partea I


capitolul [1]

in sfarsit ma decisesem... de mult o tot amanam, gasind de fiecare data motive foarte bine intemeiate ca s-o las balta... adevarul e ca-mi era o sila de moarte sa golesc boxa din pivnita a apartamentului meu parizian... se stransese acolo, de-a lungul timpului, cea mai completa colectie de lucruri inutile pe care si le poate imagina un om... veioze, scaune, cafetiere electrice, genti de voiaj, valize, scule de tot felul si cate si mai cate... aveam de gand sa arunc tot la gunoi de asta data... poate doar cu exceptia unor hartoage pe care am sa le triez inca odata... stiam ca se afla in vreo trei cartoane cu documente si unele care nu trebuiau aruncate, printre care diploma mea de bacalaureat, livretul militar si cartea de munca, acte care nu-mi fusesera niciodata cerute de catre nimeni in franta... mai aveam in pivnita doua haini de iarna, una din piele de capra de avrig , alta de blana, un alain delon de orastie, ambele cumparate de tata pentru mine, cand eram student in ultimul an... imi prezisese atunci ca le voi vinde, asa cum facusem dintotdeauna cu tot ce-mi apartinea... intr-adevar, nu m-am putut niciodata indragosti de lucrurile mele, fie ele bune, rele, indispensabile sau inutile, pe toate le vindeam sau le dadeam cel mai adesea la prieteni... era ceva care-mi venea din strafunduri, nu o sa inteleg niciodata de ce, psihologii cred ca ar fi gasit vreo explicatie, insa eu, sincer sa fiu, nici macar n-am cautat vreodata una... de fiecare data cand ne intalnim, tata nu uita niciodata sa ma intrebe daca am vandut alain delonul... "ala e un cojoc sa-l ai toata viata, la cat e de rezistent, si stii cat a costat"... n-am stiut niciodata cat a costat dar am stiut dintotdeauna ca nu trebuia nici vandut, nici dat, nici aruncat... nici acum n-o sa-l arunc, o sa-l tin poate toata viata pe undeva, la pastrare... la urma urmei ii pot gasi o valoare simbolica, deh, era doar cojocul cu care plecasem in iarna aceea din romania pentru a apuca drumurile necunoscute ale pribegiei...

incepusem golirea pivnitei sambata dimineata, imediat dupa cafea, de teama sa nu-mi vina iar vreo idee mai buna si s-o las iarasi balta pentru a nu stiu cata oara... eram de-acum pe terminate de altfel... scosesem tot afara, in strada... pastrasem insa cele doua haine de iarna pe care le lasasem in husele in care se aflau deja, si mai aveam de triat doar hartogaria din cartoane... eram plin de praf si obosit... eram dezgustat, tot timpul cat am golit pivnita ma gandisem la cat de paradoxal mai poate fi si omul... pastreaza atatea lucruri inutile, de care nu se atinge cu anii, in speranta ascunsa ca-i vor folosi vreodata la ceva... in fond se inseala, ceea ce ai lasat odata deoparte de sila sau de plictiseala, greu te mai poate tenta vreodata... imi gasisem ceea ce cautam... diploma, cartea de munca, livretul militar, cateva scrisori importante... ramasese la sfarsit un colet mic... il primisem de la ea a doua zi dupa despartirea noastra... de ce l-oi fi mai pastrat oare, fusese o poveste atat de trista pentru mine, care m-a urmarit ani la rand... imi trebuise timp, nu gluma, ca sa ma vindec singur... in ziua cand am primit coletul era cu vreo doua saptamani inainte de a parasi romania... rupsesem o legatura lunga si frumoasa, nu stiam precis de ce... poate doar pentru ca asa a vrut destinul nostru, pe care l-am crezut multa vreme si eu si ea un destin comun... dar iata ca nu fusese asa...

1998... in anul acela ne luasem amandoi concediile in ianuarie... stiam ca o sa plecam din tara in cateva luni, aveam tot interesul sa ne luam tot concediul inainte de a pleca... o forma benigna de a trisa un pic, poate... ea isi luase concediu in ianuarie si ca sa invete sa schieze mai bine... stia sa schieze, dar ar fi vrut s-o faca si cu eleganta, nu asa cum o facea de obicei : stat pe schiuri, coborat fara cazaturi, si cam atat... era foarte exigenta, posesiva, de o gelozie salbatica bine mascata insa, fara scene, insa o vedeam adesea cum se consuma si cum tine in interiorul ei reprosurile pe care ar fi vrut sa mi le adreseze cateodata cand comportamentul meu fata de alte femei era ambiguu ... era o femeie mandra si introspectiva... era de o frumusete care m-ar fi facut mort de gelos si pe mine daca nu i-as fi cunoscut caracterul distant in raport cu orice propos relativ la frumusetea ei fizica... o dezgusta sa vorbeasca despre acest subiect chiar si cu mine... nu-i placeau complimentele directe, imi citea insa de fiecare data, cu o voluptate abia disimulata, incantarea sublima pe care mi-o provoca...

