(Prima zi de cădere)
Am fost la capătul pămîntului, să caut ceea ce am pierdut demult, atunci cînd trăiam într-o altă lume, departe de toți și de toate tragediile.
Dar unde este de fapt capătul pămîntului?
Totul este ca o sferă paralelă, din care nimeni nu o să poată ieși..doar dacă se taie spațiul cub de mii de kilometri: în sus, în jos sau lateral.
(Ziua doi)
Asta mi-e viața: mereu dureroasă, zbuciumată mereu.
Am obosit, dar nu știu de ce.
Poate că sunt prea firavă pentru a vedea că totul e nimic din marele nimic, care mă înconjoară, care mă sugrumă zi de zi, îmi sapă mormîntul, cu fiecare fir de praf, ce-mi acoperă filiera vieții..e ca un coșmar din care cred că nu o să mai pot reveni la lumea care îmi era atît de aproape,atît de departe....
(Ziua trei)
Uite clipa aceasta!
Ce face ea cu mine?
Ce face ea cu tine?
Ce face ea cu noi?
Ce straniu!
Trăiesc azi,dar nu pot să simt ritmul care-mi bate în tîmple,nu simt timpul care se scurge prin capilarele mele,prin capilarele tale,prin inima universului.
Te-am întrebat într- o zi ce iubești cel mai mult pe pămînt,dar,nu ai răspuns...
Te-am privit bulversată și te-am lăsat să pleci.
Poate regret, dar acum nu pot să simt și nici nu vreau să mai simt ceva, nu vreau să gîndesc.
Aș vrea să zbor, dar nu-mi cresc aripi.
De ce?
Răspunsul ni-l oferă doar moartea.
Ce frumoasă e moartea!
Cînd te chinuie viața cu coasa ei, zbori, daca nu ai aripile frînte!
(va urma)