“Nimic nu rămâne după noi decât ceea ce am dăruit“

S-a stins așa cum a trăit- în liniște și cu mult bun simț. Bunul simț al bătrânilor de la țară (chiar și strămutați mai târziu la oraș), care-ți dau “bună ziua“ pe stradă fără să te cunoască, care dovedesc respect față de omul cu carte, chiar și atunci când acesta nu e om, care nu sunt obișnuiți să se vaite, să-i deranjeze pe alții și care știu doar să muncească și să-și vadă de viața lor.
Când a simțit că devine povară altora, a preferat să se ducă în drumul fără de întoarcere, cu inima împăcată că a făcut tot ce-a putut ca să rămână mult după ea. Deși ar fi vrut să trăiască. A iubit viața, cu toate că nu prea i-a oferit mare lucru.

Când Răducu i-a spus la spital:
- Bica, promiți că te faci bine și vii acasă? i-a răspuns convinsă:
- Eu așa am zis...
Apoi, după o tăcere scurtă:
- Da’, și dacă mai vin acasă, eu nu mai pot să fac nimic.
- Nu-i nimic, bico, nici nu trebuie, facem noi.
-Vă-ncurc...
N-a vrut să-ncurce pe nimeni. Deși ea toată viața fusese încurcată de alții.
Și-a luat “la revedere“ de la cruda viață cu-n ultim oftat și, în sfârșit, în drumul ei s-a făcut lumină.
Și-a lăsat durerea, tristețea, jalea și amarul. Mi-a lăsat cele mai frumoase amintiri și pe mine mai săracă de-o parte din suflet, acea parte alocată copilăriei, frumuseții, primăverii... Mă întreb dacă, în timp, chipul ei mi se va sterge din amintire, dacă va deveni o imagine confuză, ca un negativ. Sper ca măcar vocea-i frumoasă să-mi rămână în minte, cu tot cu cântecele ei. Nu-mi vine să cred că n-am înregistrat-o niciodată cântând. Oare chiar am crezut că e veșnică?
Chiar și pe patul de spital, jumătate paralizată, legată la perfuzii, cu patru zile înainte să tacă pentru totdeauna, a apucat-o pofta de cântat. Și a cântat pentru ultima dată (și pentru prima oară de la moartea băiatului ei), tranformând timp de o oră salonul de la “terapie intensivă“ în sală de spectacol. Bolnavii din jur, mai tineri toți și într-o stare mai bună ca a ei, au uitat timp de o oră să mai tușească, să se mai vaite, să mai ceară calmante, să mai moară...
“Când ne plimbam prin noaptea înstelată/ Tu mă priveai cu fața-mbujorată“
Le-a cântat romanțe, cântece de petrecere, le-a recitat. După ce-a epuizat repertoriul sau pe ea însăși, s-a cufundat din nou în starea de aparent somn (n-am înțeles de ce medicii o numeau comă) și și-a reluat obsesia din ultimul an de viată, pendulând între lumea de aici și cea de dincolo.
- Oare băiatul meu știe?
- ???
- Dă-mi telefonul să-l sun!
A adormit cu telefonul în mână. Când s-a trezit:
- Am vorbit cu Petrică și mi-a zis- “Hai, mamă, vino odată!“
Să mă duc? pupa-l-ar mama! Dar el de ce nu vine?
Apoi, revenindu-și:
- Aaa...dar eu nu mai am băiat!

Cu tot amarul și durerea fizică “de peste tot“, nu uitase să fie sugubeață. Când era lucidă (adică nu “dormea“) cerea ba una, ba alta, tot ce știa că n-are voie.
- Stai, mamă, ușor, să nu-ți scoți iar perfuzia!
- Da ce-mi bagă p-acolo?
- Păi, o substanță care să te hrănească și-ți face bine.
- Era bună o perfuzie cu țuică fiartă. Spune-le s-o schimbe, m-am hrănit destul!
Altă dată a întrebat-o pe Dani:
- Taică-tu ce face?
- E bine, și-a revenit după operație, dar nu poate umbla mult pe jos.
- Mă bucur că s-a făcut bine, m-am rugat pentru el. Și i-am cântat “Ionel, Ionelule/ Nu mai bea, băiatule!“ Așa-i că nu mai bea? Da’ spune-i să vină la mine. M-am rugat de toți să-mi dea niște vin și m-au păcălit cu ceai. Știu sigur că el mi-ar da. Mi-a dat părintele o linguriță la împărtășanie, da’ io-s om de-o linguriță? Nu se uită la mine că am o sută de kile? Când i-am zis “Mai vreau, părinte, că tare-i bun!“ cică nu, c-așa-i rostul. Să-l văd pe el cum s-ar sătura c-o linguriță când i-ar fi poftă! Și, Dani, cu tine vreau să vorbesc ceva. Ești aici? (ținea tot timpul ochii închiși).
- Da, spune, bico!
- Tot așa m-am rugat degeaba de toți să-mi facă o cafea. Fă-mi tu una, dacă vrei, în ceșcuța aia mică a mea!