petrecusem revelionul impreuna la schi... pe cinci ianuarie, cand practic se golise hotelul, decidem sa nu ne mai intoarcem la bucuresti nici macar pentru o zi si sa ramanem la munte pentru a ne petrece in continuare concediile... au urmat doua saptamani de vis... nu ne puteam satura unul de celalalt... gaseam resurse inepuizabile in noi pentru a ne construi fiecare zi si fiecare noapte diferit de ceea ce fusese anterior, mereu mai mult, mereu mai intens, mereu mai perfect... faceam dragoste cu nesat, ziua, seara, noaptea... ne iubeam. incepuse sa schieze cum ii placea ei, cu o anumita eleganta pe care si-o dorise atata... doar spre sfarsitul sejurului nostru montan incepusem sa ne saturam de schiat, mai ales ca ea nu se simtea prea bine : avea greturi si varsaturi, din cauza unei indigestii, probabil... eram impreuna la munte de mai bine de trei saptamani si ne era atat de greu sa ne intoarcem la bucuresti, unde locuiam inca separat... decisesem deja, aici la munte, sa ne instalam curand impreuna, in asteptarea plecarii in strainatate, fara sa banuim - nici unul si nici celalalt - ca imprevizibilul avea foarte curand sa se produca de o maniera dramatica.



capitolul [2]

imprevizibilul s-a produs... ne-am separat definitiv si irevocabil... putin dupa intoarcerea noastra la bucuresti, abia imi reluasem serviciul si primesc o invitatie la un eveniment cultural care avea loc la ambasada frantei... o frantuzoaica cu mult farmec verbal imi facuse invitatia, prin telefonul de la serviciu... vorbea din bucuresti, de la ambasada... mi-a cerut atunci numarul de telefon de acasa... in aceeasi seara m-a sunat, ocazie cu care am conversat mult cu ea, despre vrute si nevrute... eram sub farmecul ei, intr-un fel, mai ales ca ma facuse sa inteleg ca i-ar face multa placere sa ne intalnim la receptia de la ambasada... intalnirea cu ea insa mi-a fost fatala...

evenimentul de la ambasada fusese filmat de cateva televiziuni si s-a intamplat ca o cunoscuta televiziune de informatii "in bucla" de la bucuresti sa difuzeze a doua zi dimineata, de cateva ori, subiectul evenimentului de la ambasada, ilustrat de un montaj video in care se vedea ca in seara aceea de februarie eu nu eram de fapt retinut la serviciu peste program, asa cum o mintisem pe iubita mea, ci eram cu o doamna care ma tinea strans de brat si care-mi soptea ceva la ureche, cu un aer complice, undeva in fata unui bufet cu gustari de circumstanta la ambasada frantei... in dimineata aceea am vorbit cu iubita mea pentru ultima oara la telefon... eram la serviciu, la cafea... se plangea de aceleasi greturi si varsaturi pe care i le stiam inca de la munte... inca nu ma vazuse la televizor.

