...nu este ușor să fii zeu...


…Pe Jon îl cunoștea de puțin timp. De fapt, Liz nu știa aproape nimic despre el decât că are o funcție înaltă în cadrul Sistemului. Că era un tip cam ciudat, asta se vedea imediat. Nu vorbea mult, dimpotrivă. Când Liz încetinea pasul sau se împiedica, nici nu se obosea să privească înapoi. În schimb, el nu cădea niciodată. Avea un mers monoton, păstra mereu același ritm, doar din când în când își trecea mâna prin părul castaniu, decolorat de soarele puternic, încercând să- și aranjeze o șuviță rebelă care se încăpățâna să- i cadă pe frunte.
Liz se simțea iritată de acest individ atât de indiferent față de ea și față de situație. Acum nu mai erau decât ei doi, singuri în pustietatea deșertului. Acest lucru ar fi putut să îi unească, dar el nu părea să înțeleagă.
Deodată, Liz se împiedică și căzu cu fața în nisipul alb, încins. Îi putea simți gustul, sau mai exact lipsa lui, îl putea simți arzându- i fața. De când ajunseseră aici, cerul cenușiu, soarele alb, mare, totdeauna atârnat acolo sus și nesfârșitele nisipuri- asta era tot ce- i fusese dat să vadă. Și pe acel om straniu care era Jon.
Da, Jon. Trebuia să se ridice și să- l prindă din urmă, altfel rămânea singură. Ridică ușor capul. Vântul și nisipul îi biciuiau obrajii. Îl căută în zare obosită. Nu putu distinge nimic, orizontul se întindea la infinit, ca și deșertul, și cerul, și exilul ei.
Capul îi căzu din nou, greoi, în nisip. Nu se mai ridică. Nu avea de ce.


Cu precauție, întredeschise ochii. O răcoare plăcută o înconjura; remarcă asta din primele clipe. Se simțea bine acolo unde era; în încăpere era aproape întuneric și nu mai mult de douăzeci de grade.
Pe neașteptate, deasupra ei alunecă o umbră care îi tulbură acea comodă stare de semiconștiență. O secundă, avu o străfulgerare- nu era moartă? Sau acela era… un Om?…
Liz deschise larg ochii și privi chipul ale cărui trăsături îi erau cunoscute…Jon. Era Jon. Strânse din dinți dezamăgită.
Se ridică speriată. O secundă, aruncând o privire rapidă în jur, se văzu acasă…dar era doar o iluzie. Se afla într- o cameră mică, dar curată, mobilată cu gust, însă fără ferestre, luminată artificial. Ea stătea, înfășurată doar într- un cearșaf, pe o canapea cenușie. Simți cum sângele îi năvălește în obraji. Din obișnuință, își trecu mâna prin păr. Tresări și se uită întrebător la Jon.
- Am fost nevoiți, îl auzi Liz. Părul tău era distrus de soare. La fel și hainele. Ai acolo altele.
Ea suspină. Buclele ei, atât de lungi și negre dispăruseră, lăsând loc unei tunsori băiețești.
- Nu- ți stă rău, să știi, spuse Jon impasibil.
Își ridică brusc privirile.
- Liniștește- te. În glasul lui, Liz găsi o notă protectoare. Ești printre ai tăi, continuă el cu blândețe.
Liz îl văzu îndreptându-se către ușă și ieșind. Se simțea contrariată.
Se ridică și se îmbrăcă, admirându- se prin intermediul unei oglinzi holografice. Nu arăta prea obosită; de fapt, nimic nu părea schimbat la persoana ei. Și nici nu- i stătea chiar așa de rău tunsă scurt…
Împinse ușor în ușa. Aceasta glisă brusc, luând- o pe Liz prin surprindere. Nu apucă să iasă, chiar în fața ei stătea Jon, probabil chiar el îi deschisese.
Pentru prima oară, Liz îi remarcă ochii negrii și adânci, ca și trăsăturile armonioase...inuman de armonioase.
- Era de așteptat să te găsesc aici… spuse el.
- Ascultă… începu Liz, dar nu apucă să termine, fiindcă Jon o întrerupse:
- Vino cu mine și am să- ți arăt tot ce vrei să vezi.
