisească”. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate