- Bună, micuțo, își zise Phillippe privind în sus. Ne întâlnim din nou.
Un punct argintiu, urmat de o dâră ce se pierdea în întuneric, aluneca spre linia orizontului. Traversă centura lui Orion, tăie Iepurele și se ascunse în spatele unui nor.
Phillippe strâmbă din nas și așteptă cu ochii țintă spre locul unde se ascunseseră punctul argintiu și fantomatica lui umbră. Deodată se iviră din capătul opus al norului, dar nu pentru multă vreme, fiindcă în curând se pierdura în spatele liniei infinite a orizontului.
Phillippe zâmbi. Știa și el că nu era aceeași steluță căzătoare ca în noaptea precedentă, și nici ca în seara dinainte, dar îi plăcea să creadă că amica lui celestă îi face periodic vizite. E adevărat, cam scurte, dar pe el îl bucurau.
Nici nu mai știa câte astfel de vizite primise, de ani de zile de când privise pentru prima oară câmpul de nestemate divine. Erau atâtea, că nici nu le putea revedea pe toate într- o singură noapte. Dar el le ținea minte pe fiecare, parcă le- ar fi înregistrat. Pentru el, toate aveau strălucire, personalitate, viață.
Anii trecuseră. Phillippe nu- i număra, fiindcă nu prea avea importanță câți erau. Nu- i păsa de trecerea timpului, poate pentru că nu avea nimic de pierdut. Oamenii îi spuneau totuși că trecuseră cincizeci de ani. Oh, nu, sigur că nu. Cincizeci, poate ca astronom. Dar de fapt, erau mult mai mulți. Prima oară privise stelele când avea patru ani, și el de atunci le cunoștea și le îndrăgea.
Una, și încă una, și viața se scursese încet sub cer. Phillippe n- avea familie. E drept că odată, demult, iubise și el o femeie cu părul ca noaptea și ochii ca doi aștri, dar ea nu înțelesese visul lui Phillippe. Nu putuse să îndrăgească și să adopte acei copii ai nopții pe care îi adora el. Deci și ea rămăsese în urmă, se pierduse în negura timpului, la fel ca toate celelalte lucruri care trecuseră prin viața lui Phillippe.
Acum nu mai avea decât căsuța lui albă din mijlocul câmpiei și privirea cu care să îmbrățișeze cerul.
Se simțea atât de pustiu și de plin totodată! În față avea sumbra singurătate, iar în spate regretele. Stelele? Cerul? Prieteni eterni și muți. Dar sufletul lui tânjea după ceva mai puțin intangibil și înghețat. Păcat că totuși acum era prea târziu, și ar fi părut atât de ciudat chiar și față de el însuși.
Nu, stelele nu puteau fi înlocuite în inima lui. Visul îl hrănea mereu, nelăsându- l pradă deprimării. În felul său, Phillippe era fericit. Cerul era al lui.
După o vreme se întinse pe canapeaua de pe terasă cu fața în sus și contemplă infinitatea până se crăpă de ziuă. Atunci închise ochii.


* * *
Când dădu să aprindă lumina, pe Phillippe îl pufni râsul. Ai fi zis că e teribil de amuzat, dacă inflexiunile vocii lui, ca și privirea fixă, nu ar fi trădat durerosul sarcasm al hohotelor sale. Câinele se gudură pe lângă el trăgând de lesă.
Pipăi cu bastonul în fața lui până dădu de fotoliul alb, după care, cu precauție față de oasele lui îmbătrânite, se așeză privind în gol și dădu drumul lesei. Câinele se culcă liniștit la picioarele lui. Phillippe își dădu seama că ușa care dădea pe terasă era deschisă, simțea aerul rece invadându- i trupul.
Deodată se ridică și încruntă ușor din sprâncene cu un aer intrigat, făcând câinele să sară în picioare și să se îndepărteze.
Nici nu simțise când curentul electric îi pătrunsese în corp. Știa doar că îl trecuse un fior, după care căzuse și se trezise singur, undeva într- un spital, fără să știe când are pleoapele deschise și când închise.
Îi spuseseră că fusese lovit de fulger. El se împotrivise, descriindu- le noaptea aceea superbă pe care dorise s- o admire de pe câmp; era o ploaie de meteoriți. Apoi i se explicase că fusese unul dintre acele fulgere care lovește din senin și că orbise… Da! Orbise!
Vestea căzu ca o lovitură în moalele capului. Nu se putea!
Negase mai întâi cu înverșunare vestea. Apoi, când realizase crudul adevăr, se răzvrătise împotriva destinului, deși, cine mai credea în el? Urmase stadiul disperării, dar în cele din urmă acceptase. Îi lăsase să- l ajute și se resemnase cu faptul că pierduse stelele. Acum, nu- i mai păsa de nimic.
Dar în noaptea aceasta era altfel. De mult nu mai simțise întunericul, de mult nu se mai chinuise singur gândindu- se la aștrii. Acum, toate aceste amintiri se pierdeau undeva, în interiorul suflelului său; se hotărâse să le îngroape.
Totuși în aceste momente, auzind greierii zgomotoși din grădină și înfiorându- se la atingerea aerului rece, Phillippe uită pentru o clipă că are ochii deschiși și o luă ușor, pipăind cu bastonul, înspre terasă urmat de câinele care dădea din coadă.
O clipă inspiră aerul nopții închizând ochii și bucurându- se de răcoare. Apoi, când îi deschise, deși același întuneric îi persista pe retină, avu o tresărire și Phillippe, pentru prima oară de când se trezise singur, la spital, zâmbi.
- Bună, micuțo, își zise privind undeva în gol, înspre cer. Ne întâlnim din nou.
Departe, punctul strălucitor, urmat de nelipsita lui coadă, se pierdu dincolo de linia orizontului.
Orbise? Poate. Dar nimic și nimeni nu- i putea fura cerul. Doar era al lui!..