Praf, praf, soare, praf. E șapte fără douăzeci, orașul a început de mult să se zgâlțâie sub zgomotul pickhammer-erelor, că deh, iară se lucrează la cin’ știe ce conductă, iară gropi. Oamenii au început să alerge în căutarea vreunui mijloc de transport (cu siguranță treizeciu’) care să-i ducă la serviciu. Toți sunt grăbiți, cu gențile la purtător, gata pentru o nouă zi.
De când se știe, Fănică, omu’ nostru – eroul acestei textonovele este angajat full-time la firma de contabilitate sc josbanu’ srl. Are o garsonieră la periferie în care trăiește și Ciupi – o pisică pestriță. Fănică nu are vreo iubită, nici nu ar avea timp. Fănică este un bărbat de vreo 40 de ani, da’ arată cam de treiș’cinci; are o dacie ruginită și un geamantan de lemn (tip soldat) în care păstrează câteva tablouri.
În fiecare zi, Fănică este trezit de celuraru’ de la secăn. Apoi, aceiași poveste: papucii rupți, halatul peticit, cafeaua sorbită dintr-o cană crăpată, blugii murdari, tricou’ de la secăn, ușa de lemn „sculptată” de ăla micu’ a lu’ nea Gigel, străzile decorate cu cine știe câte pet-uri și ambalaje de Eugenia, stația de autobuz, colegu’ de serviciu. Vine autobuzu’, e full, omul nostru ocupă un loc la geam. Se gândește la viața lui, fără griji, la salariul nici prea prea, nici foarte foarte, la Ciupi, la dacia lui ruginită, la... e întrerupt de controlor care îl invită să coboare din autobuz (n-avea bilet) și îi oferă și o amendă (că e super-ofertă!).
Ajuns la serviciu: portaru’, urările de bun-venit, tipa de la contabilitate, femeia de serviciu, birou amenajat conform ultimelor standarde europene, calculatorul, windows 98, solitaire, pauza de masă, ora 7, shut down, alt portar, urările de noapte-bună, autobuz, străzi întunecate, punct. Fănică este obosit după o zi istovitoare la serviciu – ajuns acasă, se așează în fața teveului ronțăind dintr-o pungă de chips-uri. Adoarme.