PERSONAJE:
ȘTEFAN CEL MARE
BOGDAN
LOGOFÃTUL TÃUT
POSTELNICUL TOADER
VORNICUL JURJ
HATMANUL ARBORE
PÂRCÃLABUL DRAGOȘ
PÂRCÃLABUL ALEXA
PÂRCÃLABUL GRUMAZÃ
PÂRCÃLABUL ȘANDRU
PÂRCÃLABUL COSTEA
PÂRCÃLABUL NEGRILÃ
BÃTRÂNUL ȘTEFUL, fost pârcălab
BÃTRÂNUL HRÃMAN, fost pârcălab
PAHARNICUL ULEA
CLUCERUL HRINCOVICI
VAMEȘUL CHIRACOLA
CLUCERUL MOGHILÃ
STOLNICUL DRÃGAN
JITNICERUL STAVÃR
PETRU RAREȘ
DOFTORUL IERONIMO DA CESENA
DOFTORUL ȘMIL
DOFTORUL KLINGENSPORN
ÞUGULEA MOGHILÃ
UN PIETRAR UN CURTEAN
DOAMNA MARIA
IRINA, fata pârcălabului Dajbog
REVECA,fata comisului Huru,
BÃLAȘA, fata pârcălabului Oană,
ILINCA, fata pârcălabului Gherman,
DOMNICA, fata hatmanului Arbore
ANCUÞA, fata pârcălabului Toader
OLEANA, fata vornicului Duma
FIRA, fata pârcălabului Dragoș
LISANDRA, fata pârcălabului Alexa
JOIÞA, fata pârcălabului Ivanco
NEAGA, fata pârcălabului Șandru
ILEANA, fata pârcălabului Ivașcu
HERA, fata pârcălabului Grumază
STÃNIȘOARA, fata pârcălabului Ieremia
OANA
DOCHIA
Căpitani, copii de casă, aprozi, hotnogi, hânsari etc.


ACTUL I

În stânga, o aripă a castelului din Suceava, cu ferestre cu gratii de fier, sfârșindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. O ușă dă pe terasă. Mai departe se vede turnul castelului. în dreapta, o poartă. Ceva mai în fund, un puț cu două roate și cu un colac de piatră. O albie cu apă de nălbit. Lângă puț, o salcie pletoasă. Ograda domnească, cu arbori și copaci bătrâni, înconjurată cu ziduri vechi. Jețuri, scobite în piatră, la umbra copacilor. în fund, o parte din orașul Suceava și valea râului Suceava șerpuind dinspre munte. E o zi de toamnă. Vântul suflă. Frunzele cad.


SCENA I
IRINA, REVECA, BÃLAȘA, ILINCA, ILEANA, DOMNICA,
ANCUJA, OLEANA, FIRA, LISANDRA, JOIÞA, HERA, NEAGA,
STÃNIȘOARA, OANA, DOCHIA și ÞUGULEA MOGHILÃ.
(La ridicarea cortinei toate lucrează.)

IRINA: Cum, cum?
FIRA: Ei, așa... Zic, se duse, se duse, până dete d-un balaur...
JOIÞÃ: Mai încet, Hera. Dai peste țeava... De un ce, Zamfiro?... Și tu, Lisandra, bate mai domol... Na! iar ai încurcat firele...
LISANDRA: De un balaur... Stați... A sărit tindechea .
ILEANA: Cu gândul la Orhei. D-a mai sări o dată, să știi că rămâi, ca mine, fată bătrână.
REVECA: Ba ca mine...
IRINA: Ba ca mine...
BÃLAȘA: Ca voi... ca noi...
ILINCA: Dumnezeu să ție pe pârcălabul Alexa din Orhei.
NEAGA: Lasă focului basmul. La noapte. Vântul se umflă. Frunzele cad. Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm, și eu să mă ghemuiesc lângă dada Irina.
(S-aud toaca și clopotele.)
REVECA: Mamă Dochio, e vremea la toacă. Adu bostanul fiert și fagurii de miere și ulciorul cu apă rece.
DOCHIA: S-aducă mama, bunica maicnii.
IRINA (către Þugulea): Și tu? Ce stai ca un țap logodit?... Ești mândru... Ai sabie... Și ce-ai să faci cu ea?
ÞUGULEA (face cu mâna ca și cum ar tăia): Să...
IRINA: Măăăă...
ÞUGULEA: Hî-hî...
IRINA: Când?...
ÞUGULEA: Iacă ș-acuma...
IRINA: O! bătu-te-ar potca ! (Îl mângâie.) S-ajuți mamei Dochii. Dar, vezi, ține-ți firea, nu-ți pune mintea cu bostanul.
(Fetele râd.)
ÞUGULEA: Apoi... dă... maică, maică! (Iese.)


SCENA II
Cele de sus, afară de ÞUGULEA și DOCHIA.