la pranz deja nu mai era la serviciu, o colega de-a ei mi-a spus ca se invoise mai devreme in urma unei stari de sanatate proaste, urma sa mearga la doctor... eram ingrijorat, nu era stilul ei obisnuit de a nu-mi spune tot ce i se-ntampla... telefonul de acasa suna in gol... seara, la ea acasa poarta era incuiata, m-a intampinat insa servitoarea, care - fara sa descuie macar poarta - mi-a dat peste gard un colet mic, lipit cu un scoci minuscul, fara nici o alta explicatie in afara de : "domnisoara va roaga sa n-o mai cautati niciodata"... se inserase bine si strada washington era pustie... fac cativa pasi si ma opresc sub un lampadar puternic, pun coletul mic de carton pe soclul gardului unei ambasade de alaturi si apoi il desfac... doar cateva randuri scrise in graba in care-mi spunea ca n-ar fi crezut niciodata ca pot s-o mint, dar ca a vazut ca am mintit-o... apoi imi cerea, intr-adevar, sa n-o mai caut niciodata si sa pastram fiecare ceea ce a fost frumos intre noi pana acum... se mai aflau in colet toate fotografiile facute impreuna de cand ne cunosteam, de aproape un an... mai erau apoi cateva plicuri de-ale mele in care ii lasam mesaje in cutia sa postala pe vremuri, la inceputurile noastre... deschid un plic, apoi al doilea, al treilea... biletele din plicuri contineau uneori locul si ora viitoarei noastra intalniri, alteori cate o strofa de poezie, alteori cate un citat... ce vremuri !... mi se parea inca imposibil sa concep ca acum nimic nu mai exista... "buna seara, e vreo problema ?"... o voce, langa mine, ma intrerupe din citit si ma readuce brusc la realitate, era politistul de paza de la ambasada pe al carei soclu de gard gard pusesem coletul mic... dau din cap negativ, inchid coletul si plec spre piata dorobanti sovaielnic, cu ganduri valmasite si mers nesigur pe lunecusul sticlos al unei blestemate seri pustii de februarie. de a doua zi, am cautat-o tot timpul, peste tot... nu mai era la serviciu, era in concediu medical... acasa, telefonul nu raspundea niciodata... dupa doua saptamani in care nu mai reusisem sa iau contact cu ea pe niciuna din cai, la serviciu mi se iveste ocazia sa plec in strainatate pentru un timp, sase luni, poate inca sase luni odata ajuns acolo... zic imediat da, mai mult pentru a pune capat supliciului meu devenit de-a dreptul insuportabil... in cateva zile eram plecat din tara... luasem cu mine in bagaje micul colet de la ea.

iata-ma cu acelasi colet in fata acum, sase ani mai tarziu, in semi-intunericul unei pivnite pariziene, murdar de praf, obosit, dezgustat... nu am inca puterea sa arunc acest colet... il voi pastra in continuare, este tot ce mi-a ramas din anul petrecut cu ea la bucuresti... am un nod in gat, bine macar ca sunt singur... ma uit neajutorat in jur... ma simt si acum vinovat fata de ea, fata de mine insumi... de ce nu incercasem eu atunci s-o caut mai mult, s-o caut peste tot si s-o gasesc ?... de ce m-am multumit eu atunci doar cu ceea ce-mi scrisese ea la nervi poate si cu ceea ce-mi spusese servitoarea ?... si daca nu mai traieste ?... a doua oara cand am mai cautat-o acasa, servitoarea imi spusese "domnisoara nu s-a simtit bine si s-a internat in spital pentru un timp"... imi zisesem atunci ca este un fel de a scapa de mine, era o femeie mandra care nu putea accepta o ofensa grosolana precum minciuna, o stiam...

vantur cu nostalgie continutul coletului, asa cum imi treceam adesea degetele prin parul ei blond, fin si lung... simt ceva rigid si voluminos intr-unul din plicurile de pe fundul coletului... era un plic lipit, pe care nu scria nimic... inauntru se afla un obiect mic, alungit... desfac plicul si descopar un obiect care semana cu un termometru, era insa din plastic de culoare alba, prevazut cu o mica ferestruica in care se aflau doua liniute rosii... intorc obiectul si citesc ceea ce era scris pe plastic, cu litere mici, incrustate : "BLUE DREAM - PREGNANCY TEST - two lines YES, one line NO"... pe 7 februarie 1998 era deci insarcinata... ma ia ameteala... crampeie de imagini si franturi de sunete din sejurul nostru de aproape o luna la munte ma invadeaza deodata, dar imediat toate se ordoneaza natural in mintea mea, pentru a deveni o adevarata revelatie... macar de n-ar fi avut proasta idee de a se debarasa de sarcina... ma simt atat de mic si de neinsemat, singur, in obscuritatea unei pivnite pariziene reci si urat mirositoare... cum am putut eu sa nu desfac pana acum coletul acesta mic ce continea in el poate o cheie a destinul meu ?... daca stiam inca de atunci adevarul, as mai fi plecat din tara fara ea ?... sau, pur si simplu, as mai fi plecat vreodata ?... strang coletul mic la piept, patetic aproape... atat de mult as vrea s-o vad acum si sa-i cer iertare...

ma asez doborat pe husele prafuite care protejau de atata amar de ani singurele mele amintiri ramase intacte : o haina din piele de capra si un cojoc din blana de oaie...



