Mă încearcă un sentiment ciudat…am senzația că dacă mă ridic de pe scaunul care îmi suportă acum greutatea, aș putea zbura, m-aș putea înălța cu ușurință în aer. Simt ceva ce nu poate fi stăvilit, un sentiment inedit și stăruitor.
Mă uit în jur, acum îmi doresc ca întrunirea la care mă aflu să se termine pentru a-mi încerca eventualele puteri miraculoase.
Mă gândesc dacă și ceilalți simt aceeași chemare către cer, adică dorința de a fi în rând cu divinele zburătoare ale înaltului și misteriosului infinit.
Privesc către ceasul de pe perete și aștept ca secundarul să se apropie și să atingă ora 12, astfel știu că trec minutele și că sentimentul meu sălbatic mai are cu un minut mai puțin de așteptat până când îi este încredințată libertatea de a se desfășura.
Ceasul de pe perete a devenit acum primordiala mea preocupare, iar ticăitul lui îmi sună în minte ca și cum ar reprezenta unica mea portiță către eliberarea din granițele imaginare ale conduitei…căci ea mă oprește să nu mă ridic brusc de pe scaun și să îmi încerc ciudatul sentiment.
Aud vagi șoapte ce îmi trec pe lângă ureche ca niște vibrații calde, dar în același timp deranjante, căci mă derutează de la obișnuita mea privire către cadranul ceasului, ținta mea de acum. Nu pot decât să îmi revin la ceea ce numesc eu momentan “normalitate” și să număr secundele rămase până la epuizarea timpului.
Sunt hipnotizată de mișcarea circulară și banală a secundarului, din care motiv parcă simt din nou acea izbucnire a dorinței de înălțare. O adâncă, fierbinte și puternică adiere mă încearcă acum…mă face să fiu în stare de acțiuni ce mai târziu poate le voi considera ieșiri iremediabile, ireparabile, dar și inacceptabile pentru o persoană ca mine…o persoană care cere mereu ceva mai bun de la ea… Trebuie să rezist și să nu îmi încalc regulile ce îmi formează prețuita și necesara educație…deci, trebuie să mă păstrez pe acest scaun pentru a nu-mi părea rău apoi că nu am fost suficient de răbdătoare cu mine și cu propriile sentimente. Ce se va întâmpla apoi? Voi primi o mulțime de reproșuri și voi auzi numai cuvinte de care îmi voi dori să mă ascund, să încerc să nu le înțeleg, să mi se pară străine astfel încât să nu le simt adevarata însemnatate.
Poate că nici nu există în mine acest sentiment de înălțare, ci doar dorința mea îmi creează false simțiri…sau poate că mă înșel și poate că nu sunt singura care simte acest lucru și poate toți din sală avem aceeași dorință: să se termine ședința pentru a ne încerca virtualele sau realele puteri nemaipomenite…
Rămân cu aceste întrebări în minte încă trei ore de acum înainte căci domnii din fața mea își pregătesc serioase discursuri ce au ca subiect « incitant » orice altceva în afară de dorința de a zbura…