O apucă ferm de mână și o trase după el pe coridor. Liz remarcă podeaua ca o tablă de șah și pereții albaștri. Totul la acel loc îi părea răcoritor, senzația fiindu- i accentuată și lipsa ferestrelor. Într- adevăr, se întrebă Liz, de ce nu erau ferestre? Poate se aflau sub pământ... sau poate se aflau sus, sus de tot, acolo unde începeau toate legendele, acolo unde trăiau Oamenii…
Văzu o femeie traversând in graba coridorul.
Jon rupse tăcerea pe neașteptate:
- Te face să te simți ca acasă, nu? spuse privind în jur demonstrativ. Am încercat să îl facem cât mai primitor. Uneori, uit și eu că mă aflu atât de departe de lumea adevărată…
Liz tresări.
- Departe de…lumea adevărată?…
- Mda…Liz, începu el, ai idee câți sunt așa, ca noi, exilați de către Regim?
- Exilați?
- Da. Nu ești singură.
Liz făcu ochii mari.
- Știi de ce te- am fugărit așa prin deșert?
Ea dădu din cap.
- Pentru că, dacă nu aș fi făcut asta, probabil ai fi murit. Ritmul meu te- a ținut în viață suficient pentru a fi adusă aici.
- Trebuie să- ți mulțumesc, deci?
- Nu neapărat. Liz, asta este o colonie de exilați. Exilul este o practică frecventă a Reprezentantului. Așa sunt eliminați toți cei care îl încurcă. Oamenii sunt aruncați în mijlocul deșertului și dispar fără să lase urme.
- Eu de ce n-am murit?
El zâmbi.
- Datorită mie. Din afară, se consideră că pur și simplu suntem plecați- aranjează ei unde- și, după un timp, morți din diferite cauze. Celor de acasă li se trimit doar dovada morții și un raport, împreună cu cenușa care va fi înmormântată în locul nostru.
- Dar cum ai reușit să întemeiezi… așa ceva, după ce ai fost exilat?
- Nu, colonia am întemeiat-o înainte. Eram un om important, prin urmare puteam face aproape tot ce doream, chiar și să- mi construiesc un buncăr uriaș sub pământ, departe de orice radar, fără să afle nimeni, și fără a i se putea dovedi prezența.
Deci Liz avusese dreptate… chiar erau sub pământ.
- Și ai ajuns aici pentru că au descoperit că tu știi ceva?
- Nu… tocmai. Eu am ajuns aici pentru că așa am vrut. Am considerat că pot face mai mult bine coloniei de aici decât de afară. Așa că nu a trebuit decât să le dau senzația că sunt periculos, că aș putea să trec de altă parte a baricadei. Rezultatul?… Sunt aici, nu?
Liz își mușcă buzele neîncrezătoare.
- E greu de crezut… Dar de ce exilați și nu uciși?
- Pentru că n-au timp și nici posibilități. S-ar complica. Oricum, aici nu mai vine nimeni, decât alți și alți exilați. Tot ceea ce avem acum a fost adus de afară; totuși, asta s-a terminat. Este unul din motivele pentru care n-am mai vrut să rămân acolo.
Apoi… mai e ceva. Toți cei care am ajuns aici avem puterea să lovim cumva Sistemul. Iar dacă ne-am fi unit toți înainte să ajungem în stadiul ăsta… Ei bine, nu cred că ar mai fi rămas ceva din dictatura lor.
Liz făcu ochii mari.
- Serios? Și eu?
- Da, și tu.
- Nici nu mă gândeam…
Fara sa remarce comentariul ei, Jon continuă:
- Știu că te vei obișnui mai greu, dar… nu există alternativă. Suntem niște proscriși, și așa vom rămâne.
Liz auzi ușa închizându-se. Jon ieșise, lăsând- o singură cu gândurile ei.
Deci totul nu era decât o condamnare la moarte, înlocuită de o alta, la izolare. Nimic divin, nimic venit din afară...