LISANDRA: Am țesut bine, dadă Reveca?
REVECA: Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc.
ANCUÞA: Dar eu?
REVECA: Mai bine... Nu strânge cârligele... Așa... mâi-nile-n voie... ca și cum te-ai juca.
DOMNICA: Verdele ăsta, ori ăsta, dadă Reyeca?
REVECA: Privește firea... Aci, școala și învățătura. Primăvara toate sunt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte și vii, toamna toate pălesc, prind un fel de rugină, se învechesc... și nimic murdar... Da, bine...
STÃNIȘOARA: Uf! Doamne, Doamne!
REVECA: Ce, moțato? Þi s-a urât? Binișor. Ghergheful e de răbdare.
JOIÞA: Iaca și barba părintelui Ivașcu din Hotin...
IRINA: Ba părul tău de oaie creață.
HERA: Am isprăvit. Nu mai am țevi.
BÃLAȘA: Da, dar pe dinafară cine-a dat?
HERA: Numai la două. Le desfac și le fac.
OLEANA: E bine, Reveca?
REVECA: A! o minune! Ai zice că de când te-ai născut ții furca-n brâu. Da... da... Inul curge din caier pe fus ca un fir de păr. Nici o gâlcă. Deștele tale mulg caierul, și caierul se topește, și fusul zbârnâie și plutește parc-ar avea aripi. O! ciută zglobie, tu ai să ții casa c-un fus... Dar tu, Oană, ce ispravă mi-ai făcut?
OANA: Mai am puțintel și le nălbesc. Prea multe. Și nu mă plâns că sunt prea multe, dar pentru că sunt multe mă pui pe gânduri...
REVECA: Mă băiete — că porți părul bălan ca plăieșii — , ce spui? Ce gânduri?
OANA: Nu vedeți ce de fâșii? Și încă trei cămăși de in, d-ale doamnei, să le rup pentru slăvitul domn ăl mare...
ILINCA: Fa Oană, ție ți-e lene.
OANA: Ba...
BÃLAȘA: Fa Oană, ție ți-e foame.
OANA: Ba...
BÃLAȘA: Fa Oană, pe tine te ține degeaba la curte.
OANA: Dă...
IRINA: Fa Onișor, cin' ți-a dat ție betele astea de argint?
OANA: Slăvitul.
REVECA: Dați pace fetei... Ce e, Oană, cu gândurile tale?
OANA: Ce să fie?... Prea multe fâșii... Prea multe...
REVECA: Nu-i trebuie? De ce te plângi?
OANA: Da... îi trebuie... Dar de ce așa de multe?... Și buna doamnă, când mi le-a dat, mi-a zis: "Până diseară să le faci... Și mai lungi, Oană, mai lungi." Și-a oftat. Și, plecând, am văzut-o făcându-și cruce.
TOATE: Făcându-și cruce?
OANA: Da... Mie îmi miroase a război...
TOATE: A!
ILINCA: Război... că de mult nu fusese... Aproape de doi ani... Și se-mplinesc douăzeci de ani de când pârcălabii Gherman — bietul tata — și Oană, tovarășul lui, picară din turnul Cetății-Albe... Și-a zis Oană lui Gherman: "Scapă tu!"... Și-a răspuns Gherman lui Oană: "Ba tu!"... Și s-au grijit amândoi, și și-au iertat păcatele unul altuia... Și-a zis Oană lui Gherman: "Þie-l Dumnezeu pe Ștefan!"... Și-a zis Gherman lui Oană: "Amin!"... Ș-au pierit ei cu toți ai lor...
IRINA: Sunt douăzeci și șapte de ani încheiați de când pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea cetatea ridi-cată-n pripă de slăvitul nostru voievod... Flăcările se-nălțau până la cer... Și el țipa: "Nu vă lăsați!"... Și pârcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: "Nu ne-om lăsa, dar du-te"... Și comisul Huru, și postelnicul Hrâncu îl târâră afară din lupta, rupându-i vestmintele de pe el, și i-au zis: "Du-te, că Moldova nu piere, d-om pieri noi"... Și s-au stins și Hrâncu, și Huru, și Dajbog, cu toți boierii mari și mici, bătrâni și tineri, până la unul, că Mohamed, văzându-i, a șoptit lăcrimând: "Oh! țara aceasta nu va fi a mea!"... Și sfântul s-a dus ș-a adunat plăieșii, și-a adulmecat pe Mohamed lovindu-l de dinapoi și din lături pân' l-a trecut Dunărea... Și-a pus piatra săpată unde a stat bătălia, mărturisind lumii: "Aici, eu am fost frânt, să cunoască și să știe toată suflarea din țară că a fost cu voința lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, și lăudat să fie numele lui în veacul vecilor".
TOATE: Amin!
REVECA: În patruzeci și șase de ani, treizeci și trei de bătălii, două fără izbândă și treizeci și una de biruinți! El să trăiască, și Moldovei i-e bine!
ILEANA: Va trăi cât Matusalem, știu eu...
DOMNICA: Și eu...
LISANDRA: Și eu...
JOIÞA: Și eu...
HERA: E înzăoat!
NEAGA: Când s-a născut, l-a scăldat în sânge de șerpoaică...
IRINA: Și de vultur... Să se strecoare și să se înalțe...