capitolul [3]

urc in apartament cu coletul mic al carui continut ma bulversase rau de tot... ma spal pe maini fara insa sa am curajul sa ma privesc in oglinda de la baie... ar fi trebuit sa ma privesc in ochi si nu era momentul, simteam un profund dispret pentru mine insumi... ma invarteam prin camera fara rost, habar n-aveam ce trebuia sa fac, eram complet debusolat, regretele-mi erau amestecate cu sentimentul zadarniciei si al fatalitatii stupide... raul era consumat, era prea tarziu, oricum, ca sa mai pot vreodata repara ceva... ies pe balcon, aprind o tigara... afara era mohorat si incepuse sa ploua, in loc sa ninga... stiam ca in romania e zapada mare... de cativa ani nu vazusem zapada la paris... imaginea nametilor de zapada din romania mea de odinioara ma reconforteaza si ma linisteste... dar daca ?... dar daca a pastrat sarcina si este inca singura la bucuresti, mama a unui copil care ar trebui sa aiba acum cinci ani si jumatate ?... copilul nostru.

o sa ma duc... incerc sa-mi cumpar un bilet de avion pentru a doua zi duminica... gasesc la air france, la cursa de dimineata... cumpar un aller-retour "open"... cine stie cand o sa ma intorc, sau chiar daca o sa ma mai intorc ?...

nu anuntasem pe nimeni ca plec in romania... a doua zi, duminica, la pranz eram pe otopeni... fara bagaj, doar cu un plic in care se afla un test de sarcina pozitiv, un pasaport, o carte bancara si un bilet de avion in buzunar... aeroportul era aproape pustiu... am sansa sa gasesc un birou europcar deschis si inchiriez "open" cu kilometraj nelimitat o toyota corolla... ora 11.59 arata ceasul digital din masina cand circulam precaut din cauza poleiului inca netopit in intregime pe soseaua spre bucuresti... "radio contact, 94 punct 4, tarnsmitem jurnalul de la ora 13"... n-am urechi pentru problema debransarilor de la energia termica a romanilor, nici pentru prima baneasca de sarbatori a functionarilor publici... ma gandeam doar la ceea ce ma astepta... cum o sa fac ?... imi dau seama ca nici macar nu schimbasem ceva bani pe aeroport... nu aveam un leu in buzunar, dar macar sa fi fost asta marea problema.

strada washington era neschimbata... era de asta data insa plina de placi de gheata, alunecoase... nu ningea, era o zi la fel de mohorata ca si la paris... zapezile la care visam erau de fapt doar niste gramezi de zapada inghetata si murdara care zaceau din loc in loc pe trotuare.... ma postez la cativa zeci de metri de casa ei si las motorul pornit... inima imi batea cu putere... nu panda in sine imi dadea emotii, ci rezultatul pandei mele vinovate si tardive ma inspaimanta literalmente... ce o sa descoper oare ?... obloanele de la fereastra camerei ei de la etaj erau ridicate si mai erau ridicate si obloanele de la o camera mica, tot de la etaj... era o camera alaturi de camera ei, in care-si tinea pe vremuri cartile ei preferate, toate amintirile de vacanta si de calatorie si chiar un jurnal in care mai scria cateodata... era un fel de camera-muzeu, mobilierul era vechi si interiorul degaja un farmec aparte... dar de ce or fi obloanele ridicate acum ?... pe vremuri, niciodata nu avea obiceiul sa le ridice, chiar si cand se retragea inauntru, prefera semi-intunericul si doar o usoara lumina tamisata a unui lampadar auriu, inalt, cu ciucuri... cobor din masina si pasesc cu grija pe gheata strazii... trec incet prin fata casei ei si arunc o privire peste gard... pe un morman de zapada se afla o saniuta legata cu o sfoara... mi-au atras atentia niste ziare care ieseau un pic afara din cutia postala indesata... ma intorc spre masina si iau din mers ceea ce depasea prin fanta cutiei postale... in masina fac inventarul "prazii" disperate : cateva ziare cotidiene si "mini-max", o revista pentru copii... era trimisa pe baza de abonament intr-un plic de folie de plastic transparenta...