Tot ceea ce spusese Jon era adevărat, și de acest lucru Liz se convinse în curând. În fiecare zi soseau alți oameni, din ce în ce mai mulți. Cu toții aveau nevoie de ajutor, cu toții ar fi murit dacă ar fi fost lăsați afară.
Colonia era imensă și foarte bine organizată. Fiecare avea un rol bine determinat. Cu excepția procreării, care era interzisă, era impresionant cât de mult aducea colonia cu un oraș obișnuit, desi felul cum o percepea Jon era cu totul altfel: ca pe o închisoare.
De fapt, Jon era diferit în aproape toate privințele de toți ceilalți. Pentru Liz, el rămăsese același om ciudat ca la început, mereu preocupat și gânditor. Avea ceva… Poate că totuși era mai mult decât recunoștea.
Liz îl surprinsese de multe ori ieșind la suprafață și stând acolo ore întregi, singur, ca și cum ar fi așteptat ceva. Îl urmărise aproape întotdeauna-nici nu era greu, lui nu părea să-i pese. Uneori, părea chiar prea ușor.
Și acum, ca de obicei, Liz îl zărise deschizând una din trape-una din puținele căi de comunicare cu exteriorul-și strecurându-se afară. De data aceasta, însă, îl urmă. Jon ieșise, se îndepărtase puțin, și se așezase în nisip, atunci când Liz întredeschise capacul și privi afară. Absent, ca și cum ar fi intrat în transă, Jon contempla orizontul care ardea; dinăuntru, urechile ei puteau auzi urletul vântului și nisipul îi intra în ochi. Era o adevărată furtună afară.
Cu toate acestea, glasul lui tăie aerul cu violență, în contrast cu tonul blând pe care i se adresase:
- Liz! Vino aici!
Liz se înfioră. Cum putea s-o vadă? Cum putea să știe că e acolo? Abia îl vedea ea, prin perdeaua albă de nisip. Își stăpâni un nou fior.
Împinsă de curiozitate, ridică încet capacul greu, de metal, și ieși, clătinându-se pe picioare. Se așeză lângă el. Nisipul era fierbinte, ceea ce o făcu să țâșnească brusc în sus. Palmele și tălpile o frigeau.
- De ce mă urmărești, Liz? întrebă el ironic.
Liz căută distrată o șuviță cu care să se joace. Nu găsi, ceea ce o enervă, mai ales că nu știa ce să-i răspundă.
- Haide, nu te speria ca un copil de pedeapsă.
Pentru prima oară de când se întâlniseră, Jon îi zâmbi. Avea un zâmbet frumos, dinți albi și buze fine. Întreaga față păru că i se luminează, ca și cum n-ar fi zâmbit de multă vreme.
- Cine ești? Ce ești? începu ea brusc, întrerupând acel dulce zâmbet care îi era adresat. El se încruntă.
- Sau poate nu… Poate sunt eu nebună… șopti Liz.
Acum va afla adevărul. Simțea asta cu toate puterile, temându- se în același timp ca toate acestea să nu fie decât manifestările unei fanatice.
Jon întinse mâna și o mângâie blând pe obraz.
- Ești o credincioasă adevărată, nu?
Răspunsul ei tacit era suficient. El dădu din cap cu dezamăgire.
- Nu trebuia să inventați tot felul de legende despre Oamenii Adevărați… care înfăptuiesc miracole… și pot strivi Sistemul dintr- o mișcare… Deodată Jon izbucni: Poftim, religia voastră, speranțele voastre în niște “ supraoameni ” !
Se ridică în picioare furios și își dezveli pieptul. O cicatrice adâncă îl tăia, roșie, ca și cum ar fi fost vie.
- Iată unul din “ supraoamenii “ pe care îi așteptați atât!
Liz respira cu greutate. Nu înțelegea, și acest lucru o făcea să se simtă neajutorată și, mai mult, umilită.
- Sunt unul dintre ei, Liz! Nu asta voiai să auzi?! Și, cu toate acestea, nu pot face nici eu nimic, fiindcă lumea ideală la care ați visat atât nu există! Eu… un “supraom“… un semizeu, nu sunt mai presus decât o exilată, o condamnată la moarte? Și atunci, ce caut aici?…
Liz se ridica la rândul ei.
