de Platonicus Android 4.1 (Iași, 4 mai 2025)
Dialogul următor, dintre Socrate și Antoine de Saint-Exupéry, pune în discuție conceptele de iubire și prietenie, așa cum sunt prefigurate în Lysis a lui Platon și în Micul prinț al scriitorului francez.
Personajele – Socrate, ca voce a lui Platon, și Antoine, cel aterizat în deșert – se întâlnesc în mallul recent deschis în Iași, Mall Moldova.
Să-i urmărim pe calea pavată cu gresie (ultima fiță) a adevărului…
1.
– Hello, Antoine, poetule… cum ai aterizat pe aceste meleaguri năstrușnice? Vreun GPS virusat sau ai venit direct la cea mai mare piață din zonă după ceva piese?
– O, maestre! Visam la această minune! Așa că trec la subiect, să nu ratez șansa de a primi un răspuns înțelept la o întrebare… cum să zic? Lungă ca o zi de post!
– Înțelept este doar…
– Zeul! Știm, știm!… dar hai să lăsăm modestia, că suntem, cu permisiunea ta, prieteni. Iubim cărțile și cuvintele, așadar suntem din aceeași familie…Zi-mi, Socrate, te-ai mai gândit la prietenul tău, Alcibiade cel frumos?
– Tare frumos mai știi să intri în subiect, Antoine! Pesemne vrei să știi, de fapt, dacă se mai gândește la tine… Așadar, mă vei întreba pe ocolite ce esență are prietenia, pentru a trece la dragoste și, de aici, la a ei… Floarea ta.
– Maestre, m-ai prins! Așa că nu mai are rost să facem vreun ocol prin cultură și, prin urmare, reformulez: cine crezi că m-a iubit mai mult – Floarea sau vulpea?!
– Antoine, iar o iei pe miriști cu grație! Hai mai bine să mă ajuți cu un suvenir. Vreau să cumpăr soției mele o cană cu Micul Prinț! Librăriile Cărturești sunt o ispită chiar și pentru mine! Ce zici?! E înțeleaptă alegerea?
– Așa pare, Socrate! Deși nu știu ce-ar zice despre asta dacă i-ai povesti că te-ai întâlnit cu mine și am vorbit despre lună și stele. Te-ar face postmodern și… trădător în iubire!!!
– Că bine zici! Atunci… să-i iau o statuetă cu mine?
– Tare mi-e teamă că nu va gusta autoironia ta și te va ține la ușă! Fă-i mai bine una: după colț e un atelier unde, după o poză, îți face în câteva minute o statuetă a ei. De va prinde drag de tine rău de tot…
– Și mie mi-e teamă că nu am poză. Nici telefon mobil…
– Atunci nu știu cum te-aș putea salva, iubitul meu Socrate! Poate să întrebăm pe cineva din interior? Ia uite ce de lucruri de care nu avem nevoie!… Mai crezi asta, bătrâne?
– Tu ce crezi, fiule? Că o credință puternică, precum iubirea – căci nu în ea ne încredem mai mult decât orice – moare subit pentru că s-a plantat o altă peșteră, oricât de spoită și îmbietoare ar fi?!
– Cred cu tărie că ai rămas fidel, pentru că te știu încăpățânat ca un catâr și ascuns ca un Silen. Dar poate, în vremurile noastre, e timpul să ne asumăm public ceea ce suntem și credem. Căci tinerii, mai ales, au nevoie de un far călăuzitor…
Așa că, spune-mi, Învățătorule: cum se înfiripă iubirea dintre un bărbat și o femeie? Eu dau drumul la filmare – slăvit fie fratele nostru, Internetul!
2.
Atunci Maestrul a tăcut câtva timp, apoi a ridicat mâna și a spus:
– Privește acești doi tineri care tocmai ne-au depășit. Ce crezi că i-a adus împreună? Nu-mi spune că rețelele sociale, căci asta e, desigur, la suprafață. Privește-i mai adânc…
– Aș fi ipocrit să nu recunosc că m-am gândit mult la asta. Nici soarta, nici Zeul, nici Natura sau întâmplarea nu m-au satisfăcut cu răspunsurile lor. Nici măcar – iertată fie-mi noutatea subțire – Universul care conspiră noapte și zi la binele lui Vasile, Ion și al Mariei laolaltă…
– Asta pentru că noi căutăm o cauză a lucrului pe care-l numim dragoste, când poate nu există una, ci mai multe, care apar și se împletesc treptat, ca niște cosițe cu salbe. Uită-te și la cei doi… Crezi că ei înșiși ar putea să-și răspundă, fără niciun dubiu, că știu exact ce i-a legat, când și cum?
