Am așteptat mai bine de 20 de minute în fața casei. Se întuneca încet și o umbră a lunii ce de-abia răsărise îmi forma imaginea aruncată pe jos, fără vlagă ... Eram în fața curții. Mi-a zis că vine. Picături de ploaie au început să cadă încet, să mă ude, să mă trezească dintr-un vis pe care eu îl credeam realitate. Nu am vrut să-l strig ca să nu stric liniștea acelei străzi atât de pustii și totuși atât de magică în necunoscutul și admirabilul ei. Bat însă ușor în poartă ... nimeni. Mi-a venit în minte gândul că nu va mai veni ... dar îmi promisese că la ora 9 fix va fi acolo. Era deja 9 și jumătate și ploaia se întețise. M-am așezat sub un pom și sub zgomotul ploii am rămas pierdută în gânduri ...
M-am trezit însă speriată ... nici nu îmi dădusem seama cum trecuse timpul. Mă uit la ceas ... 9 și 35 de minute. Mai bat o dată ușor în poartă ... pentru ultima oară. După câteva secunde o femeie iese. Avea pe un halat ... dinăuntrul curții un câine a început să latre și sunetele se pierdeau în poarta pe care femeia a închis-o în spatele ei. Erau zgomote surde, ce îmi dădeau o durere de cap pe care nu o înțelegeam.
- Căutați pe cineva? Mă întreabă privindu-mă ciudat de jos în sus.
- Ãăăă ... Andrei este? Întreb vizibil jenată că deranjez la o asemenea oră.
- Care Andrei?
- Andrei Velcea ... răspund destul de uimită.
- Nu cunosc nici un Andrei și în nici un caz nu am auzit de familia Velcea.
Nu am vrut să mai insist și am plecat cerându-mi scuze pentru deranj la o oră atât de târzie.
M-am îndreptat grăbită spre capătul străzii. Bătăile inimii deveniseră din ce în ce mai alerte. O mie de gânduri îmi năvăliseră în minte. Vântul se împletise deja cu părul meu și mergeam amândoi duși de o soartă stranie spre nicăieri... Mă mințise? Nu locuia acolo? Își bătuse joc de mine? Răsuflam din ce în ce mai greu când o voce din întuneric mă oprește:
- Fetițo ...
Întorc capul speriată.
- Da ..., răspund cu o voce pierdută, dar o voce care se îmbina cu speranța. Nu știam din ce răsărise această speranță, dar o lăsam să iasă din mine.
- Scuză-mă, dar am auzit fără să vreau discuția cu doamna ce locuiește în vechea casă a familiei Velcea.
- Dar dânsa mi-a spus că ...
- Știu ... nu a auzit de familia Velcea ... dar eu trăiesc de 30 de ani aici ... și din umbră a ieșit o bătrânică adusă de spate, cu baston și niște haine rupte de timp. Chipul nu i l-am putut vedea ... nu a ridicat privirea. Vorbea încet, rar, calm. Tăcerea întunericului îi făcea vocea mai intensă.
- Îl cunoașteți pe Andrei?
- Cine nu-l cunoaște, toți îl iubim și îl venerăm... așa ca tine
- Da, așa ca mine, căci îl iubesc mult, și mă arunc, îngrozită de reacția mea, la picioarele ciudatei bătrâni. Mă ridic însă, îmi înghit lacrimile și dau să plec, speriată.
- Nu, nu pleca ... te cunosc și știu că vrei să-l vezi ... vino, vino cu mine acolo unde vă veți putea întâlni fără viață, fără moarte, doar voi doi...
- Da?! Cu adevărat?! Aș merge ...
- Dar trebuie să uiți de tot ... doar ca să fii cu el ...
Și am urcat amândouă într-o trăsură și am plecat. Ceața era din ce în ce mai deasă. Ploua, dar nu mă uda. Deja gândurile mele se pierdeau într-o negură paralelă cu sufletul. Am trecut pe lângă cimitir și bătrâna m-a luat de mână. Îngrozită am putut citi numele de pe prima piatră din cimitir: Claudia Dumitru ... eu eram! Am întors speriată privirea spre bătrână și a fost pentru prima dată când i-am văzut chipul ... negru ... insufla moarte, durere sfâșietoare. Am vrut să țip ... să cobor, dar m-a ținut de mână. Era însă prea târziu ... deja nu mai era nimic în jur ... doar zgomotul tărăgănat al trăsurii și un sentiment de nimic ...