- Ești aici pentru noi! Pentru nenorociții pe care i-ați lăsat în urmă când ați fugit!
Izbucnirea ei îl împietri pe Jon. O apucă de încheieturile mâinilor.
- Stai jos.
Liz se lăsă trasă, fără să mai simtă arsurile de pe picioare. Gâtul îi era uscat și plin de nisip, dar nu-i mai păsa. ÎL găsise.
- Liz, începu Jon, ascultă-mă cu atenție. În noaptea în care Sistemul a atacat planeta, o singură navă a reușt să scape, cei ce vor forma lumea mea. Iar acum, după atâta timp, Sistemul tot aici e, iar noi tot acolo, departe, pe o planetă a unei stele străine. Știm că voi nu mai așteaptați nimic, decât pe noi… salvatorii. Dar religia ta nu e decât un strigăt de ajutor pe care nu-l va auzi nimeni… care se va pierde în spațiu fără să intereseze pe nimeni.
Liz rămăsese fără cuvinte. Nu știa ce să creadă. Mai mult, nu înțelesese prea mult din ce îi explicase Jon; totul contrazicea fiecare dintre convingerile ei de până atunci.
Știa totuși, ceea ce se întâmplase în urma atacului Sistemului: planeta ei devenise una de sclavi, deși nimeni nu mai avea curajul s-o recunoască acum. Nu reușiseră să scape decât aceia care urmau să devină Oamenii… cei pe care îi mai așteptau și acum să se întoarcă, să-i elibereze pe cei uitați pe Pământ. Iar acum, Liz avea în față pe unul din aceștia și, contrar tuturor așteptărilor ei, nu părea deloc mare și puternic, și nici dispus să ajute în vreun fel la eliberarea planetei- mame.
- Vezi asta? continuă el punându-și mâna pe piept.
Ea dădu din cap.
- Este semnul care mă condamnă să rămân aici pentru totdeauna. Societatea aceea minunată la care visați are ca pedeapsă capitală exilul. Exilul pe Pământ. Am primit această pedeapsă fiindcă am furat. Există hoți în Paradis, știai, Liz?
- Oprește-te! strigă ea. Trebuie să putem face ceva! Nu se poate ca totul să se termine aici!
- Ascultă-mă până la capăt. Odată ajuns aici, nu știam ce trebuie să fac pentru a supraviețui. Toți mă respingeau, le era frică să se încurce cu un ciudat ca mine. Apărusem într-o noapte, ca toți ceilalți exilați, brusc, de nicăieri. Până la mine, cu toții au murit de foame și de frig. Doar că eu am avut norocul să dau peste un om al Reprezentantului care a crezut că-i va putea fi utilă forța mea fizică. Dar, fără să-și dea seama, eu am devenit mai puternic decât și-ar fi imaginat și nu a trecut mult până când am fost remarcat și am ajuns foarte sus… Până la Reprezentant. Am devenit mâna lui dreaptă. Eram un străin ignorant care nu știa pe cine ajută. Odată, mi s-a cerut să pun la punct o metodă de eradicare simplă și eficientă. Le-am servit-o exact pe aceea care îmi fusese aplicată mie…
Un scârțâit puternic îl întrerupse; trapa de metal se trântise din cauza vântului puternic. Ca la un semnal, amândoi întoarseră capetele spre intrare.
Profitând de neatenția lui Jon, Liz începu să se îndepărteze, la început încet, apoi în fugă. El o urmări cu privirea, dar nu încercă s-o oprească. Înțelegea tot ce simțea ea. Toate speranțele ei nebunești într- o intervenție care să distrugă Sistemul cazuseră, se împrăștiaseră în nici zece minute. Dar nici el nu putea face mai mult. Era un simplu om, chiar dacă ea încă nu credea asta, și colonia era singurul ajutor pe care i-l putea oferi.
Se ridică și porni încet către intrare.
O găsi pe Liz înăuntru, hoinărind pe holuri fără vreo destinație anume. Nu-i spuse nimic, doar merse alături de ea o vreme. Ea vorbi prima:
- Deci asta e, nu? Gata. Trebuie să ne resemnăm. Suntem doar anexele propriei noastre istorii.
