Poate ca prea multe compromisuri facute unilateral sunt, in mod paradoxal la prima vedere, fix terenul prielnic aparitiei crevaselor, si ulterior prapastiilor din relatie. Cel putin, la mine asa a fost...(?) Poate daca ai cauta inlauntrul fiintei tale raspunsul la intrebarea "de ce anume trbuie sa admit sa mi se intample toate astea", concluzia s-ar releva de la sine. Poate ca si ea asteapta ceva in sensul asta de la tine, desi nu exprima in cuvinte pe intelesul sau in sistemul tau de intelegere... Adevarul, din cate am putut percepe eu, cel putin, despre cum devine cazul intr-o relatie, este ca trebuie sa SIMTI exact si concomitent cu clipa pe care o traiesti, tinand cont atat de sensibilitatea ta, dar si a celuilalt in acel moment specific...Pentru ca de cele mai multe ori avem tendinta sa reactionam fie cu intarziere, si anume aducandu-ne aminte de lucruri neplacute patite in trecut, si ne refulate la timpul respectiv, ori in avans, netinand cont, de cele mai multe ori, si de starea/motivele celuilalt. Sau unii dintre noi sunt atat de coplesiti de complet alte motivatii exterioare (si fara legatura cu relatia in cauza), incat devin aproape autisti, sau comunicand intr-o alta lungime de unda decat cea pe care o asteptam. E pe undeva ca la conducerea masinii: : balansul permanent, si foarte sensibil, intre ambreiaj, acceleratie, schimbare de viteza si frana. Si ar mai fi un punct important: egalitatea recunoscuta si consimtita ca atare din cadrul relatiei. Oricum, asta presupune nu o atitudine pasiva, ci dimpotriva, a sesiza exact momentul in care partenerul tau este mai energizat ca tine, sau viceversa, pentru ca acela sa preia conducerea in caz de impas. Dar pentru ca toate astea sa fie posibile, cred ca e nevoie mai intai de toate de SINCERITATE/RESPECT/INCREDERE. Fara de care nimic nu se poate...Chiar daca a existat Iubire (si poate chiar mai exista, fara ca noi sa mai fim consienti, la modul obiectiv, de asta - pentru ca micile mizerii ale vietii de zi cu zi tind, cu anii, sa se adune impreuna fomand Marea Mocirla care are ca si principala caracteristica faptul de a dezintegra Acel Seniment), dupa o vreme oarecare (iar durata, in timp omenesc, este relativa si de la caz la caz) ea, Iubirea Insasi nu mai este de ajuns in sine pentru a construi in continuare. Si nici Revenirea, (presupunand ca iubire respectiva este chiar ACEEA, si nu doar o obisnuinta si un oarecare confort perpetuate ca atare din inertie sau spaima de a astepta/cauta in coninuare) nu este posibila decat ca urmare a Aflarii de sine si, ulterior, a purificarii. Pentru ca, cel putin pe planeta si in viata asta, este singura zona unde nu iti poti cara Minciuna alaturi. Este oaza in care nu mai poti patrunde, chiar daca ai locuit intr-insa odata, decat curatit. Oricum, dintre lucrurile majore cu care am fost daruiti la intrarea noastra in viata, locul de prima marime il constituie posibilitatea (in sensul de potentialitate) Liberului Arbitru. Care este legata indisolubil (ce cuvinte mari folosesc azi !!!) de Iertare Pacatelor. Numai ca aici iar ar fi putin de discutat, apropo' de iertarea asta si de pacate...pentru ca ideea de baza aici o constituie NU repetarea acelorasi greseli (ca atunci ai intrat deja intr-un cerc vicios...si chiar viciat!), ci Intelegerea si nerepetarea lor. Adica, pe romaneste: macar putina variatie si chiar evolutie, daca s-ar putea, si in magariile pe care facem! Sa nu fie chiar identice ca gen, iar daca s-ar putea, nici ca specie. Ca exista (cel putin eu una chiar am simtit-o) si o limita de bun simt pana la care tot esti iertat... Si e impotriva intereselor atat ca spirit cat si ca materie sa ne fortam norocul, nu gasesti?
Hai, ca am executat o gramada de filosofii pe seara asta. Desi, sper sa nu fi batut campii prea tare...oricum, intelegi ideea de baza. Continuarea...in nr. viitor, deci:
Pe maine! -era o gluma simpatica, apropos de "pe maine", si anume cu Stefan Cel Mare, care le spune ostasilor: Pe cai, vitejii mei! Iar daca n-avem cai? - raspun acestia;
Atunci, pe curand!!!