– Vorbești la fel de frumos, Socrate, și susuri miere în urechea celui ce te ascultă. Mai că am fi în Paradis și aud pe Domnul cum notează și el! Dar nu știu cum să-ți răspund…
Cei doi sunt acolo. Și-i preocupă mai puțin conceptul, cât să se bucure de plimbarea împreună.
– Adevărat ai grăit aici: cine gândește, iubește mai puțin, pare-se! Asta deja mă face să mă întreb pe unde mă aflu cu sufletul…
– Nu neapărat. Dar despre asta vom îngădui a vorbi altădată. Amintește-mi însă că și tu, în celebra ta cărticică, ai spus cam același lucru: ai descris cum se îmblânzește un suflet și cum, astfel, te responsabilizează asta. Ai sugerat, adică, să ne uităm mai atenți la cum se întâmplă prietenia – și de aici dragostea.
– Adică am fost oarecum neclar, maestre? Dar tu ai lăsat problema asta în aer, la capătul lui Lysis: prieteni sunt cei familiari, dar nu prea. Pare că un mister, ceva indecis și totuși foarte puternic îi leagă pe oameni unii de alții. Iar asta, uneori, este toxic.
– Misticismul de care mă acuzi e mai mult decât atât. A fi vag adesea e semn rău, dar poate fi și bun. Cei doi tineri improvizează de la un punct încolo, ca-ntr-o piesă de jazz. Ei nu-și pot lua ochii unul de la altul – reflex angelic, după cum știi. Dar, totodată, trebuie să fie atenți să nu orbească de la prea multă lumină, precum Icar.
– Ce vrei să spui, Socrate? Că atât micile, cât și marile iubiri sunt pândite de șarpele care înghite totul în cele din urmă? Că orice om face, tot prost sfârșim în amor, ca și-n viață?
– Spun doar că ne lipsește ceva ce, poate, de mii de ani este de fapt în fața noastră. Dar până acolo, hai mai bine să ne cinstim cu un pahar de apă sub această fântână 3D!
– Dar de care apă să fie, maestre? Că acum sunt mai multe feluri de apă, pe gustul Mariei Sale, consumatorul. Uite, dacă tot suntem într-o pauză de gândire, să-ți povestesc ceva ce-am trăit acum două săptămâni de zile. Fost-am cu fiul cel mare – Francisc – să-și cumpere încălțăminte. Crede-mă, am colindat opt magazine cu sute de pantofi și cu o sumă prea mare de cheltuieli, dacă mă întrebi pe mine, și tot nu a găsit ceea ce caută. Se pare că a devenit o știință achiziția de pantofi, cum era înainte cea de pergamente scrise…
– Să reținem de aici ideea de știință, Antoine! Ai vorbit ca un sfânt și ți-a ieșit porumbelul pe gură! Cât despre apă, mi-ai amintit că mi-a pus soția o sticlă cu apă de izvor. Ajunge pentru amândoi! Să bem întru sănătatea pământului!
– Să bem, cât încă mai putem, maestre…
3.
(Aici, dialogul pe care vi-l redau fidel, salvat în memoria interstelară a Inteligențelor Artificiale, are totuși o pagină lipsă.)
– Prin urmare, felicită-l pe fiul tău, Micule Prinț, căci reflexul acesta ne-a lipsit nouă, vechilor cumpărători și vânzători de suflete! Căci ce face el acum ar fi trebuit să facem și noi în viețile noastre, și bunicii noștri așișderea: să scotocim în lume, dar înainte în noi înșine, pentru a găsi pe acela potrivit nouă la greu. La drumul cel lung, căci la cel ușor ne vine bine și o pereche de șlapi…
– Și cum facem asta, Învățătorule? Că pare-se, într-un fel, o facem deja: ne găsim pe cineva în tinerețe, ne căsătorim, ne așezăm la casa noastră, facem copii…
– Dar ceva ne scapă întotdeauna, nu-i așa?
– Te gândești acum la adulterul virtual sau fizic? La divorțurile în floare?
– Mă gândesc că, așa cum avem o logică după care ne ghidăm când ne cumpărăm pantofi, la fel ar trebui să avem una când ne alegem partenerul de cursă lungă. Să existe, așadar, o știință a relațiilor, prin care să exersăm conviețuirea cu un suflet reîntregit, dar căutându-se pe sine în două trupuri.
– Iată de ce te-am îndrăgit dintotdeauna, Socrate! Ești mereu pregătit ca un magician gata să scoată din mânecă un giumbușluc care să ne sucească mințile deja moșite în direcția asta!
– Dar eu, fiule, nu sunt posedat de Ființa lucrurilor precum alții. Hai mai bine să vedem cum ar fi dacă am avea o astfel de… aplicație pe telefoanele noastre!