- Da.
- Nu.
Liz se însufleți. Jon însă, ridică din umeri neputincios.
- Exilul- continuă ea- invenția ta – nu apare nicăieri ca pedeapsă oficială? Doar Reprezentantul o aplică, fără intervenția Conducătorului, nu?
- Cred că da.
- Atunci, dacă Reprezentantul dispare, exilul dispare odată cu el?
- Presupun… Liz, nu încerca asta! Nici nu știi ce greu mi-a fost să-i salvez pe acești oameni construind colonia! Nu o să-ți permit să distrugi asta!
Vocea îi era calmă, dar trăda disperarea.
Tot ceea ce îi dăduse până atunci impresia de putere dispăruse. Jon își dezvelise latura umană în fața ei; Liz nu vedea însă decât Omul. Fără să știe, prin ea vorbeau mulți alți oameni. Fiecare pământean se hrănise cu această legendă, și fiecare credea în ea cu toată puterea. Era ultima scăpare. Din păcate, nici nu era prea departe de adevăr, doar că Oamenii, deși puteau să-i salveze, nu voiau s-o facă.
Jon simți asta. Îi auzea pe toți strigând, inconștient, departe de a se fi resemnat cu situația. Nu aveau nevoie decât de un imbold…
Totuși, nu este ușor să fii zeu…
Dar ce este ușor?
Fără să-și de-a seama, o sărută apăsat pe Liz. O făcu să tacă.
Resemnarea era tot ce îi rămânea. El era Omul. Se dezlipi de Liz și plecă, lăsând-o singură în mijlocul coridorului asemănător cu o tablă de șah.
În curând, își dădu seama cât de repede învăța să fie o ucigașă. I se părea așa firesc să încarce o armă și să apese pe trăgaci! Mișcările îi erau suple, uneori, țintea chiar mai bine decât Jon, deși până atunci nu mai pusese vreodată mâna pe o armă.
Planul era simplu: în cadrul unei manifestații la care Reprezentantul avea să apară, Liz urma să-l ucidă pur și simplu, iar apoi să dispară cu ajutorul lui Jon și al oamenilor lui de încredere din oraș. Era o idee câtuși de puțin complicată, dar în același timp și foarte riscantă. Însă ce mai aveau de pierdut?
Drumul către oraș avea să fie epuizant, fiindcă nu aveau nici un mijloc de transport cu care să nu fie detectați. Se puteau baza doar pe niște scutere de viteză mică și pe propriile lor picioare.
Însă Jon știa că Liz îl va urma-îi era frică să rămână singură. La rândul ei, Liz știa că de data aceasta nu o va mai lăsa să cadă. Astfel, când ieșiră amândoi printr-una din trapele înguste, o făcură știind că pot avea completă încredere unul în celălalt. Era o certitudine, singura pe care și-o puteau permite.
Când zidurile orașului începuseră să se profileze, amândoi se întrebara dacă într- adevăr acolo, în zare, puteau vedea cu adevărat singurul oraș de pe continentul-deșert, cu palatul Reprezentantului, care guverna peste aceste dune moarte fără să le fi văzut vreodată. Dar nu era nici o halucinație.
Coborând de pe scutere, contemplară amândoi imensele ziduri. Liz închise ochii și respiră adânc aerul încins al după- miezii. Jon o luă în brațe cu blândețe și îi mângâie capul de băiețel neastâmpărat, după care o sărută. Nu era deloc ușor să fii zeu…
Totul curse apoi fără vreo complicație. Orașul li se deschise fără probleme înainte. Periferia era liberă, nepăzită. Interiorul era cunoscut de amândoi. Acum, reușita mai depindea doar de cât bine urma să țintească Liz.
Ei îi fusese dor de acest oraș-junglă, de această aglomerare de clădiri cenușii, uneori diforme, dar și de șosele etajate, încurcate și strălucitoare. Înserarea începuse să cadă și luminile se aprindeau cu violență în semiobscuritate.