ar fi trebuit sa se intoarca deja, daca era intr-adevar plecata in week-end... incepea sa se insereze... stateam de mai bine de patru ore in masina, cu motorul pornit... din cand in cand porneam ventilatorul dezaburitor de parbriz pentru a inlatura aburul ce se depunea constant pe interior... o masina-van venind din sens opus cu farurile aprinse se aseaza chiar in fata masinii mele, orbindu-ma cu farurile halogen albastrui... ramasesem fix, orbit de lumina, lipsit de orice vointa, fara reactie, ca hipnotizat... era pentru prima oara cand intelegeam ce trebuie sa fi simtit unul torturat cu reflectorul in ochi la interogatoriile de trista amintire de care citisem ca se practicau pe vremuri... a durat o vesnicie pana cand s-au stins farurile, dar inca nu vedeam nimic... secunde lungi au trecut pana ce mi s-au acomodat ochii cu intunericul strazii... cand incepeam sa deslusesc silueta vanului din fata mea, am vazut cum usa din partea soferului s-a deschis, un barbat a coborat din masina, a deschis usa din spate si a ajutat sa coboare un copil cu un pachet colorat in brate... un zgomot scurt si usile masinii sunt incuiate de la distanta... in scurtul timp cat le-a trebuit sa intre in curte vad ca era o fetita de vreo cinci-sase anisori, slabuta, inalta, dreapta, cu ochelari de vedere, cu moon-boots-i albi in picioare, cu paltonas lung si cu o caciulita de blana pe cap... pachetul din brate era de fapt un ursulet mare, galben, un rucsac de fapt, pe care si-l pune pe spate cu agilitate si intra prima in curte... in aceeasi clipa imi dau seama ca una din camerele de la etaj avea de-acum luminile aprinse... era camera ei, a iubitei mele... parc-o vad si acum cum intra in camera ei, isi arunca geanta pe oriunde apuca, isi descalta pantofii care ajungeau totdeauna pe sub pat si apoi se trantea cu voluptate in patul larg... intindea apoi mana, fara sa priveasca, si dadea drumul la muzica... o mai avea oare cd-urile de la mine ?... cu siguranta ca da, altfel mi le-ar fi pus in coletul mic, atunci, la despartire... imi zic ca nu se poate, nu se poate, a iesit din masina, a trecut la cativa pasi de mine, a mers cei cativa metri pana la intrarea in curte si eu n-am vazut nimic... fusesem orbit de farurile acelea halogen albastrii blestemate... la scurt timp se aprinde si lumina din "camera-muzeu"... devenise camera fetitei, cu siguranta...

cineva bate in geamul de la usa al masinii mele... "buna seara !, e vreo problema ?"... era politistul de paza de la ambasada de alaturi... dau din cap negativ... minteam inca odata... ma simt gol pe dinauntru si pe dinafara... nici nu mai stiu cat a trecut de cand fixam cu privirea pierduta geamul ei luminat de la etaj... masina se urneste, merg incet, cu viteza intai, un mars de adio, mortuar... trec pe langa casa fostei mele iubite, si apoi ma opresc cativa metri mai departe... dau cu spatele si ma opresc in fata casei ei... iau revista "mini-max" a fetitei noastre, pun in interiorul ei plicul cu testul "blue dream", scriu pe plic data acelei zile de duminica, 22/12/2003, cobor si le depun in cutia postala... doar ea va intelege, nimeni altcineva nu va sti c-am venit de fapt sa-mi cer iertare... acum exact sase ani, pe 22 decemrie 1997 plecam impreuna la munte pentru sarbatorile de iarna, revelion si concediu... credeam amandoi ca doar moartea ne va putea desparti vreodata... ne inselasem.

avionul se desprinde de pista inghetata a otopeniului... raceala hubloului de care mi-am lipit fruntea ingandurata imi facea bine... atat imi mai ramasese de la ea acum, imaginea unui geam al camerei ei de la etaj, luminat... apoi imaginea geamului ei dispare lent si se topeste pana cand se amesteca imperceptibil cu alte geamuri luminate de la alte case, atat de multe case, mici, din ce in ce mai mici... mici precum viata omeneasca, un hau de intuneric, presarat cu luminite rare, peste care trecem in graba, de cele mai multe ori fara chiar sa le bagam in seama...



capitolul [4]

luni 23 decembrie 2003... un taxi ma lasa la poarta rezidentei mele din "le marais" parizian... intru in casa spre ora unu noaptea... atatea se intamplasera ieri, duminica, incat eram coplesit de cat putusem sa fac si cat putusem sa "inghit" la bucuresti, in ajun...

