Astepta sa intre pe usa, sa se bucure, sa mimeze in continuare somnul, si sa il lase sa o sarute, pentru a-i reveni apoi culoarea in obraji, pentru a-i admira ochii asemeni smaraldului...pentru a-l iubi.
Il iubea de la inceput, fara sa se intrebe de ce, fara a incerca sa vada daca sunt intr-adevar compatibili, il iubea pur si simplu si nu regreta. Nu era suficient de constienta pentru a se bucura sau nu; accepta pur si simplu situatia - se conforma, si-atat.
Stia totul de la inceput, stia cum se va sfarsi totul, sau, mai bine zis, stia ce vor afla ceilalti, continuarea va ramane pentru totdeauna secreta, in filele unui manuscris.
Simtea cum se scurge timpul, simtea fiecare clipa ce ii brazda linii adanci pe frunte, in inima, in suflet, linii dure, sangeroase, dar invizibile.
Ar fi vrut sa deschida ochii, insa stia ca nu are voie, ca era una dintre multele interdictii, unul din multele "nu-uri", pe care nu avea sa le incalce vreodata; nici macar nu isi dorea asta. Traia, dormea, visa, intr-o dulce inconstienta...si nu putea, nu avea putere si nu dorea sa se desprinda din ea.
Ah, de ce nu mai venea?
Se linisti apoi: avea sa vina, aceasta era una din multele certitudini.
Se auzeau pasii...pasii lui...deja ii simtea genele pe obraz, deja ii vedea ochii, isi inchipuia gustul buzelor lui.
Venea...venea el....venea inceputul...sfarsitului, dar, VENEA.
Il iubea....il iubea de la inceput...oare il va iubi si la final? La finalul continuarii? La finalul secretului....
Il iubea...il iubea de la inceputul si, poate, pana la sfarsitul...basmului.