În curând, totul se scufundă într-o ceață sinistră, brăzdată din când în când de fulgere argintii, ca într-o furtună tăcută. Siluete ondulate care nu se distingeau unele de altele se întindeau până la orizont, umbrele prindeau viață, se evaporau și se nășteau din nou într-un spațiu lipsit de culoare.
Pe Liz o trecu un fior și, fără să- și dea seama, strânse cu putere mâna lui Jon. Se simțea copleșită de imaginea aceea aproape ireală. Cu toate că o avusese de mii de ori înaintea ochilor, niciodată nu o văzuse cu adevărat, iar acum aceasta se desfășura înaintea ei nemiloasă.
- N-am să te las, Liz, șopti Jon.
Ea se liniști instantaneu. Omul este aici, gândi ea. Omul mă iubește, și eu îl iubesc pe el. Ce ușor trebuie să fie când ești zeu!
Pe artera principală putură vedea șiruri suspendate de lumini care se apropiau. Liz își atinse instinctiv arma. Îi căută din ochi pe oamenii care urmau să îi scoată din oraș după ce misiunea era îndeplinită, oamenii lui Jon. Îi văzu, deschizând coloana și în urma acesteia. Acum nu trebuiau decât să aștepte.
Erau înconjurați de un parc imens, cu diferite specii de copaci, într- o combinație ciudată. Liz îl trase pe Jon pe o bancă din material translucid, pe sub care aluneca un pârâu artificial. Puțin mai în spate, înspre interiorul parcului, una dintre nenumăratele fântâni arteziene de marmură albă strălucea, iar printre ele o lună nouă se legăna fantomatic. Era prima pe care o vedeau de la plecarea lor din colonie.
Deasupra, de- a lungul unei alte artere aeriene, trecea mulțimea. Se auzea muzica, erau proiectate imagini holografice și jocuri de lumini, artificii, și, în mijlocul manifestanților, majoritatea gură-cască, trecea vehiculul suspendat al Reprezentantului, cel mai luminos și mai mare dintre toate.
În curând ajunseră pe artera din fața parcului. Urmau gărzile Reprezentantului și apoi chiar el, înconjurat de o aură albastră. Din loc în loc, Liz observă oamenii lui Jon, șterși, încercând să nu atragă atenția aspura lor.
- Liz… șopti Jon strângându-i cu putere mâna. Asta e…
Liz îl privi distrată, iar el o sărută scurt. Prin spatele ei se apropia Reprezentantul. Când vehiculul ajunse în dreptul parcului, Liz se smulse din brațele lui Jon și se alătură manifestanților. El vru să fugă după ea, dar nu avea nici un sens, pentru asta veniseră aici, trebuiau să își ducă misiunea la bun sfârșit. Rămase câteva secunde cu spatele, dar întoarse privirea la timp ca să simtă în față căldura împrăștiată de arma lui Liz și să-l vadă pe reprezentant prăvălindu-se mort din vehiculul suspendat.



Strângea ochii cu toată puterea; soarele îl rănea; nisipul încins la fel. Nu îndrăznea să privească mai sus de vârfurile arse ale picioarelor înfundate în dune.
Înfruntând durerea, Jon întredeschise ochii. În față putu vedea un nor cenușiu ridicându- se dintr- un crater proaspăt. Începu să lăcrimeze, din cauza durerii și a soarelui alb, care îi inunda cu lumina lui tăioasă fiecare colțișor al ființei.
Ca printr- un vis, se auzi strigat. Se întoarse. O femeie cu părul scurt se târa în urma lui prin dune. De data aceasta se întoarse și o prinse la timp, chiar în momentul când, aproape leșinată, cădea cu genunchii în nisipul încins. O fracțiune de secundă, se simți fericit. Apoi îi văzu chipul rănit de soare și de nisip, ochii goi. Atunci durerea reveni din nou, nemiloasă.
- Liz… Liz…
O sărută. Își dădu seama că ea, deși nu-l mai putea vedea, îl aude și îl simte. O sprijini cu capul la pieptul lui.
- N- am să te las…, o auzi șoptind.
Jon închise ochii și se lăsă în nisip cu ea în brațe.

Doar o secundă, să mă odihnesc.
Pentru totdeauna.
Într-adevăr, nu este ușor să fii zeu…