deci, intre timp s-a casatorit... deci, fetita este a noastra, am simtit asta de cum am vazut-o, inalta, dreapta, cu ochelari de vedere... deci, fetita este azi a lor... dar el stie oare ?... dar cine este oare el ?... scrisesem pe factura de la europcar numarul van-ului garat in fata mea la cativa metri, aseara... van-ul care m-a orbit intr-atat incat nu am putut s-o vad macar o clipa pe ea... toata noaptea m-am framantat in ganduri, toate variantele au fost trecute in vedere, de la cererea de iertare spasita pana la crima, pur si simpu, trecand ca printr-un ragaz al nebuniei prin varianta de compromis, cea a rapirii mamei si copilului si a fugii peste mari si tari, departe de fisiere si de urmaritori...

abia ma luase primul somn, spre dimineata, pe la sase, si deodata ma trezeste o muzica in acorduri minore... era o bucata de mahler, original, scrisa parca pentru sinucigasi si depresivi... deschid ochii obositi si in mod sigur incercanati de nesomn... pe peretele alb si gol din fata patului meu vad culori galbene, verzi si rosii peste care o animatie cu contururi negre infatisa o topire de forme ovale care se opreau pentru o clipa pentru a reaparea cu si mai mare forta in rectangule colturoase si cenusii care se apropiau de mine rapid ca intr-un zoom acaparator si lacom... mi se parea ca ma indrept cu o asa de mare viteza inspre haul alb al peretului din fata mea, incat datul jos din pat mi s-a parut o aventura de-a dreptul anti-inertiala si chiar imponderala... deh, eu voisem asa, sa fiu desteptat dimineata de o "scula" inteligenta de domotica a secolului XXI, cu imagini si muzica in functie de vremea de afara... era desteptatorul meu laser cu barometru exterior... un gadget care nu-mi placuse niciodata cu adevarat, dar care-mi fusese oferit gratuit cu cateva luni in urma la stuttgart de catre clubul "porsche france" al carui membru eram fara sa fi cerut asta vreodata... canta diferite muzici si arata diferite animatii la ora sapte si jumatate, ca deobicei... in orice caz, imi ziceam atunci, inca in pat fiind, ca trebuia sa fie al naibii de urat afara cu mahler in urechi si cu dreptunghiuri maro atat de lacome pe perete... nu dormisem toata noaptea, si nu din cauza decalajului orar cu romania in urma unui aller-retour paris-bucuresti pe care-l facusem in ajun, nici vorba... afara era intr-adevar o vreme execrabila... sorb cafeau si ies in graba...

la "athena assurance" eram vedeta sarbatorilor de iarna, ca sa nu zic vedeta anului... dolarul scadea, euro crestea, toata lumea castiga bani adevarati, intuitia mea fusese hazardoasa dar buna, se pare... "ce-am avut si ce-am pierdut ?"... totdeauna mi-a folosit aceasta sintagma romaneasca geniala pentru a-ti da curaj in orice situatie... ma dusesem la ei cu mainile in buzunare si ma pusesera sa ma "joc" cu banii lor, multi bani, conform inspiratiei mele de moment... pareau a fi de-a dreptul descreierati, dar nu erau... fusesem recrutat la "athena" fara examen, fara interviu, fara macar sa am vreodata vreo vaga idee despre monede si despre bursa... ciudateniile cabinetelor de recrutare occidentale, nu o sa le inteleg niciodata, desi voi sti totdeauna ca tot ei au avut dreptate... dadusem un test la mensa.fr si fusesem admis printre membrii acestei organizatii elitiste care numara mai mult de jumatate dintre membri persoane ratate si inadaptabile, care-ti starneau mai degraba mila decat invidia... avusesem ocazia sa-i cunosc odata pe o parte din legitimatii de la mensa france, dupa care as fi fost gata sa-mi prezint cererea de iesire din clubul "deux pourcent", cum le place tuturor membrilor sa se numeasca.

ca de obicei, mi se facea si mi se aducea cafeaua de catre secretara sefului, lucru rar cand e vorba de traderi ca mine... thomas, un american care vorbea prost franceza, dar cu un oarecare farmec, seful de la monetare, ma invita la taifas si se plange catre mine de slabele rezultate ale batranului de la yen, un tip de vreo 33 de ani care abia isi va "salva fulgii" pe 2003, beneficiu pentru companie aproape nul... fac pe prostul si ma uit lung in alta parte, doar, doar, nu i-o da prin cap sa ma puna pe mine pe yen, ca sa am unde pierde noptile facand monitoring pe tokio, privind un anost ecran albastru si stand toata noaptea pe CNN ca sa vad daca nu cumva vreun cutremur prin kobe zguduie din nou sistemul monetar... dar nu voia sa ma mute pe yen, voia sa se arate prietenos si atasant cu mine, atat... friendly... o forma foarte putin costisitoare de a-ti arata gratitudinea fata de cineva... or, eu stiam ca de cand s-a inventat banul, problema recunostintei eterne intre persoane se rezolvase : platesti si nu mai e nevoie sa zici nici macar multumesc... in fine !