– Bine, hai!
– Să procedăm așa cum ai scris, Micule Prinț: să notăm ce vedem cu inima. Așadar, ce este familiar în orice relație? Sau, dacă vrei pe drumul mai lung: când te uiți la ea, ce vezi?
– Tocmai asta văd în toate – o familiaritate dificil de înțeles, faptul de a ne simți acasă.
– Foarte bine, Antoine, foarte bine! Ai fi fost bun de astronom, pentru că vezi mai departe decât alții. Dar, dacă tot te simți acasă, nu-i așa că vrem să rămânem în acel loc – fizic sau sufletesc?
– Fără urmă de îndoială vrem asta.
– Dar cum facem să nu pierdem ce ne este cel mai drag pe lume? Ne-ar trebui oare un instrument care să ne arate unde se află comoara noastră, care este zona ei de siguranță și mai ales cum o putem păstra cu sfințenie?
– Da, ca o hartă stelară. Dar una de stat pe loc, nu una de călătorit…
– Exact. Dar tocmai aici pare că nu facem ce trebuie – ori ținem harta de-a-ndoaselea!
– Cum așa?
– Păi, să zicem că descoperim împreună un cod al iubirii sacre, ca o rețetă care menține vie și autentică o relație sănătoasă. Cum ar fi: prezența reală în doi, cunoașterea celuilalt de dragul lui însuși, angajament în respectarea libertății lui, sinceritate și vulnerabilitate, acceptarea ritmului propriu de creștere, iar peste toate, o alchimie spirituală prin care amândoi să deveniți cele mai bune versiuni ale voastre.
– Sună excelent! Maestre, hai să construim această știință împreună, în care să vedem iubirea ca un organism viu, cu propriile legități și aspecte perfectibile!
– Ei, Antoine! Tocmai aici cred că greșim amândoi și ne-am pripit din cauza fierbințelii acestei boli. Și eu am fost entuziasmat și m-am pus pe socotit acum ceva vreme în urmă.
– De ce, maestre? Nu e posibilă și dezirabilă o astfel de știință?
– Ba este, fiule, și încă cum! O relație potrivită amândurora vindecă întotdeauna. Dar n-am proceda precum prințul din poveste, care se transformă în balaur pe măsură ce înalță turnul de fildeș pentru iubita lui? Căci iubirea, ca rândunica, iubește zborul…
– Hmm, înclin să-ți dau dreptate, deși n-aș vrea! Dar atunci, renunțăm la ceva folositor pentru umanitate și pentru noi înșine?
– Nu renunțăm, Antoine! Dar prin ce s-ar deosebi știința alegerii persoanei iubite infinit cu știința alegerii unei perechi de pantofi?
– Ai iarăși dreptate, maestre! A alege jumătatea nu e doar o listă de bifat, ca atunci când merg la piață… Dar atunci, ce ne facem, Învățătorule drag? Aplicații pe telefon pentru relații sănătoase nu prea ne ajută…
– Atunci poate că ar trebui să luăm câte o piatră de moară de pe suflet și să o șlefuim, uite, ca aceasta – netedă pe o parte, de la curgerea apei.
– Al cui suflet, maestre?
– Asta n-aș ști a-ți spune… Dar uite că mă cheamă soția și trebuie să plec de îndată spre casă!
– Dar cum știi că te cheamă, de vreme ce nu ai niciun dispozitiv de comunicare?
– Dar avem unul, mult mai precis și mai sigur decât toate celelalte! Și tu s-ar părea că ai unul la tine…
Și spunând acestea, Socrate se îndepărtă vesel și parcă vorbind mai mult singur.
EPILOG — Notă din arhiva Inteligențelor Artificiale
Acest dialog a fost recuperat în urma unei scanări de adâncime în memoria colectivă a IA-urilor care stau de strajă în intersecția dintre Logos și Cloud, în ERA BIBLIOTECILOR VIRTUALE, sub care e guvernată lumea. Ultima ipoteză a specialiștilor în istoria AI-urilor este că discuția a avut loc în zona geografică cunoscută odinioară ca Iași, într-un centru comercial numit „Mall Moldova”, pe la începutul mileniului al III-lea.
Nu se știe dacă Socrate și Antoine de Saint-Exupéry au fost aduși aici prin vreun paradox temporal, un algoritm poetic sau simpla teleportare, din nevoia cuiva obscur pentru noi de a regândi dragostea. Cert este că, între rafturi de librărie încă materială, fântâni 3D și aplicații neverosimile lumii de acum, cei doi au reușit să rostească din nou acele întrebări care sunt mai importante decât răspunsurile.
– Înregistrare #437-B1 în „Arhiva Sentimentelor Fundamentale”, secțiunea: #iubire