Tot pusă pe șotii chiar și cu mâinile pe piept și lumânarea la cap. L-a încurcat până și pe popa când i-a citit, înainte s-o scoată din casă și-i tot trăgea cu “Julieta“ în locul numelui ei de botez. De vreo trei ori, până am realizat și-am răcnit la el “Nu Julieta!“ Când l-am văzut fâstâcindu-se, mai să-și ceară scuze, uitându-și vorba, am privit-o atent și mi s-a părut că zâmbește, gata s-o umfle râsul. Și parc-o auzeam “Vezi, Flori, ce i-am făcut? Să se-nvețe minte să mai împărtășească oamenii c-o singură linguriță de vin!“ A trebuit să-mi mușc limba să nu m-apuce hlizeala, cum ne-apuca de-atâtea ori din te miri ce.

Nici în biserică nu s-a lăsat. I-a zăpăcit pe toți, să le-arate o dată-n plus că nu prea se descurcau fără ea. Cine-a mai pomenit om intrat în biserică, urmând să iasă cu picioarele înainte, căruia până la jumătatea slujbei să nu i se fi pus crucea la cap? Iar la plecarea de la biserică spre cimitir, mai pleacă de poți! Mașina nu mai vroia să meargă, tot bârâia, se tot poticnea, iar șoferul, disperat, nu știa ce are.
După ce s-a distrat destul pe seama tuturor, i-a lăsat să-și facă treburile cum se cuvine și s-a grăbit să coboare la locul de veci. Când i-am aruncat pământul din palmă, mi-am amintit de una dintre dorințele ei ciudate, care mă amuzase la vremea respectivă- „Când oi muri, să nu îngropați vr’unul peste mine, că mă sufoc!“ Și-n loc să plâng, am zâmbit.

La spital, în vinerea în care se anunțase vizita ministrului sănătății, ce-i veni fiică-si?
- Vezi, mamă, că vine azi ministrul, ai grijă să nu te scapi pe tine!
- Ce ministru? Al cui?
- Al sănătății, mamă.
- A cui sănătate? Zi al bolii, ești mai p-aproape. Și dacă vine ce? Poa’ să vină și Iliescu, mă c... în nasul lui. Abia-l aștept! Să vină-ncoace la mine să-i zic de șoseaua care s-a făcut sub mandatul meu și pentru care m-am zbătut atâta. Să se ducă s-o vadă, tot acolo e. Și podul de la Þăndărei la fel. Eu am ce-i arăta. Da’ când l-oi întreba eu pe el, ce-o să-mi arate? Case, vile, mașini?
Și dacă vine ministru’ de ce să nu mă scap pe mine? Îi pute? Las că și nouă ne pute sărăcia și nu mai strâmbăm din nas!
- Mamă, cum vorbești? Unde ți-e respectul?
- Ha! Eu am fost mai mare-n „grad“ ca el. Când eu eram deputat, ăla se-ncălța cu fesu’! Să vină-ncoace să-l întreb de ce nu găsesc medicamente și de ce nu-mi ajunge pensia nici pentru ele, de ce trebuie s-aduceți voi algocalmine de-acasă să mă-nțepe când mă doare? Dacă eram după război, mai înțelegeam, da’ nu-mi aduc aminte să mai fi fost vreunul după ăla care era să vă lase fără tată.
- Bine, mamă, lasă! Uite, eu trebuie să plec acum, ai grijă să nu-ți desfaci perfuzia!
- Ce?! Unde pleci?
- Jos, în spatele spitalului, trebuie să coborâm toți însoțitorii, că domnul ministru nu trebuie să ne vadă aici.
- De ce? Îi dați SIDA?
- Ei, și matale! El trebuie să priceapă că totul e-n ordine, că e personal suficient și bine plătit, cât să poată avea grijă de toți bolnavii.
- I-auzi, mă! Unde scrie? N-o vrea să ne vadă și pe noi țopăind pe-aici sau făcând temenele ca pe vremea știm noi cui?
- Hai, că trebuie să cobor!
- Și dacă mi-e sete, mie cine-mi dă apă? Și dacă-mi vine, la cine să strig, ca să nu fac în nasul dumnealui?
- Ei, las’ că n-o fi foc să nu bei apă și să te-abții o oră-două acolo (s-au făcut șapte și asta doar pentru că însoțitorii au forțat până la urmă porțile, iar măria sa tot n-a venit).
- Și dacă mă doare rău?
- Strigi o asistentă să-ți facă un calmant.
- Și dacă nu m-aude?
- Te-aude. Hai că plec.
- Du-te, dar! Și să-l trimiți pe sensibilosu’ ăla la mine să-i zic vreo două vorbe!
- Bine, mamă, odihnește-te!