"ti se raceste cafeaua, bibi"... era secretara lui thomas care venise sa adune cestile goale... gandurile-mi erau complet aiurea, habar nu aveam de unde sa pornesc pentru a ajunge sa le descalcesc : ea si micuta cu ochelari pe care o vazusem aseara pentru cateva secunde care au durat pentru mine cat o eternitate... o stiam deja pe micuta mea ca si cum as fi crescut-o eu de cand se nascuse... in fiecare gest, in fiecare pas, in felul in care si-a aruncat rucsacul-ursulet galben pe spate, in toata fiinta ei ma recunscusem pe mine, mic, aseara pe strada washington, la bucuresti... fara doar si poate, era o parte din mine.

in aceeasi zi, o lunga poveste plina de surprize avea sa inceapa pentru mine... era ziua in care incepea "razboiul" meu personal cu nedreptatea vietii... aveam notat pe o bucata de hartie, in buzunarul de la piept al hainei, numarul masinii van care ma orbise aseara, masina lor... aveam, de asemenea, mototolita, punga de plastic in care fusese trimisa, prin abonament, "mini-max", revista fetitei mele,... pe punga era o eticheta pe care era scris numele abonatului... cine era deci abonatul, cine era azi fetita mea ?... care era numele si mai ales prenumele ei ?... simteam fosnind bucata de plastic in buzunarul de la piept al hainii, dar inca nu aveam curajul sa ma uit...



capitolul [5]

timp de o ora, de la 13 la 14, la "athena", ca in orice sala de bursa pariziana, nimic nu se mai intampla... este o lege nescrisa, dar respectata de traderii de pe tot globul, fie ei americani sau asiatici... globalizarea, cand e vorba de bursa s-a facut de mult... totul moare pentru o ora... la drept vorbind, acalmia incepe de fapt pe la ora 12, este ora la care city-londra ia pauza de pranz, chestie de decalaj orar de o ora fata de franta, referinta timpului, meridianul greenwitch, cand englezii s-au incoronat stapanii timpului universal... americanii si japonezii respecta city mai mult ca orice... parisul este respectat si el dar prin "ricoseu", un efect city, nu respect pentru bursa pariziana, inca considerata secundara si chiar neinsemnata prin volum si influienta internationala... o adevarata frustrare pentru un trader, dar e aici si o doza de adevar si nu numai o prejudecata bursiera americana...intre ora pranzului si ora doua a dupa amiezii, CO-ul pe titluri, carnetul de ordine de vanzari-cumparari, ramane acelasi, doar cateva ordine fara mare importanta de la bursicotori, cei ce fac bursa de la ei de-acasa, de pe coltul mesei de la bucatarie cel mai adesea, prin internet, de prin toata lumea, dar mai ales de prin statele unite... neglijabil insa ca volum de tranzactii pentru a mai fi nevoie ca traderii sa stea cu ochii pe ecrane...

sala se goleste in totalitate... eu imi comand un sandwitch si o cafea la bufetul de etaj, histoire de revoir aline... "aline la coquine", aline cea mica si curioasa nevoie mare, o miniona bruna de origine indiana probabil, cu pantaloni scurti in betelie si prea lungi la glezne... cu un buric mic si discret ascuns intr-un mic abdomen gol, pus magistral in evidenta printr-un piercing benign cu o bijuterie fina, cu o piatra semi-pretioasa cu reflexe albastre-rozalii... stiam ca ea imi va aduce comanda, eram sigur... ne simpatizam reciproc, fara insa ca vreodata sa fi facut ceva care sa ne scoata din seductia pura, platonica, fara urmari si fara consecinte... de cum venea, se aseza imediat la consola, si-mi cerea sa se "joace"... ma amuza si ma reconforta entuziasmul ei pueril... faceam un simplu clic pe "simulation" si o lasam sa vanda si sa cumpere tot ce vrea ea pe pietele bursiere monetare... nu intelegea nimic, era doar o chestiune de a face clic pe "valider"... ordinele erau deja scrise... si, dupa cateva secunde, vedea intr-un dreptunghi verde sau rosu, la baza ecranului, cat ar fi castigat sau cat ar fi pierdut daca ordinele ar fi fost reale... azi dreptunghiul era verde... castigase patruzeci de mii opt sute de euro, din cateva clicuri, inainte chiar ca eu sa-mi desfac si sa incep sa mananc sandwitchul adus de ea... "oaaaah, am castigat si azi, am luat intr-un minut cat iau eu in cinci ani"... ei, da, asa era, copila incepea sa inteleaga cum functioneaza lumea... unii muncesc si altii stiu ce sa faca ca sa nu mai aiba nevoie niciodata sa munceasca... "bibi, e legal ceea ce faci tu aici ?"... intrebare de baraj... de nenumarate ori si eu insumi mi-o pusesem... ii raspund insa automat si relativ nesincer : "bineinteles ca e legal !"... copila intelesese ca ceva nu e in regula, dar era prea complicat sa-i explic... parea insa o fata inteligenta... poate ca va intelege singura, vreodata, ma gandeam in timp ce-o vedeam cum se departeaza cu tava, mandra, majetuoasa, facandu-mi un ultim semn cu mana, a prietenie, inainte de a se afunda in sas-ul de securitate al salii...