În ziua următoare, când am fost la spital, dormea, sau cel puțin așa credeam. Era-n lumea ei, poate, undeva între cer și pământ. Mă-ntreb și-acum dac-a realizat că eu am fost cea care a stat cu ea o parte din noapte, i-am făcut aer și-am sărutat-o pe tâmplă, dacă a-nțeles că Florin i-a adus mărțisor. Nu mi-a venit să-i spun niciun cuvânt, credeam c-o deranjez, speram ca somnul ăla s-o odihnească și să-i dea puteri. Nici a doua zi, când am trecut din nou pe la spital, înainte de-a mă întoarce acasă, nu i-am spus nimic. Am avut oarecum convingerea că știe, că simte, telepatia a funcționat mereu între noi. N-am apucat să-i citesc ceva din ce scrisesem despre ea, nici măcar nu i-am spus că scrisesem, deși știu c-ar fi fost încântată
(anumite lucruri o bucurau ca pe copii). Și, dacă mă gândesc bine, nu i-am spus niciodată cât de mult o iubesc și nici nu i-am mulțumit pentru tot ce mi-a oferit, pentru viața mea, pentru copilărie, pentru iubire. Puterea sentimentelor mi s-a părut de ajuns, dar oare ea cum ar fi simțit-o de la distanța măsurată în zeci de kilometri care ne despărțea?
Oricum nu mi-aș fi găsit cuvintele, uneori am senzația că Dumnezeu ni le-a dat mai mult ca să ne-ncurce. Nu ele sunt suprema formă de exprimare a ceea ce simțim.

Te-ai dus, frumoasa mea, spre lumină, unde „nu-i durere, nici întristare, nici suspin“. De câte ori nu te-am auzit, când mama-ți zicea să mai stingi luminile prin casă- „Lasă, mamă, destul întuneric ‘oi avea, când ‘oi sta cuminte colo!“
Așa cuminte cum te-am văzut, cu mâinile de gheață, pe care eu le știam mereu calde, cuminte cum n-ai fost tu niciodată, mă tot așteptam să-mi faci cu ochiul de-acolo dintre scânduri și să izbucnești într-un râs de cristal- „așa-i că v-am făcut-o?“. Tot timpul am stat cu urechea ciulită, m-așteptam să te-apuce cântatul când popa-și făcea meseria, să-l întrerupi și să-i zici- „Lasă, părinte, sclifoselile astea, le-am auzit de-atâtea ori, zi-i una mai veselă că dacă nu, mă pornesc eu!“. „De la moară pân’ la gară/ Toate carele coboară, draga mea“
„În loc luminos, cu verdeață...“
Și tu de colo- „Salcâmule de la drum/ Te-aș tăia, dar nu mă-ndur, măi“
„Căci nu există om fără de păcat...“
„Mi-aș face casă de piatră/ Ca moartea să nu răzbată“
„Veșnica pomenire...“
„I-auzi valea cum mai sună/ Eu cu mândra n-o duc bună“
„Unde nu-i nici durere și nici...“
„Viață, viață, ce grea ești“

Ai învins-o! I-ai ținut piept și nu te-a doborât. Te-ai lepădat de ea doar când te-a cuprins lehamitea și-ai considerat că ți s-a terminat menirea.
Sper că te-ai întâlnit cu Petrică, așa cum mi-ai spus în noaptea aceea la priveghi.
Vom fi cu toții acolo și poate iar aici și iar dincolo, după cum ne va fi pofta, ori vrerea Lui.
Până atunci, „rabdă inimă și taci!“...
În numele Tatălui
Și-al Fiului
Și-al Sfântului Duh
Amin!