stiam ca toti suntem urmariti in ultima vreme... "head office"-ul american se pliase la toate cerintele legislatiei americane recente, chiar cu riscul de a contravine legii franceze... toti o stiam, uneori glumeam chiar zicand ca nu mai avem poze in fisierele managerului, ci radiogarfii cerebrale... trasabilitatea prin badge in interiorul companiei era deja de notorietate si oarecum fara nici un efect revelator... toata lumea stia ca nu trebuie sa mergi unde nu ai treaba, desi poate ca trebuia sa mergi, deoarece aveai un prieten sau o prietena acolo... ne sunam pe interioare si ne intalneam la spatiul de fumat, langa automatul de cafea...badge-ul iti permitea, practic, sa deschizi orice sas si sa intri in orice sala, insa, cand nu se justifica prezenta ta acolo, urma o ancheta discreta si apoi punerea pe tusa, scurt, fara explicatii... li se intamplase la cativa in ultimele luni...

ooops !... pauza e pe terminate, trece timpul... mai am un sfert de ora pana se va umple sala de lume... imi scot din portofel un "chip" anonim, o cartela kamarad pe o linie telefonica mobila deschisa asta-vara in romania, in holul hotelului sofitel, la bucuresti, la operatorul connex... fata de la stand imi ceruse coordonatele personale... nume, prenume, adresa... i-am dat un nume si o adresa la intamplare si-i zisesem ca am actele in camera si ca locuiesc in sofitel in camera 234, si ma crezuse... sau poate nu ma crezuse, dar a jucat pentru mine si pentru cifra ei de afaceri, mai ales cand i-am zis ca vreau sa incarc cardul kamarad cu un credit de o suta optzeci de doalri...

formez numarul unui amic roman din "sistem"... un consiler in informatica cu care fusesem coleg la o banca romaneasca inainte de a pleca la paris... pastrasem legatura cu el, in fiecare vara ne intalneam si petreceam o seara impreuna... era un tip inteligent, pastra distanta fata de ceea ce traia si era pregatit in fiecare clipa ca sa piarda tot... devenise de vreun an consilier in probleme de securitate informatica pe langa un important minister roman... mobilul suna... "alo !... salut !... imi vezi numarul pe mobilul tau ?... ok !... e foarte important si e urgent... da-mi te rog informatii complete despre omul asta...."... si-i dau numarul de inmatriculare al van-ului care ma orbise aseara in strada washington, la bucuresti... "hai ca ma bag in sistem imediat, nu mai e nimeni pe-aici, toti sunt plecati la masa"... zece minute mai tarziu, telefonul suna... "bibi... nu-ti pot da ce mi-ai cerut, pentru ca datele sunt sub restrictia 'abajur'... cred ca mai stii inca ce inseamna asta, sau ai uitat ?"... ii multumesc si inchid... restrictia "abajur"... mai stiam ce inseamna, bineinteles... erau date sub consemn, consultabile doar cu aprobare speciala guvernamentala... auzi poveste, iubita mea in lumea restrictiilor "abajur"... imi era imposibil sa concep ca ea, iubita mea si micuta mea cu ochelari incapusera pe mana unui astfel de individ cu care isi faceau viata la bucuresti... sunt sigur ca ea nici nu banuieste macar in ce lume periculoasa a intrat... o idee imi incolteste pe loc in minte... gasisem cred in ultimul sfert de ora, fara sa caut prea mult, un punct de plecare... punctul lor vulnerabil.


( va urma... partea a II-a)